Posted On April 23, 2013 By In Personalitatea zilei With 1407 Views

Personalitatea zilei – Vladimir Nabokov

Singurătatea este locul de joacă al Satanei.

Vladimir Vladimirovici Nabokov s-a născut pe 23 aprilie 1899, la Sankt-Petersburg, într-o familie foarte cultivată, şi a decedat la 2 iulie 1977, la Hotelul Palace, din Elveţia, acolo unde locuia.

M-am născut în 1910, la Paris. Tatăl meu era o persoană distinsă, nonşalantă, o salată de gene rasiale: cetăţean elveţian de origine amestecată, franceză şi austriacă, cu un adaos danubian în vene. Tatăl său şi doi dintre bunici făcuseră negoţ cu vin, bijuterii şi mătase. La treizeci de ani s-a căsătorit cu o fată, englezoaică, fiica lui Jerome Dunn, alpinistul, şi nepoata a două persoanej din Dorset specializate în materii obscure – una în paleopedologie, cealaltă în harfe eoliene. Mama mea, femeie fotogenică, a murit în modul cel mai absurd (picnic, trăsnet) când aveam trei ani şi, în afara unui nor de căldură în umbra trecutului, ea n-a lăsat nicio urmă pe drumurile pustii ale amintirii peste care a apus (sper ca stilul meu să nu vă pară deja insuportabil, scriu sub supraveghere) soarele copilăriei mele: vă amintiţi desigur imaginile amurgului -impregnate de miresme şi destrămate de musculiţe aşa cum călătorul ivit pe neaşteptate destramă roiul de musculiţe în suspensie, deasupra unui gard viu înflorit – la poalele unei coline în crepusculul verii, căldură de catifea, musculiţe de aur, dansând.

Am fost un copil fericit, sănătos; trăiam în lumea minunată a cărţilor ilustrate, a nisipurilor curate, a portocalilor, a panoramelor maritime şi a chipurilor zâmbitoare. Hotelul Mirana se rotea în jurul meu ca un fel de univers particular, cosmosul văruit de sub infinitul albastru, strălucitor. Mă iubea toată lumea. Mă răsfăţa toată lumea, de la spălătorii de vase, încinşi cu şorţuri, până la potentaţii în costume sport. Doamne din America, mai vârstnice, sprijinite în baston, se înclinau peste mine ca turnul din Pisa. Principese rusoaice ruinate îmi cumpărau bomboane scumpe, deşi nu erau în stare să-i achite tatei hotelul. El, mon cher petit papa, m-a plimbat cu barca, m-a învăţat să merg cu bicicleta, să înot, să mă scufund, să schiez pe apă; mi-a citit Don Quijote şi Les Miserables, iar eu îl adoram, îl respectam şi mă bucuram pentru el ori de câte ori îi surprindeam pe servitori discutând despre diferitele doamne, prietenele lui, fiinţe frumoase şi afabile care mă dezmierdau, mă giugiuleau şi vărsau lacrimi nestemate pentru veselul orfan de mamă.

Am învăţat la o şcoală englezească, la câteva mile depărtare de casă. Acolo am jucat tenis, am bătut mingea, am luat note excelente şi m-am înţeles de minune cu colegii şi cu profesorii. După câte îmi amintesc, singurele evenimente sexuale certe care s-au produs înainte să împlinesc treisprezece ani (adică înainte de a o vedea pe Annabel) au fost: o discuţie solemnă, decentă şi pur teoretică despre surprizele pubertăţii, purtată în grădina de trandafiri a şcolii cu un băieţel american, fiul unei actriţe de cinema faimoasă pe timpul acela, pe care el o vedea arareori în lumea tridimensională; şi nişte reacţii interesante ale organismului meu în faţa anumitor fotografii contrast, cu zone scoase în relief cu infinită delicateţe, din volumul de lux La Beaute Humaine de Pichon, şterpelit de mine din biblioteca hotelului, de sub un munte de Graphics, care aveau coperte marmoreene. Mai târziu, tata mi-a dat, în stilul lui elegant şi fermecător, toate informaţiile despre sex de care credea că am nevoie.

