Nori pastelați
…norii chiar erau pastelați, pictați pe peticul de cer care se vedea printre case. Și ce? Și ce dacă cerul era perfect albastru iar norii luminați ciudat din spate se mândreau cu nuanțe de roz-auriu cu contur mov.
De ce într-o după-amiază banală o rază, una simplă cazută pe o masă la Starbucks îmi face pielea de gaină 
și sufletul să se’nfioare? Așa. Pur și simplu, fără gânduri sau povești. Emoții simple. Încântare. Fericire.
… iar norii colorați pastel în nuanțe nemaivăzute, ascunși printre felinare și piatră cubică … nimic.
… câteodată realitatea e prea reală iar povestea prea poveste. Defapt nimic nu e perfect pe lumea asta. Nici măcar realitatea. Tot are cateodată ceva de poveste prin ea. Așa că frica ne face să vedem deformat lumea. Ori prințesele așteptând în turnuri își împletesc cosițe aurii lungi de câțiva metri și prinții în cămăși descheiate la doi nasturi apar călare pe virtuți nemaivăzute… ori nu vezi nici măcar norii pastelați, pictați pur și simplu în fața ta.
Și asta se întâmplă doar atunci cănd nu privești prin ochii tăi. Când nu esti conștient de Sine. Când privești cu teamă întreaga lume se schimbă. Până și vântul nu mai adie la fel și nu mai zic nimic de ciocârlii, pisica de la colț sau… nori. Și am descoperit, și eu, că teama dispare atunci cand o accepți. Sună cam aiurea, dar recunosc ca nu stiu să exprim foarte bine ceea ce simt.
Dar stiu că m-am săturat să-mi fie dor. De mine. Așa că închid ochii și-mi zâmbesc. Și încerc să mă regăsesc în cuvintele pe care le rostesc, în pielea care se înfierbântă cumplit când am emoții, în atingeri tandre, într-un pahar de vișinată sau într-o pereche de ghete trendy cu șiret…
… și în nori. În niște nori roz-auriu cu contur mov pe-un cer albastru…
… și pun pariu că era și un castel pe’acolo…
Sigur! Îţi aminteşti bine, era şi un căţel pe acolo…
Încerca să fugă, să caute, să privească la nu ştiu ce în vitrină. Eu îl ţineam bine în lesă, nu cumva să împiedice trecătorii. Apoi l-am lăsat mai liber. S-a dus ţintă la vitrină, a pus lăbuţele pe ea şi s-a săltat să vadă ceva. I-a plăcut, se pare. A lătrat şi coada i se învârtea ca o elice.
”Ce ferit e că se vede!” mi-am spus dorindu-mi să pot şi eu cu atâta uşurinţă să mă fericesc.
Eu nici nu mă mai uitam în oglindă. Nici nu mă mai bărbieream. Arătam ca un pustnic la chip, noroc cu vestimentaţia mea îngrijită. Nu reuşisem să închei un contract şi asta m-a marcat. Dintr-o dată mă simţeam slab şi nefolositor. Eram trist şi fiindcă de dimineaţă îi spusesem iubitei că anulasem sejurul la Burj Al Arab. Mi-e nu mi-a părut rău. Nu înţelegeam la ce să mă cazez într-o locaţie atât de scumpă. Doar ca să am ce povesti?! Mie mi-ar fi plăcut să mergem la munte. Să privim cerul cu nori prăvălindu-se peste noi şi seara stelele. Ea nu şi nu, că şi o prietenă de-a ei fusese în Dubai şi că trebuie să bifeze şi ea obiectivul… Îmi părea rău doar de tristeţea ei…
Lord a început să latre prelung.
– Lord! l-am strigat eu cu gând să-l calmez.
Căţelul însă privea şi lătra. M-am apropiat de vitrină şi am văzut că privea mai sus, nu la chipul lui reflectat în geam. Privea la norii luminaţi ciudat din spate, roz-aurii cu contur mov. ”Am un câine sensibil” mi-am spus şi am zâmbit. Mi-am văzut chipul în vitrină şi mi-am zâmbit.
Întorcându-mă să văd norii sidefii direct pe cer, te-am văzut pe tine la o masă, la terasa de vis-a-vis. Priveai norii şi zâmbeai. În mână strângeai un pahar mare de plastic. Starbucks cred că era…
Hahaha! Privirea mi-a jucat feste…
Mi-a plăcut mult scrierea ta şi voiam s-o imaginez dintr-o altă perspectivă. Doar că, la prima lectură, eu am citit “căţel” în loc de “castel”, în finalul lucrării… Sunt penibil rău? Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, un căţel era mai potrivit pentru dinamica finalului… Hmmm…
ai continuat frumos si eu as miza tot pe catel
se poate juca un fazan literar mai departe
foaaaaarte tare!
…
ma bucur ca scrierea mea a inspirat la ceva. Deci
“…hmm, cum nu stiu oamenii sa se comporte cu animalele! Si pe urma tot ele sunt de vina ca fac ce vor. Gresala fatala…a tras in lesa si el, stapanul, s-a supus inconstient “poruncii” catelului…sunt ferm convinsa ca acasa face ce vrea . Catelul fireste. Din stapan fireste.
Brusc ma opresc si realizez ca iar fac aceeasi greseala. Mereu aceeasi. Daca eu stiu niste chestii ( ca lucrez cu asta) ma astept sa le stie tooata lumea.Si-i judec Of. Cu judecata ne indepartam de oameni. Si de noi insine. Fiecare e o mica opera de arta. Da. In oglinda dimineata, printre pleoapele umflate, privim o crampeie de dumnezeire. Si daca n-o vedem in noi , slabe sanse s-o vedem in ceilalti…
…e dichisit…ceas, camasa cu dungute fine descheiata la trei nasturi…si putin neras…”fashion” as zice. Oare de ce e neras? Pentru ca se irita daca atinge lama de obraz inainte de trei zile sau doar ca sa fi mai sexy? Sau poate de lene? …Ce greu e sa cunosti un om…Foarte greu …si pentru ca e primul stapan ce nu seamana cu cainele. Chiar ciudat. Un barbat solid si dichisit cu un bichonel. O pufosenie alba. Trebuie sa fie o achizitie feminina. Trebuie. …
Nu trebuie nimic . Ce sa trebuiasca? De ce sa trebuiasca sa fac mereu tipare? sa predefinesc eu pe cei din jur…pe mine sau ziua de maine. Nu, nu trebuie nimic. Traiesc prezentul la puterea prezent. Si gata.
…baietelul care se juca cu un yo-yo in magazin si-a bagat jucaria in buzunar si a plecat. cainele a ramas fara atractie, asa ca a inceput sa miroasa bordura din fata geamului…iar dichisitul solid si putin neras ma fixa…”
M-am aplecat să iau o monedă ce stătea în echilibru precar pe grătarul canalizării stradale. “Este pentru mine” mi-am repetat ceea ce bunica mă învăţase de mic. “Culege în viaţă tot ceea ce ţi se oferă, nu te gândi la ce vor gândi ceilalţi… o monedă, un zâmbet… o îmbrăţişare, fie ea şi efemeră…” mă sfătuia Buni şi copil fiind nu înţelegeam de ce zâmbea mereu la ultimul îndemn. Mai apoi am înţeles şi am zâmbit şi eu. Crescusem…
Am cules moneda aurie şi când mi-am ridicat ochii te-am văzut privindu-mă. Păreai că mă dezaprobi. “Ia te uită şi la ăla!” păreau să-mi strige ochii tăi şi ruşinat, am aruncat moneda în sus, apoi m-am prefăcut că o scap. Am dat a lehamite din mână “dă-o ‘ncolo de monedă!” voiam să transmit prin gest. Ţie voiam să-ţi transmit. Ştiam că încă mă priveşti şi mintea mea născocea în continuu ipotetice reproşuri adresate mie. “Nimic nu-i mai satură pe bogaţii de azi!” auzeam în urechi nerostitul blam.
M-am întors, m-am privit în vitrină şi ţi-am dat dreptate “om în toată firea se apleacă după un firfirel…”! Atunci Lord mi-a scăpat din lesă şi a fugit spre un băieţel ce mânuia priceput un yo-yo. Căţeluşul sărea după jucăria luminiscentă şi copilul râdea de se prăpădea.
Am văzut în acea clipă armonia fericirii: două fiinţe şi un scop comun. Nu l-am strigat pe Lord şi nici nu m-am apropiat, să nu le stric jocul. I-am privit o vreme. Apoi o femeie a ieşit din magazin şi i-a arătat băiatului o rachetă de tenis. Copilul a scos un strigăt de bucurie de Lord s-a speriat şi a venit repede lângă mine. Băiatul şi-a strâns yo-yo, l-a băgat în buzunar şi a dat fuga în magazin.
Căţelul meu adulmeca asfaltul şi s-a oprit lângă monedă. Îi mirosea a mine. Fusese a mea pentru o clipă. Era încă a mea fiindcă nu o ridicase nimeni. M-am aplecat şi am luat-o. Eram fericit. Şi iar vorbele bunicii m-au încurajat “nu-ţi pese de ce gândesc alţii despre tine”. Totuşi, mie-mi păsa. Am vrut să trec strada să-ţi povestesc de Buni. Ceva m-a oprit… ochii tăi poate… sau bâzâitul telefonului din buzunar…
“…in general analizez oamenii. Nu ca sa-i judec, cu toate ca des mai pic si’n patima asta ci ca sa inteleg. Sa ma inteleg. Uneori ne ajuta sa privim din exterior. Privindu-l pe celalalt te detasezi. Incepi sa scapi de subiectivism si sa privesti mai obiectiv. Pericolul e ca dispare si simtirea. autenticul vine din simtire nu din minte, din judecata. Sinele nostru sta cuibarit acolo in inima.
