Bine ați venit!
Bine ați venit!
Acest proiect are un unic scop: acela de a permite oricărui cititor / vizitator să fie jurnalist, totul bazându-se pe voluntariat.
Propunem un format liber de tipare, fără număr fix de apariții, fără teme prestabilite, conținutul proiectului este dat de originalitatea fiecăruia, pasiunea de a scrie și comenta despre un eveniment, un gând, o opinie etc.
Dacă sunteți interesat/a de aceste aspecte enumerate și doriți sa deveniți jurnalist în echipa noastră, ne comunicați numele/pseudonimul sub care doriți să apară articolele dvs, un mail valid – unde veți primi confirmarea înregistrării și categoria/iile în care doriți să publicați. În acel moment, vă putem înregistra pe site și vă dăm acordul pentru autor, urmând ca dvs să puteți posta oricând, de oriunde, orice – în limitele originalității, limbajului decent și a corectitudinii informațiilor postate.
http://scrieliber.ro/contact/instructiuni-si-reguli-pentru-postarea-articolelor/
Vă invităm să citiți și să fiți parte activă în acest proiect.
Vă mulțumim!
Echipa ScrieLiber
Buna ziua,
Am primit un e-mail cu informatiile despre activitatea dumneavoastra si
as dori sa fiu si eu colaborator “Time Zone”.
Mi s-a cerut nume/pseudonim, e-mail si parola ca sa pot avea acces la site in vederea publicarii articolelor, insa nu reusesc sa trimit aceste informatii. Daca puteti sa-mi lasati o adresa de e-mail… cum as putea sa fac?
Toate cele bune!
Verificați răspunsul în adresa dvs de e-mail.
Vă mulțumim!
Buna seara!
As vrea sa fac parte din acest proiect dar nu pot trimite informatiile cerute.
Va multumesc!
@ Anca: verificați pe adresa dvs de e-mail, dacă ați trecut corect adresa când ați scris acest comentariu.
Vă mulțumim!
Buna ziua. As dori sa colaborez la acest proiect, dar nu reusesc sa trimit informatiile necesare. Va multumesc!
S-a rezolvat!
As dori sa ma alatur echipei dvs.
Verificați adresa de e-mail a dvs, cea declarată când ați făcut această cerere.
Unsprezece zile in “Infern”
Am fost unsprezece zile internat intr-un spital de Neurologie. Unul din Bucuresti, nu conteaza care…Pentru ca am aflat de la alti pacienti internati acolo, si care mai fusesera internati si in alte spitale de profil, ca toate sunt cam la fel.
Asta e! Asta e specificul lor…
Daca n-ati fost pana acum internati intr-un astfel de spital, sa nu va duceti! Cu orice risc!
Poate va veti intreba: dar eu de ce m-am dus? Pai eu, am fost dus. Cu salvarea. Si nu prea stiam ce e cu mine…Abia cand mi-am revenit si am vazut unde sunt, am realizat ce este in jurul meu…Era, cum se spune, ca in Infern, sau cum mai zic oamenii, “iadul” pe pamant.
Am scris iad intre ghilimele, pentru ca iadul adevarat, daca exista, nu l-am vizitat inca si nu stiu cum este acolo…Poate ca nici n-am sa ajung pe tărâmul acela vreodata…Depinde cum voi fi “evaluat”, la “Comisia de judecata” de sus. Din cate stiu, eu n-am facut prea multe rele in viata, adica nu am prea multe pacate… Cred ca, dimpotriva, am la activ mai mult fapte bune. Dar, cine stie cum se va inclina balanta…Eu stiu ca Judecata va fi dreapta si ca dupa ce voi fi trecut prin Purgatoriu, sufletul meu va ajunge in Paradis…Adica, sper ca va fi asa!
Oricum, in spital, asa imi parea, ca sunt in Infern. Stiti, acela pe care il descriu oamenii prin cartile bisericesti si istoriile mai vechi. Cel putin asa l-am perceput eu. Un om mai sensibil poate inebuni usor acolo. Ca sa rezisti, trebuie sa ai nervii tari, sau sa fii cumva mai nesimtitor.
Ganditi-va acum si la cei care lucreaza acolo: la medici, asistente, infiermiere, brancardieri, si cati or mai fi…Ei nu sunt in nici in caz nesimtititi, dar s-au obisnuit, asta el e meseria. Dar va spun cu toata raspunderea, acolo nu de loc usor de trait!