Sora mai mare a mamei, Sybil, pe care a luat-o în căsătorie un văr al tatei şi mai târziu a abandonat-o, a rămas guvernanta şi menajera neplătită a familiei. Mai târziu am aflat că îl iubise pe tata şi că acesta îi speculase jovial sentimentele într-o zi ploioasă, uitând totul după ce se înseninase. Ţineam foarte mult la ea, în ciuda rigidităţii – fatala rigiditate – a unora din regulile ei. Voia să devin, când soarta avea să decidă, un văduv mai reuşit decât tata. Tanti Sybil avea ochi de azur tiviţi cu roz şi tenul ca de ceară. Scria poezie. Era superstiţioasă în chip poetic. Ştia, după cum ne spunea dânsa, că va muri la scurt timp după ce eu voi fi împlinit şaisprezece ani. Şi aşa a fost. Soţul ei, mare comis voiajor în branşa parfumurilor, şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului în America, unde a înfiinţat, în cele din urmă, o firmă şi a dobândit ceva avere.

În 1919, familia Nabokov a fost nevoită să emigreze. Tatăl scriitorului a fost ucis de un fanatic rus în 1922, la Berlin.

Vladimir Nabokov a primit o educaţie îngrijită, ajungând să stăpânească impecabil germana, franceza şi engleza. A studiat limbile slave şi romanice la Trinity College din Cambridge până în 1922. Apoi a locuit la Berlin (1923-l937) şi Paris (1937-l940), scriind cu fervoare, în rusă, opt romane, zeci de povestiri, sute de poeme şi câteva drame.

În 1925, scriitorul s-a căsătorit cu Vera Slonim şi şi-a întreţinut familia din traduceri, lecţii de engleză şi tenis, precum şi ca autor de cuvinte încrucişate în rusă şi ca analist de şah.

În 1940, acesta a plecat în America, de teamă să nu fie trimis într-un lagăr de concentrare, predând la Wellesley, Harvard şi Stanford. Între 1948 şi 1959, a fost profesor de literatură rusă la Corneli University.

Pe lângă pasiunea pentru scris, Nabokov adora entomologia, descoperind în 1944 o (sub)specie de fluture care-i poartă numele: Lycaeides melissa samuelis Nabokov.

Nabokov a tradus în engleză Evgheni Oneghin de Puşkin şi Un erou al timpului nostru de Lermontov. Este autorul mai multor lucrări de critică literară, dintre care studiul despre Gogol (1944) este foarte important pentru înţelegerea artei sale.

Din seria rusă a scrierilor lui Nabokov, publicate sub pseudonimul V. Sirin, fac parte romanele Maşenka (1926), Rege, damă, valet (1928), Apărarea Lujin (1930), Camera obscură (1932), Disperare (1934), Darul (1937), Invitaţie la eşafod (1938).

Odată cu stabilirea în Statele Unite, pentru scriitor a început strălucita sa carieră de romancier în limba engleză. A publicat: Adevărata viaţă a lui Sebastian Knight (1941), Bend Sinister (1947), Lolila (1955), Pnin (1957), Foc palid (1962, roman în versuri, cu adnotări), Ada (1969), Lucruri transparente (1972) şi Privindu-i pe arlechini (1974), iar în 1967, i-a apărut volumul autobiografic Vorbeşte, memorie.

Din cauza subiectului său extrem de şocant, dragostea morbidă a unui bărbat matur pentru o fetiţă de doisprezece ani, romanul Lolita a fost respins de editori, fiind publicat în Statele Unite abia după apariţia sa în Franţa.

În viziunea scriitorului, există două feluri de memorie vizuală: primul, când recompui îndemânatic, cu ochii deschişi, o imagine în laboratorul minţii (şi atunci o văd pe Annabel (fostă iubită) în termeni generali, cum ar fi: piele de culoarea mierii, braţe subţiri, păr castaniu, tunsoare băieţească, gene lungi, gură mare, ispititoare; al doilea, când evoci dintr-o dată, cu ochii închişi, pe ecranul interior al pleoapelor, replica obiectivă, perfect vizualizată, a chipului îndrăgit, fantomă minusculă în culori naturale (aşa o văd eu pe Lolita).

Ritmurile cărţii sunt cele ale poveştilor mitologice despre fauni şi nimfe. Nabokov a împrospătat limba engleză folosind denotaţiile cuvintelor apte să echivaleze plasticitatea limbii ruse şi umorul gogolian.