…se joaca stingherit cu o moneda gasita pe jos. A simtit ca-l privesc si deja comportamentul i s-a schimbat. Asa se intampla cu noi toti in general. In momentul in care simtitm ca interesam pe cineva uitam de noi si ne transformam intr-un actor de mana a doua. Jucam rolul celui pe care ni-l imaginam noi ca l-ar prefera celalalt. Si zic ” ne imaginam” , pentru ca niciodata nu vom sti ce-i in inima alt- cuiva. Uneori nici el nu stie . De aceea e bine sa nu fabulam. Sa nu judecam . Sa nu incadram in tipare. Sa lasam prezentul sa ..curga. Sa fim noi insine, eliberati. Eliberati de tot bagajul ce-l purtam in spate de la mama, de la tata, din revista de fashion, de la modelele aneroxice si rochiile marimea 34.
…mai iau o gura de apa tonica si privesc la strainul ce afisa un zambet de copil, uitandu-se in palma la moneda mica ce o ridicase de jos …
Nu vă opriți, văd că și comentariile pot fi o poveste.
- Alo! am răspuns eu mieros gândind că Cherry e cea care mă sună, îngrijorată să nu fi păţit ceva. Eu sau căţelul. M-am întors cu spatele şi eram pregătit să vorbesc în şoaptă, ca şi cum m-aş fi ascuns de tine. Cred că mă ascundeam de tine. Deja existai, parte a vieţii mele într-un loc real.
În telefon am auzit râsul aspru al unuia din parteneri. ”Ce-o mai fi vrând?” mă întrbam, ”de ce nu mă lasă câteva zile, să-mi rumeg în tăcere eşecul”. Dar omul sunase să mă felicite. În presă apăruse o dezvăluire cutremurătoare despre o deturnare de fonduri, ai cărei făptaşi erau administratorii firmei cu care trebuia eu să închei contractul. Aşa firma noastră nu fusese expusă…
Am închis. Nu ştiu de ce, dar n-am fost mai fericit. Era bine doar fiindcă două greşeli s-au contrapus. ”La naiba!” mi-am spus eu deşi rareori mă dedau la înjurături şi am fluierat scurt după Lord, care amuşina roţile căruciorului unui invalid. Omul îşi cufundase mâna în blana pufoasă de pe cefă căşelului, îi masa gâtul şi Lord gemea de plăcere.
Omul avusese şi el un câine. Mi-a strigat asta strecurându-şi privirea printre trecătorii grăbiţi. Ştiam şi fără să mi-o spună. Numai un iubitor de câini ştie să mângâie aşa. Câinele-i murise şi păstra legată de cadrul căruciorului cureaua. Aia mirosea Lord…
- Ai văzut cerul? mi-a strigat el.
I-am făcut semn că da, apoi m-am aplecat să prind zgarda căţeluşului. Se făcuse verde la semafor. Am luat-o ca pe o încurajare… eram pregătit să trec strada, să-ţi vorbesc…
…hmm, a luat catelul de lesa si hotarat s-a intors si m-a privit in ochi. De data asta eu mi-am mutat privirea. Asta nu e bine. Ma rog binele si raul oricum sunt relative. Deci? Deci , mi-e teama. Simplu. Frica imi schimba instantaneu perspectiva. Era foarte simplu sa stau la distanta, la o masa, dintre multe alte mese, pierduta sau mai bine zis acoperita de prezenta altor oameni, si sa privesc cu tupeu,un strain. Dar cand strainul ma priveste… cu tupeu, se schimba treaba. Toata vitejia mea dispare si instant apare adolescenta uratica, tunsa baieteste cu chica – cum oricum nu se mai purta de cativa ani – cu un parpalac spalacit primit de pomana de la nasa si cu o caciula roz, tricotata de mamaie, infundata pe ochi. Sa apere fruntea de frig. Sinuzita. Adolescenta timida, plina de complexe si imbrobodita de jignirile colegilor de-o varsta.
…si femeia matura? feminina, senzuala? Cateodata ma bag dupa ea prin cotloanele cele mai indepartate, prin camarutele cele mai ascunse si intunecate si cu forta o prind de-o mana si o scot la lumina…
…si’atunci ies vorbe calculate pe-o voce soptita, sau atingeri curajoase cu’o mana tremuranda…
…spatele drept, privirea sus, piciorul drept peste piciorul stang, sau invers, inspir-expir, inspir-expir…calm zambesc…
…numai obrajii sunt rosii si ard ca focul, precum toata pielea , precum tot sufletul….
Azi voi posta nuvela “Nota 10″ din ciclul amintirilor mele din comunism. Te invit s-o deguşti şi să-ţi dai cu părerea. Hei, nu te bosumfla… vine şi continuarea pe aici, tot astăzi!
”E verde!” îmi strigam mie, că mare gălăgie era printre gândurile mele. Parcă nu mai aveam curaj… cu siguranţă nu mai aveam… îmi pierdusem şi deprinderea de a ”agăţa” o fată. Băteam la poarta 40 şi confortul relaţiei calde cu Cherry, fără obligaţii majore, uneori şi parcă mai des în ultima vreme fără nici un fel de obligaţii. ”O fi bine aşa?” mă întrebam uneori, stând singur la masa pregătită pentru doi. ”Ei, nu sunt singur, să trăieşti prietene!” îmi făceam singur curaj adresându-mă bătrânului Jack Daniel’s. Şi el, chihlimbar topit, se scurgea din sticlă în pahar şi apoi cald în sufletul meu… Nu-i vorbă, apărea, dar mult prea târziu pentru cină, uneori prea târziu şi pentru noapte bună.
”Ce să-i spun?” mă aduceam eu cu piciorele pe pământ căutându-ţi privirea. ”Dacă o abordez spunându-i că vreau să-i povestesc de Buni, va gândi că-s nebun. În cel mai fericit caz, îmi va spune sec: Lasă-mă dom’le în pace!” gândeam eu şi inima îmi bătea repede-repede, ca avertismentul sonor al semaforului ce număra clipele de încă verde.
Cu Cherry fusese simplu. Mi-o prezentase un amic, într-o seară la Operă. Ea era balerină, dar nu putea sta departe de celelalte arte. Aici aveam un punct comun. Ne plăceau aceleaşi lucruri. Am invitat-o la cină şi ea acceptat pentru o seară ulterioară. Întâmplarea a făcut ca până la cină să ne mai vedem o dată. Tot într-o seară. Ne-am văzut într-o cafenea, unde ieşisem cu asociaţii să bem ceva. Ea discutase un angajament cu un francez. Aşa mi-a spus. N-a mai plecat cu francezul, a rămas cu noi la masă. Asociaţii mei o sorbeau din priviri. Şi eu o sorbeam din priviri. Noroc că pe unul l-a sunat nevasta şi dând tonul plecarii şi ceilalţi s-au simţit şi ne-au lăsat singuri…
Şi pe tine te sorbeam din priviri… Ciudăţică fiinţă la o masă, pe o terasă, m-ai cucerit… De ce? Nu ştiu! Poate fiindcă ochii tăi mari decupau cerul pastelat şi-l savurau ca pe cea mai fantastică prăjitură… Ştiam că ochilor tăi le-ar fi plăcut la munte, cu cerul prăvălindu-se peste noi şi noaptea, stelele…
”Ştiu!” mi-am strigat din nou şi am călcat marcajul trecerii de pietoni…
…sa-mi caut in geanta. Da, geanta e cea mai buna salvare a unei femei. E un intreg univers si toata lumea o stie. Cand vezi o femeie cu privirea in geanta, nu mai zic si o mana in ea e clar. E pierduta pentru ceva vreme. Eu mi-am tras geanta pe genunchi si mi-am bagat amandoua mainile. Asa trag de timp. Sau cel putin ma amagesc ca fac asta. Sau mai stii? Teorii legate de timp sunt cu gramada. Poate ca da, timpul este personal, individualizat, si curge pentru fiecare altfel. Asa ca in geanta mea pot sa stau si doua ore…cat trece el strada. Cat tine verdele.
…sau poate ca nu exista timp. Ideea de timp fiind o iluzie. Noi fiind in miscare prin timp si nu timpul prin noi.
Ca acum…eu am gandit o gramada in timp ce el abia a atins cu dreptul prima dunga alba din trecere..
…Sa plec? As putea cere nota, sau chiar as putea lasa banii pe masa cum vad in filme si sa plec… de ce sa plec? Un om trece strada, cu un catel in lesa….un om ingrijit, chiar fashion as putea spune…blugi gri-inchis, pantofi sport negri de piele intoarsa, camasa sifonata cu maneci suflecate, lasand sa se vada un ceas masculin la mana stanga, incadrat de mai multe bratari de piele…o geanta micuta neagra cu semnul de la Nike, atrana postareste spre spate… un mers sprinten, putin grabit de pufosenia ce tragea in lesa…pufosenia “needucata”…
…needucata! auzi la mine….si ma trezesc singura ca rad de mine, ceea nu e rau…e chiar bine…
Un fior imi ingheta orice gand…Cu ce sunt imbracata? Ma uit in poala si vad blugii noi, scurti, cu o palma deasupra genunchiului cu tur un pic lasat si bretele de piele cazute. Ma rog, imitatie de piele…Cizme visinii scurte, un maieu rosu si o bluza kaki picata pe-un umar… Asta sunt. Asa cum sunt e bine. E foarte bine… Vreau sa pun geanta pe scaunul de alaturi dar dau de camera foto. Uitasem de ea.
