Simţul proprietăţii
Încă de mici, ne dezvoltăm un simţ ciudat, inexplicabil şi absurd pe alocuri: Simţul proprietăţii!
Oricât de mult m-aş strădui, nu pot înţelege cum un om ce abia şi-a făcut apariţia pe această lume, poate avea pământ. Noi suntem proprietatea pământului, şi nu invers. Abia dacă suntem un fir de nisip din acesta, o umbră. Efemeritatea este cea care ne clasifică drept inferiori acestuia. Toşi, adeseori nu suntem conştienţi de această efemeritate şi tindem să ne asumăm absolutul. Imediat ce a călcat pe lună, omul a înfipt un steag, să fie oare o urmă de trecere a lui pe acolo sau faptul că îşi asumă acel spaţiu?
Simţul proprietăţii se răsfrânge însă şi asupra semenilor. Pornind de la acea dragoste narcisistă ce o poartă o mamă copilului, până la gelozia absurdă a unui tânăr indrăgostit, toate sunt defapt o manifestare a simţului proprietăţii. Luptăm pentru independenţă, dar îi lipsim de ea pe cei ce intră în spaţiul nostru intim.
Nu luăm nimic cu noi, dar adunăm mai mult decât ne trebuie. Nu stăpânim nimic, dar totuşi ne credem stăpânii lumii. Nu realizăm că nu contribuim cu mult nici măcar la înfăptuirea propriului destin, noi doar ne urmăm soarta aşa cum este dată, cu suişuri şi coborâşuri. Nu suntem proprietari, suntem proprietăţi!
Etichete:oameni, proprietate, simturi, stapani
Bune observații!
Acum…ce e de făcut?
Cred ca dispunem de o serie de iluzii, inclusiv aceasta a proprietatii, pentru a ne mai lua gandul de la efemerul vietii. Pe de alta parte are o componenta de organizare sociala care e adesea utila.