Lolita a cunoscut două ecranizări mult comentate: cea a lui Stanley Kubrick din 1962, cu James Mason, Sue Lyon şi Shelley Winters în rolurile principale, şi cea a lui Adrian Lyne din 1998, cu Jeremy Irons, Dominique Swain şi Melanie Griffith.

Faima lui Vladimir Nabokov este legată, în schimb, de o „specie de personaj”, nimfeta, pe care a lansat-o în 1955, în Franța, prin intermediul unei edituri pariziene specializate în scrieri pornografice.

În 1922 s-a mutat la Berlin, unde a publicat în gazetele emigrației ruse sub pseudonimul Sirin.

Aici apare și primul său roman, Masenka (în versiunea engleză „Mary”), o mică bijuterie ce-i deschide cariera de romancier, fiind romanul pe care, după propriile-i mărturisiri, l-a iubit cel mai mult.

Romanul este renumit atât pentru stilul inovator, cât și pentru subiectul controversat: naratorul cărții și protagonistul, Humbert Humbert, devine obsedat sexual de o fată de 12 ani, cu numele de Dolores Haze.

Humber Humbert (HH) este un profesor cvadragenar care, cautând o gazdă, se îndrăgostește la prima vedere de fata gazdei. Pentru a nu dispărea din viața fetei, este nevoit să se însoare cu mama ei. În lipsa Lolitei, mama ei moare și HH devine tutorele ei. Acest statut îi oferă șansa de a o lua pe Lolita într-o excursie cu mașina în jurul Americii. De-a lungul acestei călătorii, HH abuzează sexual de fată, utilizând somnifere și nenumărate recompense. Prin mijloace neînțelese, fata reușește să scape și să rămână iluzorie pentru mulți ani. Strâmtorată financiar, ea îl contacteză după mulți ani. Sentimentele lui HH fiind aceleași ca odinioară, el imploră întoarcerea ei însă tot ce poate afla este numele complicelui dispariției, pe care îl și omoară.

Romanul este despre dragoste. Despre dragoste sinceră. Despre dragoste dincolo de bariere de vârstă sau de relații de rudenie. O dragoste care nu dispare, nu se diluează, care nu uită, care dăinuie dincolo de carne și timp. Este o carte despre a iubi mai mult decât ființa ta, până la epuizare, mereu, întotdeauna.

Conținutul romanului este de o naturalețe și caldură ce mă atinge. De la primul rând apare o contradicție între caracter și scriitură. Puțin câte puțin ajungi nu doar să fii alături de personaj, ci chiar să îi găsești scuze și să îi fi empatic. Este scrisă cu fraze scurte și cuvinte simple, dar perfect alese.

PARTEA ÎNTÂI

Lolita, lumină a vieţii mele, văpaie a viscerelor mele. Supliciul meu, suflet al meu. Lo-lii-ta: vârful limbii execută o mişcare în trei timpi, coborând pe vălul palatului ca să atingă, la timpul trei, dinţii. Lo. Li. Ta.

Dimineaţa, era Lo, pur şi simplu Lo. Cum stătea în picioare, un metru cincizeci în şosete. Era Lola, când purta pantaloni pescăreşti. Era Dolly, la şcoală. Dolores era ea în împrejurări oficiale. Dar, în braţele mele, era întotdeauna Lolita.

A mai fost cineva înaintea ei? Da, da, a fost. De fapt, poate n-ar fi existat o Lolita dacă, într-o vară, iniţiatică, n-aş fi iubit o anumită fetiţă, într-un principat la ţărmul mării. Dar când? Când? Demult, cu ani şi ani înainte de naşterea Lolitei. Câţi ani? Aproape vârsta mea din acea vară. Stilul prozei fantastice este acela al unui ucigaş.