Si totusi, aceste spitale exista. Si functioneaza nonstop. E nevoie de ele pentru a-i trata pe cei care au boli cerebrele si neurologice. Si va asigur ca sunt destui. De la varsta de 65 de ani in sus, orice om poate avea o boala neurologica. O boala cumplita , cu diferite forme si tipuri. In spital am aflat si eu cate ceva… Dar prea putine din cate or fi de stiut.
Mai intai, ca in mai toate saloanele sunt perioade cand bantuie un miros pestilentiat, de closet adica. Daca nu stiti ce-i acela closet, va spun eu. Este o varianta de wc, ca cel din baia noastra cu faianta frumos colorata, doar ca acesta este acea mica baraca din scanduri, amplasata, in cel mai bun caz, undeva in fundul curtii. Closetul oricat te-ai stradui, tot la fel miroase. Adica oribil!
Ati intrat vreodata intr-o “toaleta ecologica”? Stiti, acele cabine din tabla, amplasate prin parcuri sau piete. Poate ati folosit o astfel de toaleta dintr-o necesitate urgenta. Atunci va puteti face o idee…
Eu am nimerit intr-un salon cu trei paturi, dintre care doua erau deja ocupate. Bolnavii din salon, amandoi in varsta de peste 80 de ani aveau accidente vasculare cerebrale majore, cu chiaguri inoperabile in creier. Rudele ii adusesera sperand ca mai exista o sansa. Sa fie cumva salvati, adica sa se recupereze si sa mai traiasca. Acolo, un an , doi, cat s-o mai putea. Cand cel bolnav iti este ruda, mama, tata s-au chiar bunic, faci orice ca sa ii mai lungesti zilele…
Si stiti ce fac rudele cand vin la cel bolnav? Au traistele pline cu de toate si, efectiv il indoapa. Ca pe gaste…Iar bolvavul, cu chiu ca vai, mesteca (daca mai are cu ce?) si inghite. In mod mecanic, din obisnuinta de-o viata, sau poate pentru ca chiar ii este foame…
Dupa o vreme, fiind ghiftuit, omul dejecteaza, e un proces fiziologic firesc…Dar dejecteaza in pat, adica acolo in salon. De fapt, se usureaza in pamparsii pusi anterior de infirmiere. Si atunci, daca esti in salon trebuie sa iesi repede. Ca altfel mori din cauza mirosului. Pe bolnav nu-l deranjeaza, ca el nu percepe ce-i in jurul lui. Dar ceilalti…
Ma uitam la bietele femei care ii schimbau pe cei care facusera pe ei… Ieseau din salon cu pamparsii si cearsafurile pline de mizeria aceea. Le-am intrebat pe unele cum de rezista? Se obisnuisera… Si altceva nu stiau sa faca. Era tarziu sa mai invete alta “meserie” la varsta lor. Spuneau ca oricat s-ar spala, mirosul acela nu mai iese din ele. Pentru ca nu doar pe brate de murdareau, ci si pe hainele pe care le purtau la spital. Si din haine, mirosul le patrundea in corp…
Una dintre ele mi-a spus ca se duce acasa si bea! Ca sa uite…Dar a doua zi venea din nou acolo, la spital, si o lua de la inceput.
Sa stiti ca nu spun nimic la modul critic sau ironic! Nu e nimic de ras aici. Oricine poate ajunge acolo. Atunci cand se asteapta mai putin…Depinde cum a trait, si cum ii e soarta fiecaruia…
Saltelele paturilor sunt acoperite cu vinilin. Ca sa fie impermeabile. Dar oricum sunt imbibate cu mirosul de urina si fecale. Ar trebui sa fie inlocuite macar lunar, si tot de geaba ar fi. Iar de inlocuit cine s-o faca? Nu sunt bani pentru asta. Ar costa prea mult, si sunt atatea spitale in tara…
Si mai este ceva care m-a cutremurat: infirmierele care ii schimba pe bolnavi sunt aceleasi care servesc si masa. Din cauza economiei de personal. Doar stiti cate reforme si restructurari se fac in zilele noastre?