Hahaha! Foarte tare descrierea omuleţului care îşi face curaj să treacă strada. Îmi seamănă… doar că pantofii de piele întoarsă (unii din cei mai dragi mie) sunt crem-bej-kaki-gri. O culoare nedefinită. Uni, nu degrade. Geanta e uneori una combinaţie de piele cu textil, de culoarea pantofilor. Alteori, e una din piele neagră şi cu însemnul… nu, Nike, e o stea, ceva gen Converse, sub care scrie sec: SPORT. La ea asortez nişte încălţări Adidas de care sunt îndrăgostit. Şi da, cămăşile sunt mai mereu şifonate, sau aparent şifonate. Cît despre ceasuri, da am o pasiune pentru ele, chiar dacă nu mi le permit pe cele scumpe… ştii, în viaţa reală e criză!
Am greşit… nu pot spune omuleţ, câtă vreme şi eu şi el avem cam 1,82.
Cred că aş putea scrie mult în tandem cu tine. Doar că astăzi nu o mai fac. Ştii de ce? Fiindcă aşa vreau eu!
ma bucur ca ai …vointa!
) nu intentionam neaparat sa Te descriu. Adevarat e mai interesant cand se potriveste. E mai interesant, cred, cand devinde personal.
)) Scriu pentru “ca-mi vine”. Intr-o exprimare total prozaica. 
))
Si mie imi place sa scriu in tandem. E nou. Si cred ca e provocarea …necunoscutului. Oare pe ce cale o va lua povestirea? Dar trebuie sa recunosc ca scriu pentru placerea de a visa… cu ochi deschisi.
Eu continui …cat imi mai “vine”…
Cand o sa-ti mai “vina” si tie te astept cu drag in poveste…
Hei, nu continua până nu postez eu!
E sâmbătă…
Poate mai pe seară…
”Şi totuşi…” m-a încercat din nou pârdalnica de timditate.
Am mai făcut un pas. Şi ea în mine. Teama. Uram ridicolul. Dintotdeauna nouă băieţilor ne-a fost teamă de ridicol. De mici ne plăceau fetele, dar cuvintele erau mult ascunse în spatele trăirilor. Tânjeam să ţinem de mână o colegă, să nu mai spun cât scenariu intra într-un ipotetic sărut cu vecina, dar nu ne manifestam. ”Dacă va râde de mine?!” urla teama în mine atunci şi acum.
Am închis ochii. Îmi era ruşine de mine acum. Ce putea să mi se întâmple, în fond? Un refuz politicos? O vorbă în doi peri? Şi ce?! Câte confruntări n-am dus eu cu parteneri de afaceri… Câte refuzuri şi uşi trântite n-am primit în nas de la efemerii cârmuitori ai statului… şi, ce?! am păţit ceva?
Când am deschis ochii, timpul îngheţase. Lumea înmărmurise ca într-o poză, Lord era statuie pufoasă pe o trecere de pietoni pe care nimeni nu mai voia să treacă. M-am pipăit să văd dacă nu visez. Eram viu şi real într-un absolut ireal. Cum se putuse întâmpla asta?
N-am zăbovit prea mult pe filozofii, am lăsat cureluşa câinelui atârnândă şi am dat fuga până la tine. Fuseseşi prinsă de timp cotrobăind ceva prin geantă. „Doamne, câte nimicuri mai pot avea şi femeile în genţi!” mi-am spus şi mi-am retras jenat privirea curioasă. Dar tot m-am mai uitat o dată. Tebuia! Ţi-am strecurat într-un buzunar al genţii, printre cutia cu farduri cu 12 culori şi paşaport, între cele 5 bancnote de 5 euro, cartea mea de vizită. Aşa înţelegeam eu să profit de încremenirea timpului. Dacă ceva n-ar fi mers bine, cândva ai fi descoperit cartea mea de vizită şi, curioasă m-ai fi sunat… Am plecat să-mi recuperez câinele. ”Vai!” mi-am spus. Dacă nu vei fi curioasă de titularul cărţii de vizită. M-am întors grabnic, am scos bucata albă de carton şi pe spatele ei am scris simplu: omul cu căţelul. În trecere ţi-am simţit parfumul. Am înnebunit. Iar m-am întors şi te-am luat de mână. Adolescentul din mine era împăcat acum. Te-aş fi sărutat, dar m-am abţinut. Ar fi fost ceva împotriva firii…
De-acum nu mă mai grăbeam. Sărem ştrengăreşte pe dungile albe, ca la şotron. Uneori e bine să nu fi văzut. Alteori e bine să poţi să nu vezi. să nu şti, să rămâi în afara informaţiei. Acum eu eram informaţia şi restul tăcere…
Telefonul a început să-mi sune în buzunar. ”Nuuu!” am strigat eu anticipând că timpul se va lichefia din nou. Am dat să alerg, dar era prea târziu…
Claxoanele au început să urle, zgarda câinelui a căzut şi un biciclist ce se strecura printre maşini l-a lovit pe Lord. Am îngenunchiat lângă el şi l-am simţit că respiră încă. Claxoanele nu mă mai interesau. Telefonul nici atât. În timp ce alergam spre cel mai apropiat taxiu ţi-am văzut privirea îngrijorată. M-am aruncat pe bancheta din spate a maşinii şi i-am strigat şoferului:
- St. Patrick, vă rog, la clinica veterinară!
Tu ai dat să alergi către noi, dar roşul semaforului te-a oprit. Ţi-am făcut un semn rotund cu mâna, din care voiam să înţelegi atât: Sună-mă!
Am lasat geanta in brate si am scos camera. Buna acoperire: fotografiez..La inceput cateva cadre de proba pana setez timpul de expunere si iso si apoi trecem la “arta”. Dar….n-am inteles cum timpul s-a dilatat sau s-a comprimat. Cum abia am apucat sa scot camera iar un biciclist a si tasnit printre masini si a lovit bietul caine. Pufosenia alba. Zacea acum intinsa pe jos, pe trecere, nemiscata, in claxoanele soferilor disperati sa ajunga… Sa ajunga. Vesnic undeva. Se facuse rosu si cativa oameni mai sensibili se adunasera sa dea sfaturi, sa consoleze…Instinctiv m-am ridicat de la masa…as putea sa o sun pe Cristina sa-mi spuna cum sa-i dau primul ajutor, sau macar as putea sa-l linistitesc pe omul ce-si privea cu disperare cainele… Nu fusese grav lovit iar animalele intra usor intr-o stare de soc. Dar apoi isi revin. O masina imi taie fata, asa ca m-am retras pe trotuar. Barbatul si-a luat cainele in brate si a fugit intr-un taxi…facandu-mi semn…sa-l sun?
Confuza, socata si putin trista, m-am intors la masa. Mi-ar fi placut sa-l cunosc pe acest personaj…caleidoscopic as putea spune. Ce am facut oare de nu am atras experienta? Cu ce energie m-am incarcat de mi-am desenat asa viitorul? teama…imi rasuna familiar in urechi…
…ma asez inapoi la masa si un ospatar putin grabit se indrepta spre mine cu nota. Deschid geanta si caut prin buzunare maruntis aruncat…Scot un punm de hartii mototolite si cand sa incep sa le numar , o hartie imi cade sub masa…Ce putea fi? un bon vechi de la Mc, sau poate de la farmacie de ieri cand mi-am luat doua pastile de nurofen, sau de la cerceii…..mi-e prea lene sa ma aplec. Asa ca platesc si plec.
Nu apuc sa ma indepartez ca o domnisoara draguta de la o masa alaturata ma atentioneaza ca mi-am uitat o geanta. Doamne, camera foto! Nici nu stiu ce as fi putut surprinde in toata nebunia asta…
Ma asez din nou sa ma uit in camera…o suvita imi gadila obrazul si o dau cu degetele dupa ureche…un miros strain imi inunda narile, un parfum barbatesc…intorc privirea spre camera si vad imortalizat un zambet larg, strainul cu doi ochi mari de o culoare nedefinita undeva intre caprui si verzui pe jumatate de cadru tinand in mana un cartonas alb chiar langa masa mea…instinctiv privirea imi aluneca langa scaun pe jos la bonul alb ce-mi picase mai devreme… il ridic si citesc „ omul cu catelul” …pe spate numarul de telefon…era o carte de vizita…
…pulsul imi creste, imi aud practic inima in urechi, iar toate vocile se indeparteaza usor…cumva vantul nu mai bate, masinile nu mai clxoneaza iar eu stau si privesc surda intr-o lume ce se misca cu incetinitorul…. O ospatarita iese din cafenea tinand intr-o mana o tava cu doua sticle de cola si un frape si cu cealalta cauta prin buzunarul sortului ceva…domnisoara de alaturi ridica telefonul de pe masa si il duce la ureche…
…incet imaginea de pe camera prinde viata si il vad pe strain cum alearga spre mine intr-o lume complet inghetata. Vine, imi strecoara in geanta cartea de vizita, ma priveste, pleaca, se intoarce, da sa ma sarute, se opreste, ma prinde de mana si apoi pleaca vesel… ridic aratatorul, ating ecranul care complet lichid se tulbura in nenumarate cercuri concentrice in jurul degetului meu…un telefon suna si o bicicleta tasneste printre masini lovind catelul…apoi ecranul devine negru…
…un „Alo” imi rasuna puternic in urechi,vantul imi spulbera iar o juvita, iar ospatarita scoate mana din buzunar tinand in ea un desfacator …
…respiratia imi e scurta si sacadata, obrajii imi ard, mainile imi tremura…apas „back”…si nu vad decat imaginea de ieri din parc cand am surprins un copil de tigan razand si muscand dintr-un colt de paine…
…in cealalta mana cartea de vizita imi tremura incet…
Bravooooo! Mâine, vineeee băiatuuu’…
Telefonul a început să bâzâie din nou. Era Cherry. Mă întrba răstit unde sunt, de ce nu ajung o dată, că întârziem la spectacol.
- L-ai omorât! i-am strigat în telefon, de şi şoferul şi Lord au tresărit. Dacă nu mă sunai tu, reuşeam să controlez timpul. Dar tu, nu! Chiar atunci trebuia să suni… Dacă moare, să ştii, tu l-ai omorât!
