Amazoana

Se uită la telefon: “la naiba, întârzii.” Îşi grăbeşte pasul şi îi vin în minte tot felul de gânduri. Cum să o abordeze, ce să îi explice. Ştie că ea este aceea, piesa lipsă. Trebuie să accepte! Pentru câteva secunde privirea îi este atrasă în altă parte. Rochia lungă pare că o scoate din peisaj. Acel “ceva”, făcut să atragă atenţia. Este atrăgătoare. Dar nu, nu e timp de aşa ceva. El are treabă, are un scop. Scoate din buzunar telefonul şi formează numărul ei. “Alo, C?” Se întoarce şi priveşte către cea care îi schimbase, pentru câteva secunde, priorităţile. Vorbeşte la telefon. Zâmbeşte. Se apropie. Este ea!
Ceasul îi spune că au trecut câteva ore bune şi totuşi nu se satură să discute cu ea. Îi explică planurile lor, despre micuţa lor familie şi realizările de până acum, încercând să nu se piardă. În ochii săi, în parfumul ei, în braţele sale. Glumeşte iar ea râde cu poftă. Se ridică de la masă şi o priveşte cu coada ochiului, ca prima dată. Însă nu întâmplător. Rochia lungă îi evidenţiază musculatura bine definită. O femeie desăvârşită. O luptătoare. Genul lui de femeie.

[…]

Ea, un înger. El, nici măcar un demon de doamne-ajută. O priveşte cum doarme, acoperită doar de cearşaful alb. Oare ce visează? Se mişca uşor iar un umăr i se dezgoleşte. Este perfectă. Zeiţa, înger, amazoana, femeie. Oare ce a văzut la el? Rezemat de peretele rece îşi aprinde o ţigară. Îi place întunericul. De ceva timp este parte din el. Încercând să-şi alunge gândurile, aruncă o privire pe pachetul de ţigări: fumatul poate să ucidă. Mai trage un fum şi se simte plin de viaţă. Nu îi pasă de ce va urma. Că ea se va trezi şi îl va vedea: îmbătrânit, ieşit de ceva timp din formă, scufundat în întuneric. Contează doar momentul, clipă, seara, parfumul ei. Tresare la auzul ei:

– Mmm, nu ai somn?
– Am treburi mai importante de făcut.
– Cum ar fi?
– Să te privesc!
– Vino aici…

Se apleacă uşor peste ea şi o sărută pe frunte. Mintea sa îi spune “te iubesc”. El tace…