Prima dragoste, înainte de a o cunoaşte pe Lolita, a fost Annabel, care era o fetiţă drăgălaşă, mai mică decât mine cu câteva luni. Părinţii Annabelei erau vechi prieteni ai mătuşii mele şi tot atât de austeri ca ea, închiriaseră o vilă în apropierea hotelului Mirana. Domnul Leigh, oacheş şi chel, şi doamna Leigh (născută Vanessa van Ness), grasă şi pudrată. Doamne, cât îi mai uram! La început, eu şi Annabel discutam despre treburi oarecum indiferente. Ea lua în căuşul palmelor nisipul fin, înălţa braţele şi-l lăsa apoi să se scurgă printre degete. Creierele noastre erau acordate cu ale tuturor preadolescenţilor europeni inteligenţi din epoca şi din clasa noastră socială şi, de aceea, cred că nu se poate atribui mult geniu individual interesului arătat de noi pentru pluralitatea lumilor locuite, pentru tenisul internaţional, infinit, solipsism şi aşa mai departe. Delicateţea şi fragilitatea puilor de animale ne provocau o suferinţă intensă. Ea dorea să fie soră de caritate în vreo ţară asiatică bântuită de foamete; eu voiam să devi; spion celebru.

Dintr-o dată ne-am pomenit îndrăgostiţi nebuneşte, o dragoste chinuitoare, stângace, neruşinată; lipsită de speranţă, aş adăuga eu, fiindcă această frenezie a posesiunii reciproce s-ar fi putut alina doar dacă particulele sufletelor şi trupurilor noastre s-ar fi contopit şi asimilat, dar iată că nu eram în stare nici măcar să ne împerechem, aşa cum copiii mahalalei ar fi găsit cu uşurinţă ocazia să o facă. După o tentativă nebunească de a ne întâlni noaptea în grădina ei (detaliile ceva mai încolo), ni s-a mai permis doar să tăinuim între noi la o oarecare distanţă, dar sub privirile părţii populate a plajei. Acolo, pe nisipul moale, la câţiva metri depărtare de cei mai în vârstă, noi doi stăteam întinşi toată dimineaţa într-un paroxism împietrit al dorinţei şi recurgeam, în spaţiu şi timp, la orice tertip binecuvântat ca să ne putem atinge: mâna ei se strecura prin nisip spre mine, degetele bronzate şi subţiri se apropiau, se apropiau halucinate, genunchiul ei opalin pornea într-o călătorie îndelungată şi prudentă; uneori, un meterez ridicat întâmplător de copiii mai mici ne oferea suficientă protecţie pentru a ne atinge uşor buzele sărate; iar contactele acestea incomplete au împins trupurile noastre sănătoase, tinere şi lipsite de experienţă într-o asemenea stare de exasperare, încât nu ne mai putea linişti nici măcar apa albastră şi răcoroasă sub care noi doi ne ţineam încă agăţaţi unul de altul.

Frunzăresc iar şi iar aceste memorii nefericite şi mă întreb întruna dacă fisura din viaţa mea s-a produs atunci (ea a murit de tifos în Corfu) în strălucirea acelei veri îndepărtate; dar, poate, dorinţa excesivă pe care mi-a stârnit-o acest copil a fost primul simptom al unei ciudăţenii personale. Când încerc să-mi analizez năzuinţele, poftele, motivaţiile, acţiunile şi aşa mai departe, mă abandonez unui fel de imaginaţie retrospectivă care îmi alimentează capacitatea analitică cu alternative nelimitate, astfel că orice itinerar vizualizat se ramifică şi iar se ramifică, la nesfârşit, în perspectiva complexă, înnebunitoare a trecutului meu. Totuşi, sunt convins că, într-un anume mod magic şi fatidic, Lolita a început cu Annabel.

Ştiu, de asemenea, că şocul produs de moartea Annabelei a agravat frustrarea din acea vară coşma-rescă, transformând-o, în cursul anilor reci ai tinereţii mele, într-un obstacol permanent pentru oricare altă poveste de dragoste. Contopirea noastră spirituală şi fizică a atins perfecţiunea, ceea ce este de neînţeles pentru tinerii prozaici, grosolani, cu minţi standardizate din ziua de azi. Mult timp după moartea Annabelei am continuat să simt cum gândurile ei pluteau prin ale mele. Avusesem aceleaşi vise cu mult înainte de a ne fi întâlnit. Ne-am comparat însemnările. Ne-am descoperit afinităţi stranii. în aceeaşi lună, iunie, a aceluiaşi an (1919), un canar rătăcit a pătruns zburând în casa ei şi în casa mea, în două ţări situate la mare distanţă. Oh, Lolita, de m-ai fi iubit şi tu astfel!