Cherry a tăcut. Nu mai era ţâfnoasă. Mi-a închis doar telefonul. Apoi a revenit:
- Pe cine ziceai că am omorât?!
Când i-am răspuns, nu mi-a mai zis nimic. Povestea era mult prea fantasmagorică pentru ea.
- O.K., tu stai cu Lord… eu mă duc la Premieră… ar fi păcat să nu fiu văzută acolo… ne vedem înainte să adormi.
“Cât calm?!” mi-am spus, gândindu-mă la suferindul căţel. Drept e, părea că-şi revine, dar sufletul îmi era încâ mic. Ori ea n-avea de unde şti acest lucru… şi când mă gândesc că ea insistase să ne luăm un câine. Probabil avea şi vreo colegă de-a ei şi mai trebuia bifat un apect. De plimbat doar eu îl plimbam, îl duceam la toaletarea lunară, îi cumpăram de mâncare. Ea l-a lut în două rânduri, că apărea pe copertă la Metropoliitan şi fotograful a găsit că ar fi potrivită alăturarea a două drăgălăşenii: o fată frumoasă în tutu şi o pufoşenie albă…
- Ce mai vrei? am strigat iar în telefon, de şoferul a tresărit din nou şi Lord a deschis ochii. A început să mă lingă pe mâini şi pe obraz şi am început să râd.
- Vă simţiţi bine? ţi-am auzit glasul cald, fie el şi retransmis prin atâtea bobine şi sateliţi. Poate nu e momentul… să revin? Voiam doar să ştiu ce e cu căţelul…
waw cat curaj !!!! ai spart ghiata si mi-ai pus…vorbe’n gura! :->
)))))….
si da am glasul cald , multe persoane mi-au spus ca atunci cand raspund au impresia ca au sunat la 898999…
))))
Hahaha!
De fapt naşpa! Şi de-ţi voi auzi glasul vreodată, n-am cum să le dau dreptate persoanelor cu apropoul. Eu am un handicap… n-am sunat niciodată la 8989etc… dar, pentru tine o voi face… poate… să am termen de comparaţie… piei ispită!
prin filme n-ai auzit? vazut?
)
- Va simtiti bine? intreb inca socata de cele intamplate. Poate nu e momentul…sa revin? Vroiam doar sa stiu ce e cu catelul…Nu trebuie sa va panicati, animalele intra usor in stare de soc, dar isi revin repede. Are semne vitale? Priveste? Aude? Se misca?
Un ras molipsitor se auzi in telefon:
- Chiar da din coada si-mi linge fata in momentul asta. E o mare puslama. E bine cand totul se sfarseste cu bine. Tu…
Vocea s-a ingrosat, a devenit vascoasa precum rasul domnisoarei de la masa de alaturi. Mainile imi erau cumplit de grele, apoi picioarele, capul, carnea toata atarna pe mine intr-un mod ciudat. Sunetele erau indescifrabile, groase curgand in cascada pe fundal…doar inima o auzeam clar: bum, bum, bum …sa fie un atac de cord? nu ma durea nimic, dimpotriva senzatia de greutate incepu sa dispara, corpul sa mi se usureze, sunetele ascutite…o pasarica sigur ciripea dumnezeieste in toata harmalaia aia si o apa… auzeam o apa?
Stoooooop!
Concentreaza-te! Tu esti Tu. Gaseste-te pe Tine. Va fi bine. Sigur va fi bine. O rugaciune mi se derula neintrerupt pe fundal, in timp ce gandurile haotice si speriate se imbulzeau care mai de care sa-si strige numele… senzatiile erau confuze, nu intelegeam ce vad, daca sunetele au culori sau daca imaginile parfum…parfum…un parfum barbatesc imi inunda narile, un parfum racoros, putin amarui. Da, era atat de clar incat il simteam cum imi inunda gura. Gura? Oare asa o fi cand te nasti? Sau cand mori?
Nu intelegeam nimic din ce simteam …mirosul si caldura pielii usor transpirate…am atins, da asta trebuie sa fie atingerea …cred… Am atins pielea si am simtit-o incretindu-se por cu por… sangele trecand printr-o vena, pulsand sub atingerea mea, urechea…Da, era urechea, si i-am soptit: “Tu….”
-Pot sa iau nota? intreba ospatarita pe domnisoara de alaturi intrerupandu-i rasul…
In telefonul de la urecehe se auzea un ciripit dumnezeiesc si un susur de izvor…
“Apelatul nu poate fi contactat….”
N-am stat prea mult la clinică. Veterinarul l-a palpat să vadă dacă nu are rupt vreun oscior, la ascultat cu stetoscopul să nu cumva să-i fi fost afectaţi plămânii, după care mi l-a pus în braţe.
- Mai plimbaţi-l o vreme! mi-a recomandat veterinarul. Nu-l duceţi direct acasă, observaţi-l în mişcare dacă pare să se resimtă.
Am ieşit în stradă. Lume multă. Lume pestriţă. Oamnei care se bucurau de vremea potrivită pentru plimbare. Mi se făcuse foame. Dacă aş mai fi avut baterie la telefon, te-aş fi sunat să mâncăm o pizza. Acum clar aveam ce să vorbim. Lord. El era puntea dintre noi. Dar telefonul era mort…
Am gândit o clipă să dau o tură prin locul unde te-am văzut întâia dată. Dar era departe şi, chiar dacă veterinarul îmi spusese să-l plimb pe Lord, distanţa era prea mare. Şi, chiar dacă n-ai fi plecat, puteai pleca până ajungeam noi. Dar tu plecaseşi.
Peste drum am văzut un Mall şi ştiam că ei au spaţii de joacă pentru câini. Şi mie-mi era foame. Iar cina, mi-era clar că aş fi luat-o de unul singur. Nu mai voiam izolare, voiam foşnete, muzică şi lume euforică.
L-am lăsat pe Lord în grija unei fete cu multe zgârieturi pe mâini. Asta însemna că iubeşte animalele. Că îi place să se joace cu ele. I-am povestit pe scurt ce păţise Lord şi am rugat-o să nu-l lase în preajma unor câini mai mari.
Am păşit pe treptele de metal şi m-am lăsat purtat de scara rulantă un etaj. Apoi încă unul. Deja începea să miroasă a nesănătoase bunătăţi…
Hai, fată frumoasă, bagă viteză, că mi-e cam foame… nu vezi!
mai perpeleste-te si tu …;)))
… da faza cu spatiile de joaca din mall pentru canii e penaaaaalaaaaaa….:)))))
..incercam sa inteleg ce s-a intamplat. Prea multe, prea gramada. Trebuia sa fac ordine. In ganduri si simtiri. M-am ridicat de la masa si am pornit-o agale pe straduta, urcand pe piatra cubica. Imi place Lipscaniul. Sau ma rog stradutele din zona. Au ceva aparte. Chiar daca le-au refacut au ramas casele darapanate si pline de graffiti. Vechi si nou…
Mergeam incet cu geanta pe un umar si camera foto pe celalat…
Tocmai am sunat un om, un strain, a carui carte de vizita a ajuns la mine intr-un mod foarte ciudat…
Ce-mi era mai greu de inteles era ce s-a intamplat in timpul convorbirii. As fi putut sa jur ca l-am simtit… ca i-am simtit mirosul si pielea incretindu-se sub atingerea mea, ca i-am simtit urechea si pulsul in vena.. As fi putut sa jur ca am fost langa el, dincolo de timp, dincolo de spatiu… Ceva ciudat se intampla cu omul asta…Fel de fel de scenarii mi se inghesuiau in minte… care mai de care mai romantate si mai fantastice… cu iubiri secrete din veacuri diferite, cu bucle temporale , cu porti catre alte dimensiuni…
Nu, e clar. Am vazut prea multe filme. Zambesc si privesc la strada care capatase o aliura magica in lumina felinareleor…
Am comandat aripioare picante, cartofi prăjiţi, ketchup dulce acrişor şi o fanta mare. Mereu mi-a plăcut combinaţia de carne gătită la fast food, bine condimentată şi cu ceva dulce lângă. De mic copil mi se trage asta… şi mă regăsesc copil în continuare, măcar la sărbători, când îmi şochez apropiaţii văzându-mă mâncând friptură rece de porc la tavă cu compot alături, sau pulpă de miel cu ou şi cozonac şi cu puţin vin roşu. Atunci mă simt împăcat şi magia sărbătorilor mă cuprinde întru totul…
Şi ziua de azi fusese magică, dar eu m-am purtat de parcă totul ar fi fost firesc. Parcă-mi era la îndemână să opresc timpul, aşa, când voiam eu?! Cum se putuse întâmpla asta? Şi când la veterinar aşteptând rezulatul consultaţiei, gândindu-mă la tine, ţi-am simţit parfumul. Ţi-am simţit apropierea, aşa ca o respiraţie timidă pe lângă urechea mea… sau asta a fost când vorbeam la telefon şi mintea mea a procesat târiu senzaţia… sau mi-ai rămas aproape, ca un spirit-cercel, să nu mă laşi singur şi îngrijorat. Mi-era bine ştiindu-te lângă mine. Aşa de bine că aş fi vrut să te sărut. Mi-am amintit iar că am fost tentat să o fac, atunci când timpul închesase. Erai aşa de frumoasă…
Plin de pasiune, aproape nefirească pentru un om trecut prin viaţă şi de neimaginat să mă înflăcărez aşa pentru o necunoscută. Necunoscută, zic? Nu! Necunoscută mi-ai fost doar până te-am zărit… apoi ai fost a mea… voia şi nevoia mea, ţinta gândirii mele. “Vreau să te îmbrăţişez, să te mângâi pe păr, vreau să te sărut!” striga dorul în mine şi am închis ochii.