Sigur, sau luat masurile necesare pentru a se pastra sterilitatea mancarii. Aceasta venea in vase de plastic, casolete si tacamuri de unica folosinta. Dar stiti ce m-a ingrozit? Batonul acela care tine loc de paine, il primesti tot din mana infirmierei. Care mi s-a jurat pe toti sfintii ca se spala pe maini toata ziua. Si am crezut-o! Dar, totusi…
Am vazut o scena care o sa va displaca tuturor: in timp ce servea masa de seara, o doamna care insotea un bolnav, a venit la infirmiera si i-a soptit ceva la ureche. Femeia a ridicat bratele in sus si a bombanit nemultumita. Apoi a intrerupt servitul mesei si s-a dus la salonul cu pricina. S-a intors dupa o vreme scuturand din maini. Semn ca se spalase…Apoi a reluat servitul mesei. Luand batoanele cu aceleasi maini cu care putin mai devreme…
Mai sunt multe de spus, dar nu vreau sa insist, asa ca am sa inchei.
Nu inainte insa de a aduce un omagiu sincer acelor oameni minunati care lucreaza in aceste spitale. Si, pe aceasta cale, de a multumi tuturor acelora care lucreaza in sectia unde am fost internat eu!
Nu tin sa folosesc cuvinte patetice, dar este admirabil efortul pe care il depun cu totii in scopul insanatosirii bolnavilor.Tot personalul, de la medici pana la brancardieri. Oamenii nu vor sti niciodata sa le multumeasca destul acestora…
Poate ca unii dintre cei care vor citi aceste randuri se vor intreba in mod firesc: eu, care nu am nici nervii tari, si din cate stiu, nici nesimtit nu sunt, cum de am rezistat unsprezece zile acolo?
In primul rand pentru ca medicul sef de sectie, fie binecuvantat, sesizand sensbilitatea mea excesiva m-a mutat dupa patru zile, intr-o rezerva cu doua paturi unde se eliberase un loc!
Apoi, pentru ca ai mei, sotia, fiica-mea si alte rude, m-au vizitat des…Si stateau cu mine pana cand ii goneam eu acasa.
Si a mai fost ceva: era inceputul lunii Mai, iar la fereastra rezevei unde stateam se afla un castan inflorit. Din patul meu priveam la nesfarsit acele incantatoare “ciorchine” de flori dalbe. Si atunci reveneam cu picioarele pe pamant. Ma gandeam ca viata poate fi minunata si ca merita sa lupti pentru ea. Ca trebuie s-o traiesti pana la capat…
In final mai am ceva de adaugat: La multi ani oameni buni! Sa traiti inca ani multi si fericiti! Dar aveti grija, sa nu ajungeti ca acei batrani! Sa nu aveti viata pe care o traiau ei in spital…
Decat asa… mai bine deloc!
Mai 2011 Nicolae Costache
Stimabilo mariemcfressie,
Da’ ce complicat nume îţi găsişi soro! Şi ce repede ai sărit… să dai cu textul…(ok, nu pleca, revin)
Mai întâi se cuvine să mulţumesc echipei TimeZone pentru că mi-a publicat aşa de operativ articolul. A fost o surpriză plăcută care mi-a încălzit inima. Eu scriu destul de des, iar de curând am reuşit să tipăresc primul meu roman “Amintiri de suflet” de vreo 430 de pagini. Dar despre asta vom mai vorbi…
Acum vreau să o “luminez” pe ilustra mea criticaturista (e o licenţă găsită pe moment, dar cred că la nevoie se poate folosi…).
Să ştii că adresarea cu “haoleu” mi se pare dizgraţioasa şi nu are pic de haz. Iar ca să răspund acuzelor tale, atunci când am postat articolul, nu citisem cu atenţie “Instrucţiunile şi regulile de editare” . A fost prima mea postare la ScrieLiber. Acum ştiu că este obligatoriu că textele să fie scrise cu diacritice şi postate la rubrica adecvata, asa ca am să mă conformez…
Şi…apropo, pentru că îmi eşti tare simpatică, dacă vrei îţi fac cadou un exemplar din romanul meu, dar cu o condiţie: să-mi dai şi tu un roman scris de tine…
Numai gânduri bune,
haoleu !!! avem rubrica speciala , de ce aici ?
) diacriticile obligatorii 
)
Time Zone, te rog ajuta-ma sa ma inregistrez
vei primi un email cu instructiunile .. rabdare
si bun venit Patratica !!!
Am trimis mail de întâmpinare. Mulțumim și Bine ați venit!
Doresc si eu sa ma inregistrez , sper ca o sa primesc instructiunile necesare ! O seara buna !
Am trimis instrucțiunile pe adresa de e-mail declarată! Bine ați venit!