“De ce nu?” mi-am şoptit hotărât să mai fac o încercare. “VINO!” m-am răstit eu la firesc, la realitatea ce mă obosea ştiindu-te oriunde altundeva decât în braţele mele…
mmmm , pai si acu ce ar urma? sa apar fantastic si -in sfarsit- sa ma saruti – asa in plin mall cu o aripioara picanta int-o mana si un pic de ketchup in coltul buzei de jos???
)))
Jură că, dacă te-ai gândit la asta, nu ai fi tentată… dar mingea e în terenul tău!
Ca să nu închidem taraba, mai plimbăte pe Lipscani şi gândeşte-te la cu mirare la cele întâmplate şi ies eu cu acţiunea într-o altă zi…
Şi pune şi liniuţa ce mi-a scăpat mie, între plimbă şi te
))
…iesi in actiune intr-o alta zi…ehehe, cat sa te astept? suntem in secolul vitezei, facem brese in timp si tu vorbesti de alta zi…hm! si actiunea e cumva …un sarut pasional?
auzi si vezi ca nu ma sarut as din prima cu toti necunoscutii
))) [-(
” …se inserase. Noroc ca s-au aprins felinarele sa ma anunte cat de tarziu se facuse. Am luat-o in jos pe strada pustie… din cauza reparatiilor altfel era plina de oameni si cafenele mici iesite ca ciupercile dupa ploaie…Ma simteam de parca as fi fost in Paris…asta pentru ca n-am fost vreodata ca sa stiu cum e. Probabil ca ar fi fost la fel de bine, ca acum. Am ajuns in capatul strazii unde deja agitatia vietii de noapte era prezenta. Un pusti la o rulota colorata vindea inghetata turceasca. Arata rupt de timp cu o boneta alba’n cap si un sort colorat. Invartea in inghetata cu un bat lung. Capsuni, caramel si vanilie. Bun asa. Imi iau una cu toate trei arome si ma duc agale catre taxi, incercand sa recapitulez in minte cele intamplate de cu seara…
Pielea mi se facea de gaina cu toate ca nu era frig… un sentiment de stranietate plutea in aer…O soapta neinteleasa ma facu sa intorc capul…nu era nimeni in spatele meu, doar vantul care-mi spulbera o suvita pe ochi…
Oare sa-l mai sun?
Poate am s-o fac cand ajung acasa si ma intind linistita in patul meu, intre pernele mele…poate ma suna el, poate…
***
…un dus scurt, o bomboana de ciocolata, o pijama rosie cu un pisic cu o funda mare intre urechi…si ma arunc intre perne cu telefonul in mana. Sa sun? sa nu sun? Inima a inceput sa se grabeasca, nu stiu unde…
Apas butonul verde odata si apoi inca o data …ca doar a fost ultimul apel…nu apuc sa aud bine primul tarait ca incet sunetul se infunda, aud o apa curgatoare… Palmele-mi transpira, pulsul goneste nebuneste si-i simt mirosul…parfumul amarui de la pranz. Ii simt respiratia linistita si sacadata…Un latrat ascutit imi zgarie efectiv toata fiinta, il simt ciudat, dincolo de auz, fizic, indescriptibil. Ma sperie, ma confuzeaza …il ating, il apuc si fug departe.
***
…era evident ca mana mea stanga atingea iarba. Da. Aia tre sa fie mana. Stanga. Si cealalta iarba. Incet incep sa-mi constientizez intreg trupul …picior, deget, ureche, ud, rece… Sigur stau pe spate. Mi-e frica sa deschid ochii.Si totusi cu putin curaj incerc…ii mijesc putin si… vad stele. Ii casc de-a dreptul, ma ridic in fund si stupefiata privesc un cer plin de stele. Plin. Si il stiu. Cerul. Da. Sigur ca-l stiu. Cum il stiu? Privesc in fata si vad conturul unor brazi imensi. Sunt in poiana in care am fost acum doua luni pe munte. Intorc privirea si langa mine buimac strainul se ridica si el …
- Buna, eu sunt Adina…”
Offf! Şi eu care speram să o faci… hai, te mai gândeşti?
nop.
)) hai baga, creeaza, sa vedem ce-ti iese intr-o intalnire fara …sex…:)))
Am început să râd. Ce copilărie?! Cum adică, închid ochii, o strig şi ea ar trebui să apară lângă mine… ce ciudată fiinţă sunt şi eu… nu degeaba în copilărie prietenii mă porecliseră “Cuantă”. Îmi plăcea fizica, îmi plăcea matematica. Îmi plăceau ştiinţele exacte şi în adolescenţă voiam să remodelez universul. De-aia prietenii îmi spuneau Cuantă. Dar eu ajunsesem economist. Intrasem în afaceri.
Râdeam şi am dat să deschid ochii. Viaţa Mall-ului s-a stins şi o linişte crudă mi-a ţipat în urechi. Îmi ţiuiau urechile de linişte. Am deschis ochii şi am văzut stele în loc de luminile multicolore din vitrine. “Mintea îmi joacă feste!” mi-am spus gândind că şi timpul îngheţat prima dată era o reacţie a minţii mele la vreun şoc. “Ştiu, pe trecerea de pietoni fusesem eu cel lovit. Poate de o maşină puternică şi acum sunt la spital şi delirez. “Trebuie să mă rezesc!” mi-am strigat în gând şi am întins mâinile să găsesc tăblia patului de salon. N-am găsit decât iarbă… şi în trecere, o mână… mâna ta! Erai lângă mine, confuză şi tu, şi mă priveai…
-Bună, sunt Adina, mi-ai spus.
Am săritt în picioare. Tu ai rămas jos, pe iarbă, aşezată pe geanta ta mare şi plină cu de toate.
M-am frecat la ochi, încă o dată crezând că visez. Tu ai început să râzi… Erai aievea! Sau poate nu…. “Ce mai contează!” am hotărât eu să profit de ocazie. Erai vie, nu încremenită de timp, mă priveai…
-Ştii… am dat eu să-ţi spun.
Tu ai dus un deget la buze, apoi ca şi cum ai fi sărutat cerul l-ai ridicat către stele. Mă îndemnai să privesc universul desenat pe-un petec de cer. N-am fost curios. Tu erai universul meu!
M-am lăsat să cad în genunchi, ţi-am cuprins capul între palme şi te-am privit în ochi, o vreme. Apoi, îmbătat de parfumul tău te-am sărutat pe păr. Ai respirat, adânc, sau aşa mi s-a părut. Te-am sărutat pe frunte. Te-am sărutat pe ochi şi ai chicotit. Poate te gâdilasem cu mustaţa pe gene. Eu am luat sunetul ca pe o încurjare. Te-am sărutat pe obraz. Apoi pe buzele fierbinţi şi umede…
-Hei! ai spus tu şi m-ai împins uşor.
=)))))) nu te lasi doamne fereste! deci..nu suntem pe aceeasi unda …
:
:->
…. corecteaza-ma unde gresesc
- eu stau la masa , te sun – tu esti in taxi raspunzi – intalnire de gr II
…tu pleci de la clinica si vezi un mall – eu ma plimb pe strada cu felinare aprinse ( deci seara-noapte deja) si cuget
…tu molfai aripioare picante si ma chemi in gand – eu simt chemarea ta ca o soapta adusa de vant , dar cand ma uit nu e nimeni
Si de aici se rupe filmul …:D
-pt ca eu iau taxi si ma duc acasa, fac dus, mananc o bomboana , ma imbrac in pijama si ma intind in pat si apoi te sun : Timp estimat 2-3h
- presupunerea mea e ca tu terminasi apetisantele aripioare si ajunsei acasa, te culcasi langa iubi a ta si langa pufosenia alba
- care-mi simte prezenta “teleportata” langa tine ( cel care dormeai cu o respiratie linistita si sacadata) si ma latra si
- iaca ma speriu te prind si te iau intr-un loc familiar si placut mie,
- unde tu sari imediat si ma mozolesti =)))))
..P.S. la naiba asa repede devine universul tau o femeie?
Păi bine, mamă a Ielelor, întâi mă momeşti ş-apoi îmi reproşezi!
Eu voiam doar să deschid ochii, să râd de mine că sunt aşa credul, să ajung acasă, să beau două degete de Jack, două degete peste porţia obişnuită şi când vine să mă cert cu şi să mă despart de Cherry. Pe tine urma să te revăd întâmplător, pe stradă, într-o altă zi (după cum afirmasem în dialogul anterior!)…
Dar tu, NU! Mi-ai lăsat de “cârlig” secvenţa cu tine lângă mine, sau cu mine lângă tine (ce mai contează, comutativitatea matematică ne spune clar că eram unul lângă altul!) în poiana în care fuseşi tu acu 2 luni…
Aşa a trebuit să inventez şi o poreclă de tocilar… auzi, Cuantă!
Şi DA, la naiba, mereu câte o femeie mi-e univers, că nu-mi plac bărbaţii! Şi n-am sărit pe tine să te mozolesc, da?! Personajul meu a încercat să, hai, se insinueze cu un mozonel pe buzele răpitoarei Adlina! Dar, de ce să nu recunosc, eu sunt păpuşarul personajului meu, ţucu-ţi ochii tăi (presupun) frumoşi…
pai asta-i si ideea!!! de ce v-am mai ademenii daca sa nu va reprosam apoi???!!??
))))
) ) dar nu-i cam ..repejor? 
stii tu , focu’ de paie se stinge repede…:D
maaaai…univers e bine sa-ti fie femeia( ca doar n-oi fi toanta sa zic ca nu
…hai ca o rezolv eu si cu stelele si cu mozolul …B-)
Psssssssssssst, fetiţa! Să nu ne audă ceilalţi… EU sunt în silenzio stampa, nu tu! Şi oricum, ţie-ţi răsp… scriu continuare… aşada, zi-le măi, zi-le măi…
auzi de ce bagai mustata???? ( ca doar n-oi fi chel si cu mustata?!!???!!!)
(((
urasc mustatile!!!
“- Buna, sunt Adina…
…el se uita speriat la mine, sarii in picioare si incerca sa vorbeasca…Dar ce rost aveau acum vorbele? Am dus un deget la buze si apoi i-am aratat cerul…Era diferit…avea o transparenta ciudata, parca facut din felii ce se plimbau una peste cealata cu o miscare lenta, fluida… am intins mana catre o stea, si am intins si am intins si…brusc mi s-a facut cumplit de frica. Pana unde pot sa intind??? Se apropie cerul de mana mea sau mana mea se duce pana la cer…? o senzatie ciudata imi invada intreg corpul…l-am privit pe strain si i-am intalnit ochii mari si albastri. Mi-a luat capul in palme si m-a sarutat pe par…un gest frumos, care-mi imi invada sufletul de o cadura placuta…ameteam si incet nu mai simteam iarba, pamantul, picioarele…buzele lui mi-atinsera obrazul …Cine era? De ce ma simteam atat de familiar in prezenta lui? respiratia lui imi invada narile …un sentiment atat de cald si cunoscut imi cuprinse constiinta…franturi de “drag” si “tu” mi se invarteau in fata ochilor, amestecate cu cateva rasete si o aroma de ceai verde …? Din nou eram confuza, din nou toate simturile mele se amestecau …si nu intelegeam cum catifelarea buzelor lui era aramie precum cuprul sau vanilata precum o tarta, daca ii auzeam buzele ca pe un cantec sau daca le vedeam …incet ma pierdeam pe mine…
- Hei….
…am strans puternic din maini incercand sa ma agat de bluza lui, dar am prins doar patura…se invartea totul cu mine …am incercat sa ma ridic dar o greata puternica ma tranti inapoi intre perne…
…asa ca am inchis ochii si m-am intins…cum pot oare controla spatiul si timpul? pentru ca pot…
si am adormit cu un gand …trebuie sa invat asta…”
Dacă urăşti mustăţile, atunci să nu mă pupi, da?! Ia, la ea ce treabă are cu mustaţa omului… şi nu te mai îndoi de subsemnatul, adicătelea daCĂ CAtifelarea buzelor lui era arămie… E clar că… catifelarea era vanilată, că tocmai mâncasem o tartă după aripioarele picante ale nefericiţilor pui îndeajuns de hormonaţi…
Naşpa, că în comentarii nu poţi interveni cu o corecţie ceva, că şi io, în viteză, o mai comit!
…si cam ce ai vrea sa-ti corecteze “fata” ? b-)
))
fatala greseala! FATALA!
(( eu modific dar nush de ce nu se actualizeaza si aici! mor de ciuda!!!
Eu ştiu că textul din comentarii nu poate fi modificat. Dacă tu afli că se poate, fii bună şi mă învaţă şi pe minte… profa, da?!
Batranetea asta… E mai greu sa-i inveti pe astia cu fire albe cum sta treaba… (eu sunt vopsita, asa ca stiu
): Scrie undeva in dreapta sub comentariu “modifica”. Dai click acolo, modofici si dupa aia dai click pe butonul din stanga (unde nu ma stiu exact ce scrie, dar stiu ca functioneaza 
)
P.S. Acum tocmai am modificat comentariul (plus verificat butonul): scrie “save edit”
Sub comentariile mele nu scrie decât “acum X minute”, “îmi place” şi “răspunde”. Aşadar?
Cât despre firele albe de păr, nu mă simt atins deloc, dar chiar deloc şi asta din cel puţin 2 motive:
1. Părul meu rarefiindu-se, îl defrişez constant aşa că nu e nimic de văzut;
2. Eu sunt blond (pe acolo pe unde el, părul, se învredniceşte să mai crească vivace), deci unul-două fire albe ar trece neobservate…
Hai şi un ipotetic (3), însoţit de un regret: îmi pare rău că nu mai am păr, că indivizii frumoşi ca mine şi uşor grizonaţi, fac furori printre fătuţe… of, of!
Asta e discriminare pe fata! Cum? Nu ai buton?
)
1. Nu-l mai defrisa, ca poate face pui daca il lasi in pace
2. Tu macar mai stii care e culoarea naturala… eu nu mai sunt sigura
ipotetic 3: zici si tu ca e o moda noua – pierdut in fata si regasit in spate
- Hei! mi-a sunat straniu în urechi glasul lui Cherry. Eram acasă, în dormitor şi buzele mele căutau tandră atingere…
Tu ai dispărut cu munte cu tot, cu stele şi cu fraza neterminată. Aşteptam să-ţi aflu reacţia. Poate mă grăbisem cu sărutul… poate nu… asta speram să pot afla din gesturile tale următoare… dar tu nu mai erai, era Cherry şi buzele mele căutau o continuare…
- Sunt obosită, facem dragoste mâine…
Off, “iar mâine?” m-am întrebat agasat de răspunsul ce devenise regulă în ultima lună. Nu o doream. Nu îi căutam apropierea, ea devenise doar substitutul tău, celei ce în abia câteva ore, mi-ai dat surprize cât pentru o viaţă.
M-am ridicat din pat şi am plecat din dormitor. În sufragerie televizorul era încă aprins. Era un meci de fotbal şi unul tocmai fusese faultat în careu. Cu ochii ţintă în televizor să nu ratez execuţia loviturii de pedeapsă, l-am extras pe Jack din bar şi mi-am turnat două degete într-un pahar. Apoi m-am aşezat confortabil pe canapea şi am dus paharul la gură. Pe deasupra mâinii urmăream cum un jucător tocmai marcase golul din penalty.
Licoarea nu mi-a atins nici măcar buzele, eu eram în picioare şi cu ochii ţintă în televizor, căutam să pun Jack Daniel’s într-un pahar. M-am aşezat repede pe canapea şi am văzut cum un jucător tocmai transformase lovitura de pedeapă. Am dus paharul ala gură şi…
Eram în picioare, în sufragerie şi la televizor se transmitea un meci de fotbal. ”Bun aşa!” mi-am spus când un jucător fusese faultat în careul advers, gândind că voi vedea goluri multe. M-am îndreptat spre bar, cu gând să-mi torn nişte whisky într-un pahar şi…. m-am oprit. Am lăsat sticla şi paharul pe bar, m-am apropiat de canapea, dar nu m-am aşazat. ”Va şuta pe partea dreaptă şi portarul se va arunca în colţul opus” mi-am spus şi priveam ţintă în televizor. Fotbalistulse apropia în viteză de minge cînd…
- Hei! ţă-am auzit glasul şi m-am simţit uşor împins de mâinile tale. Parcă nu aşa vehement. Cu ochii închişi, ţi-am căutat gura cu buzele mele fripte…
- Hei! m-a răscolit glasul somnoros al iubitei mele. Mâine, da? Mâine facem dragoste, că sunt tare obosită, a spus Cherry şi s-a întors pe partea cealaltă.
- Hei! am auzit un glas străin. Am deschis ochii. Era fată ce debarasa mesele la food-ul din Mall. Vă este rău? m-a întrebat ea.
Nu i-am răspuns. Am sărit în picioare şi am dat fuga să-mi recuperez câinele de la locul de joacă. Fata cu zgârieturi pe mâini. Mi l-a lăudat.
- Are aş o poftă de joacă… să-l mai aduceţi la noi.
L-am pus pe Lord în lesă şi am ieşit. Printr-o vitrină mare am văzut un televizor. Era un meci de fotbal şi un jucător tocmai fusese accidentat în careul advers.
- Hai să mergem! mi-am chemat eu câinele. Am văzut meciul ăsta…
Câinele nu se mişca însă. L-am smucit de lesă şi l-am strigat:
- Lord!
Câinele mi-a sărit în braţe şi am vărsat lichidul din pahar pe canapea. Eram în sufragerie, cu paharul gol în mână şi Lord strănuta alături de mine. Probabil i se prelinsese nişte whisky pe botic. Atacantul se pregătea să şuteze. A ratat! Am oftat şi m-am ridicat să-mi umplu din nou paharul. L-am golit dintr-o înghiţitură şi am închis ochii, aroma licorii să-mi bucure ântreaga fiinţă.
- Domnul mai doreşte unul? am auzit vocea fetei ce îşi făcea de lucru cu o cârpă pe masa mea. Am privit-o lung, ca pe o nălucă.
- Şterg puţin praful, că aici pe terasă, una-două se pune praful… de la maşini…
Lord s-a apucat să-i roadă o curea de la sandale şi fata a chicotit. Un tânăr ce trecea pe lângă masa noastră s-a oprit. S-a întors către fată şi a privit-o-
- Bună! Nu eşti tu Loredana?
- Mihnea! a strigat fata şi a fugit să-l îmbrăţişeze.
Dincolo de ei, cerul se făcea când mov, când azuriu… şi erau şi nişte nori aurii ce râdeau în soare…
asaaaa, buuuuna buna ideea..in sfarsit
Cum adik “în sfârşit”?! Până acum am fost de toată jena?! Măi, măi…
pana acum a fost o pauza, silenzio… …;;) si tre sa recunosc ca ideea asta de acu e super !adica Mai buna decat celelalte…:D
Fatăăăă! Pardon, frumoasă doamnă, ştii că s-a schimbat numele site-ului? Se cheamă http://www.scrieliber.ro. Pentru tine eu am să fiinţez altul: vaivaivai.scrierepede.rog
stiuuuu
)) scuze azi am o zi full . 
Ok! scrie când poţi… mi-era doar drag să-ţi aud glăsciorul…
…a fost o noapte agitata. Plina de vise pe care nu mi le amintesc. Doar fragmente, mirosuri dulci si o stare… o stare placuta…poate pentru ca e sambata si mai pot lenevi in pat, poate …O, doamne! am uitat…brusc m-au izbit amintirile, strainul, terasa, stelele, buzele moi si parfumate…si ciudatul sentiment de familiaritate…
Si timpul. Ce s-o fi intamplat cu timpul?
Ma ridic din pat, ma duc in bucatarie si pun niste lapte la fiert. Imi place capucino la plic dar numai facut cu lapte si sa-i adaug toping de caramel…mult toping. Asa ca desfac un pliculet , torn praful in cana, laptele in fir subtire ca sa faca spuma si apoi toping de caramel. Din abundenta. Dulce. Imi ling de pe deget picatura dulce…imagini neclare imi inunda mintea, cu zambete largi si buze unse cu caramel …ii simt buzele timide lipindu-se de coltul drept al gurii, prinzand-mi usor buza de sus si-apoi cea de jos…cateva degete imi mangaie obrazul si o mana puternica imi prinde ceafa si ma apropie brusc, buzele devenind flamande, disperate dupa atingere…mirosul, mirosul buzlor lui imi inunda complet fiinta… E mirosul Lui.
…ma clatin usor ametita, imi scot degetul din gura si instinctiv duc cana la buze sorbind o inghititura , dulce, de capucino…
De unde toate aceste amintiri…? Sau vise?
…a fost o noapte agitata. Plina de vise pe care nu mi le amintesc. Doar fragmente, mirosuri dulci si o stare… o stare placuta…poate pentru ca e sambata si mai pot lenevi in pat, poate …O, doamne! am uitat…brusc m-au izbit amintirile : strainul, terasa, stelele, buzele moi si parfumate…si ciudatul sentiment de familiaritate…
Si timpul. Ce s-o fi intamplat cu timpul?
Ma ridic din pat, ma duc in bucatarie si pun niste lapte la fiert. Imi place capucino la plic, dar numai facut cu lapte si sa-i adaug toping de caramel…mult toping. Asa ca desfac un pliculet , torn praful in cana, laptele in fir subtire ca sa faca spuma si apoi topingul de caramel. Din abundenta. Imi ling de pe deget picatura cremoasa…imagini neclare imi inunda mintea, cu zambete largi si buze dulci …le simt timide lipindu-se de coltul drept al gurii, prinzand-mi usor buza de sus si-apoi cea de jos…cateva degete imi mangaie obrazul si o mana puternica imi prinde ceafa si ma apropie brusc, buzele devenind flamande, disperate dupa atingere…mirosul, mirosul buzelor lui imi inunda complet fiinta… E mirosul Lui.
…ma clatin usor ametita, imi scot degetul din gura si instinctiv duc cana la buze sorbind o inghititura dulce, de capucino…
De unde toate aceste amintiri…? Sau vise?
Loredana l-a luat pe Mihnea de mână şi l-a condus într-un colţ, la o masă liberă. Fata, cu o privire fugară, i-a cerut unei colege să o înlocuiască.
- Domnul mai doreşte ceva? m-a întrebat înlocuitoarea.
Am bătut încet cu degetul în pahar şi ea a înţeles că mai voiam un Jack.
- Şi un capucino! am strigat eu după fată. Ea s-a întors, probabil nu înţelesese din cauza zgomotului. Treceau multe maşini pe stradă, de aia se şi aşternea praful. Şi oameni mulţi, pe trotuar, care către ori de la biserică. Era duminică. Era duminică şi eu stăteam singur la o masă, pe o terasă la şosea…
- Capucino îl doriţi cu lapte? m-a surprins fata cu întrebarea ei. Da, îl doream cu lapte fiindcă aşa-mi plăcea, dar de unde ştia ea acest lucru? “Poate altădată am îngheţat timpul şi i-am pus în geantă o poză de-a mea, pe care i-am scris că-mi place capucino cu lapte” am râs eu de mine.
- Cu lapte şi puţin toping de caramel, am rugat-o eu. Fata mi-a zâmbit şi a plecat să-mi rezove cererea.
“Am închiriat-o!” mi-am spus realizând că prin nota de plată eu practic închiriez viaţa altor oameni, parte din viaţa lor pentru mai binele propriu…
Îmi plăcea caramelul. De mic gustul mă înfiora, atunci când ronţăiam pătrăţelele alea uneori gumate, alteori sfărâmicioase şi care se împopoţănau cu numele de caramele. Când am mai crescut, ca să nu mă treacă direct la cafea, mama îmi făcea câteodată zahăr ars peste care turna treptat lapte rece. Când termina de amestecat, îmi punea cana în faţă şi eu mă repezeam asupra ei. Ea voia să mă înveţe să fiu bărbat, să o beau ca pe cafea, dar eu preferam să mă bucur de ea ca un copil. Aroma şi temperatura potrivită mă făcea să o beau din câteva înghiţituri. Apoi plecam, cu buza de sus înspumată. Mama venea mereu cu un şerveţel şi-mi ştergea buza; şi după ce am mai crescut, special îmi lăsam spumă pe mustaţă, pentru ca mama să vină cu şerveţelul. Era jocul nostru…
- Mulţumesc i-am spus fetei ce mi-a pus în faţă paharul cu whisky şi capucino. Ochii mi-au sclipit de plăcere şi fata a văzut asta. A zâmbit. I-am zâmbit şi eu întrebându-mă dacă ea gândea că sunt un beţiv căruia-i sclipesc ochii la vederea băuturii sau că mă bucuram de capucino cu caramel.
- E fierbinte! m-a avertizat ea şi am înţeles că mă citise corect.
Sorbind încet, am închis ochii încercând să retrăiesc bucuria de altă dată. În clipa următoare i-am deschis, speriat să nu ajung iar pe cine-ştie-unde. Mi-era teamă… Deşi mi-ar fi plăcut să ajung iar în preajma ta…
Cu ceaşca aproape de gură, adulmecând-o, mi-am adus aminte că buzele tale miroseau a caramel… Tu miroseai aşa… “Angel!” mi-am strigat în gând recunoscând parfumul tău, acel amestec de bergamotă, fructul pasiunii şi caramel…
Mihnea s-a ridicat şi Loredana l-a condus până la limita terasei. S-au sărutat. Ea s-a îmbujorat. Voiseră să fie o despărţirea amicală, cu atingerea obrajilor, dar o mişcare greşită a lui a făcut ca buzele lor să se întâlnească. şi să stăruie preţ de o clipă… eu ştiam că el n-a greşit. Special a făcut-o!
Pe stradă lumea începea să se rărească. Era duminică. Biserica îşi închidea porţile şi oamenii se grăbeau să ia prânzul în familie. Pentru cei care aveau familii..
Am văzut şi o bătrânică ieşind dintr-un magazin, cu un covor măricel în spate. Am vrut să o ajut şi m-am ridicat în picioare.
- Doriţi nota, m-a întrbat Loredana vigilentă.
I-am spus că nu încă şi m-am aşezat. Am făcut din nou semnul cu degetul bătând în pahar. A înţeles .
- Şi nota, vă rog, am ţinut s-o anunţ că era ultimul pahar pe care mai voiam să-l beau.
Bătrânica trecuse strada. “Cum puteam să o ajut. Până unde ar fi trebuit să-i duc covorul? De ce n-am făcut-o?” erau întrebările care-mi răsunau în cap.
Şi te-am zărit păşind agale pe celălalt trotuar…
…cum naiba e aia :”bergamotă, fructul pasiunii şi caramel…”
))) ce-i drept bergamota e afrodisiac…fructul pasiunii n-o fi numit degeaba asa 
si caramelul excitantul-fir pe care ti l-am lasat mai sus..bomba erotica!.Misto! ca sa ma exprim colocvial…:))
Astea sunt 3 din aromele componente ale “Angel”-ului lui Thierry Mugler, le-am numit pe cele care se potriveau cu textul… în realitate, cred că ţie ţi s-ar potrivi mai degrabă Bulgari Notte!
ma omori
) da Bulgari e dar …femme, sau cel cu trandafir…:D
Să testezi o dată Notte!
În el se reunesc fericit arome de: Vodca, Iris, Flori de tutun, Ciocolată neagră, Tămâie, Ambră.
Ei, cum îţi sună?
mmmmmmmmmmmmmmmm…
Doamna! Alo, doamna, v-aţi pierdut ceasul? Globul ăla mare de foc se dădu deja de două ori de-a rostogolul şi dvs. nimic! Păi se poate să lăsaţi ochişorii mei frumoşi şi albaştri necitiţi? Şi pe ai altora, care s-au abonat să ne citească?
Sau v-aţi pierdut busola şi nu mai nimeriţi site-ul?
Sau le-aţi pierdut pe amândouă şi sunteţi o altă Adină în amalgamul meu spaţio-temporal? Of-of, ce mă fac eu cu voi două…
…toata sambata am lenevit. Sau ca sa spunem cinsti,t m-am odihnit. Da. Asta e, m-am odihnit. Asta dupa o incercare esuata de a face ceva ordine prin casa, am cazut intr-un fotoliu si m-am resemnat la un film. Mister a si profitat de ocazie si cu o atitudine galanta, torcand , s-a asezat direct la mine in brate. E un motan de cartier ce a avut norocul fantastic de a semana teribil cu o norvegiana de padure. Mate mari, frumos tigrate si pufoase.
N-am sunat. Defapt mi-am propus sa nu mai sunt pe strainul misterios pana nu-mi dau seama ce se intampla. Ma teleportez ca’n filmele Sf? Numai la gand si ma pufneste rasul . Ma si vad ca in Star Treck cu o raza luminoasa disipandu-ma incet si aparand in alt loc. Ce copilarie. Sa fie timpul cel care-mi joaca feste? Si despre timp circula o gramada de teorii care mai de care mai non-conformista, mai paranormala, mai desucheata. Si asta nu e tot. mai e si sentimentul de familiaritate. Mirosul lui, atingerea toate imi creeaza o senzatie placuta, calda, de cunoscut… Poate ca am ne-am iubit in vre-o viata anteriora! Rad singura si din gresala vars o picatura de cola pe Mister. Drept pe bot. Stranuta deranjat si adoarme imediat loc.
***
Ma ridic din pat dupa o noapte dormita bine. Da clar, pot spune ca in sfarsit am dormit fara vise ciudate si povesti fantastice. “Ah, la naiba , nu mai am capucino…”. Ieri mi-am facut ultimul pliculet asa ca acum trebuie sa ies din casa sa traversez si sa intru la magazinul de peste drum. Oribil. N-am nici un chef, asa ca trag o bluza de hanorac peste pijama , imi pun blugii, tenisii, o esarfa mov si-mi impletesc rapid o codita pe care o prind cu 3 elastice verzi. Ies pe usa, ma intorc, imi iau 10 lei din portofel, il mangai pe Mister care se tot invartea printre picioarele mele, ies iar pe usa, iar ma intorc si-mi iau geaca din cuier, trag usa si o inchid cu cheia jos. Stau cinci secunde. Nu de data asta e ok, chiar n-am mai uitat nimic. Cobor grabita in strada si descopar ca tot mi-e frig. Asa patesc mereu dimineata, de la oboseala sau somn , nu stiu dar dureaza ceva pana imi reglez temperatura corpului. O babuta in fata mea cara o mocheta facuta sul pe umar. Sa o ajut? N-am nici un chef , cine stie unde sta si sigur o sa aiba chef de vorba , iar eu dimineata n-am chef de vorba , chiar deloc…Daca traversez ma scot. Cel putin in ochii mei, Asa ca ma asez la stop si astept. La cafeneaua de peste drum la o masa insorita zaresc o fata cunoscuta…strainul ma privea zambind. Era imbracat intr-un tricou gri cu un model imprimat si foarte colorat in fata… Chiar in momentul in care el se ridica prin fata mea trece troleul. In urma lui , peste drum , cafeneua era pustie, plina de frunze moarte pe jos iar o chelnerita infofolita stergea o masa…
Mi s-a părut pentru o clipă că m-ai zărit. Apoi între noi a apărut un troleibuz. Am sărit în piciore şi am intrat în cafenea să-mi achit consumaţia. Te vedeam prin vitrină uşor nedumerită. Eu dispărusem pentru tine. Tu existai pentru mine. Prin geamul cafenelei priveam lumea ta ca într-un televizor. Ne despărţea sticla… Şi erai atât de frumoasă, cu nedumerirea stăpână pe tine, cu sprâncenele uşor încruntate, cu ochii mari căutându-mă (aşa înclin să cred), cu buzele strânse… Îţi frecai mâinile una de alta, de frig probabil. Erai îmbrăcată lejer, ca pentru o alergare matinală, ori pentru o fugă nesănătoasă, după ţigări, la chioşcul de la colţ.
Am întârziat să ies şi te-am privit. Semaforul ţinea cu mine şi întârzia cu verdele. Te-ai uitat în stânga şi nu m-ai găsit… M-ai căutat şi în dreapta, scrutând depărtarea, cu o mână pusă deasupra ochilor să de protejeze de soarele mincinos. Mincinos pentru că strălucea şi totuşi afară era frig. Mincinos pentru că în lumina lui m-ai zărit parcă, ori acum nu eram de găsit.
Loredana m-a bătut pe umăr şi m-a scos din plăcerea privitului. Îmi număra restul. Apoi m-a întrebat natural:
- Vă place de Adina?
Am rămas mască. Pe de-o parte că eram atât de citibil, pe de altă parte că fata te cunoştea… Mi-a fost greu să recunosc, dar inima nu-mi dădea ghes nici să mint.
- Oarecum, i-am răspuns fetei. Sunt sigur că ochii mei spuneau cu totul altceva. Fata a înţeles şi a dat din cap înţelegător.
- Vine deseori aici să bea capucino… hei, cu toping de caramel, aşa ca dumneavoastră…
- E măritată? am întrebat-o sec.
De dat asta nu mi-a plăcut cum m-a privit. O fi zis că sunt vreun dezaxat.
I-am lăsat bacşiş o bancnotă de 50 de lei. S-a luminat faţă. Mi-a venit o idee.
- Te rog ceva, i-am spus Loredanei. Dacă Adina vine şi acum în cafenea, du-i tu capucino la masă şi sub pliculeţele de zahăr ascunde cartea mea de vizită. Eu am să mă ascund la toaletă cîteva minute.
Fata a luat cartea de vizită şi mi-a zâmbit. Intrase în jocul meu. O mai închiriasem o dată…
…bacsis 50 lei?????
)))
…a si plecat? Unde o fi disparut? Agitata asteptam ca stopul sa se faca verde . Brusc am realizat ca inima-mi batea cu putere. Hm. Aveam emotii. Poate ca-i mai bine sa nu mai trec, oricum babuta disparuse deci constiinta nu mai putea obliga sa o ajut. Dar ceva ma atragea in cafenea… Sigur fusese doar o impresie, dupa atatea intamplari ciudate, nu ar fi chiar atat de nefiresc sa-l vad in cafeneau de peste drum… Oboseala. Curiozitatea. Spiritul meu de aventura.
Era mai mult. Si stiam asta foarte clar in interiorul meu…
S-a facut verde, am traversat strada si am intrat in cafenea.Am aruncat o privire frugala : cafeneaua era aproape goala. Doi tineri draguti stateau imbratisati la o masa intr-un colt langa geam. Loredana era la bar. Era atat de cald si bine incat nu mai avea nici un sens sa ies. M-am asezat putin emotionata, putin dezamagita la o masa si i-am zambit Loredanei. Mi-a adus imediat un capucino spumos si sticla cu toping de caramel. I-am zambit complice. Am ridicat un pliculet de zahar iar sub el era o carte de vizita. Aceeasi ca data trecuta. Deci strainul a fost aici. Sau inca este…
Cu emotie formez numarul , iar din spatele meu se aude un tarait…Ma intorc …un zambet larg si doi ochi mari si albastri ma priveau…
Sunt convins că privirea-ţi era fugară şi nu frugală, prin cafeneaua goală… Dar ştiu, îţi lipseam, mă căutai cu pofta minţii şi m-ai fi mâncat de drag, ca pe un ecler cu ciocolată, nu frugal ci pe îndelete…
=)))) nici nu mi-am dat seama ! si a doua oara n-am citit sa verific ! +)) inmod cert asa era , hai treaca de la mine … te las sa-ti gadili un pic orgoliul…:D
- Să nu închizi ochii! ţi-am strigat eu, de teamă ca nefirescul să nu ne mai arunce departe în timp ori spaţiu.
Tu m-ai privit uimită. Nu înţelegeai. Nici Loredana nu înţelegea, venită curioasă în apropierea noastră să tragă cu urechea.
- Nu clipi şi nici eu n-am s-o fac… vreau să rămânem aici şi acum…
Ai înţeles. Loredana nu. Lord da, sau aşa cred, că se gudura pe lângă tenişii tăi. Te-ai aplecat, l-ai mângâiat şi el ţi-a lins mîinile. Tu ai râs.
- Vino! am spus eu pe un ton hotărât şi am deschis braţele. Te aşteptam cu toată fiinţa mea într-o îmbrăţişare pe care s-o pot numi, în sfârşit, reală. Tu n-ai reacţionat, fusesem poate prea imperativ. Lord, în schim, a venit repede şi mă privea uimit. Credea că pe el îl chemasem. Mă privea cu ochii lui rotunzi şi umezi.
Eu cu braţele deschise aşteptându-te… tu uimită de îndrăzneala mea, aşezată… Lord aşteptând un biscuite că a răspuns promt la comandă… La aşa tablou hilar nu putem decât să izbucnesc în râs. Ai râs şi tu şi te-ai ridicat în picioare. Lord a început să latre, să-şi ceară premiul. Mi-am cufundat mîinile în buzunare şi am găsit pachetul de biscuiţi. L-am scos şi i-am dat unul lui Lord. Tu mi-ai luat pachetul şi i-ai dat şi tu unul. Amândui eram aplecaţi lângă bietul animal bucuros de atâta atenţie. Atuncia ţi-am simţit din nou parfumul. M-am ridicat şi am deschis din nou braţele.
- Vino! te-am chemat cald şi o sclipire ţi-a străfulgerat ochii. Te-ai apropiat timid şi mi-ai întins mâinile. Mi-ai refuzt îmbrăţişarea… Eu ţi-am prins mâinile şi te-am privit în ochi.
-Să nu mai pleci niciodată! te-am rugat.
Tu ai vrut să spui ceva dar ţi-am făcut semn să taci. Prin vitrină, mi s-a părut că recunosc o siluetă. M-am întristat. Ea era dincolo, în lumea de dincolo de ecranul cafenelei. Noi eram dincoace. Erau lumi diferite. Trecătorii erau irealul din cutia magică şi noi visătorii reali. Ţi-am dat drumul la mâini. Atunci intra Cherry în cafenea…
pfooaaa, ce mi-ai facut ! =))))))
sunt tare, nu?! hahaha, să te văd acu…
Dacă ai obosit de creat în tandem, îmi spui şi găsesc eu cel mai strong final la pastelare…
Brrrr, dar rău mai suflă crivăţu’… vântul bate rău în locurile unde cuvântul e neam cu pustiul!
Cred ca incurc daca ma bag si eu ciorba asta… Pare ca a cam fost macel pe aici… Foarte interesant… Si cu imaginatie… Cineva, nume mare si nu spun cine, facea o afirmatie foarte dureroasa… Nu exista scenaristi in tara asta… O fi avand dreptate???
Si …?
Gata, ce e asta?
Un hapy end, ceva …, nimica?
Nimica!
Macar, continuati dialogul.