Una dintre cele mai frumoase mărturii ale lui Nabokov este legată de povestea lui de dragoste cu Annabel: Ea tremura şi fremăta în timp ce eu îi sărutam colţul gurii întredeschise şi lobul fierbinte al urechii. Roiul de stele scânteia discret deasupra noastră printre siluetele frunzelor lungi şi subţiri. Cerul pulsa ca şi trupul ei gol sub rochia uşoară. Am văzut cum chipul i se proiecta pe cer cu uimitoare claritate, ca şi cum tar fi emis o radiaţie proprie, timidă. Picioarele, frumoasele ei picioare vii, erau uşor depărtate şi când mâna mea a descoperit ceea ce căuta, trăsăturile copilăreşti ale Annabelei au înflorit într-o expresie visătoare, stranie, de plăcere şi de suferinţă. Stătea puţin mai sus decât mine şi, când extazul ei solitar o împingea să mă sărute, capul i se pleca într-o mişcare somnolentă, blândă, aproape dureroasă, iar genunchii ei goi îmi prindeau şi strângeau încheietura mâinii şi apoi îi dădeau din nou drumul; şi gura ei înfiorată, schimonosită de tăria unei licori misterioase se apropia de obrazul meu sorbind şuierat aerul. Încerca să-şi aline chinul dragostei frecându-şi cu violenţă buzele arse de buzele mele; apoi, iubita mea se retrăgea scutu-rându-şi cu o mişcare nervoasă părul şi se apropia iarăşi enigmatică, lăsându-mi pradă gura, în timp ce, cu o generozitate care i-ar fi oferit totul, inima, gâtul, viscerele, i-am dat să ţină în mâna ei neîndemânatică sceptrul pasiunii mele (…), iar fetiţa aceea cu trup bronzat şi limbă fierbinte m-a obsedat de atunci în permanenţă, până când, în cele din urmă, după douăzeci şi patru de ani am rupt vraja şi am reîncarnat-o pe Annabel în altă fată.

Deși este o carte în esență despre sex și devierile sale, nicăieri în carte nu se găsește un cuvânt obscen sau licențios, și nici scene, totul petrecându-se din apropourile scritorului și imaginația cititorlui.

După publicare, romanul a obținut un statut clasic, devenind unul dintre cele mai cunoscute și controversate exemple în literatura secolului XX.

Lolita este o metaforă asupra lumii din acea perioadă, anii ’40-’50, când America începea să devină o super putere şi Europa, bătrânul continent, îşi păstra cu înverşunare strălucirea de odinioară, ştirbită însă de cele două războaie mondiale ce trecuseră peste ea. Astfel, Lolita poate reprezenta America, lumea nouă, atrăgătoare, dar nu foarte strălucitoare şi chiar un pic vulgară, iar Humbert Humbert bătrâna Europa, protocolară şi cultivată (Simon Leake).

Niciun autor nu a exprimat în culori mai vii, nu a explorat cu mai multă forţă şi varietate fizică imperativă pentru a da formă şi sens unei experienţe, ca apoi să poată fi înţeleasă şi îndurată. (Washington Times)

Ca istorie de caz, Lolita va deveni fără îndoială un studiu clasic în cercurile psihiatrice. Ca operă de artă, ea depăşeşte aspectele sale expiatorii; dar pentru noi, mai important decât semnificaţia ştiinţifică şi valoarea literară rămâne impactul etic pe care cartea îl va avea asupra cititorului serios; pentru că în acest studiu amar, personal, se ascunde o lecţie cu caracter general; copilul năbădăios, mama egoistă, maniacul pofticios nu reprezintă numai personaje vii dintr-o povestire unică, ci ne avertizează că există tendinţe periculoase şi scot în evidenţă răul potenţial. Lolita trebuie să ne facă pe toţi – părinţi, activişti sociali, educatori – să ne dedicăm cu mai multă circumspecţie şi pătrundere misiunii de a creşte o generaţie mai bună într-o lume mai sigură.

Dacă ar fi avut glas, fericirea mea ar fi umplut elegantul hotel cu un vuiet asurzitor. De ce n-am depus discret cheia 342 şi n-am părăsit oraşul, ţara, continentul, emisfera, globul chiar în acea noapte? E singurul meu regret…

surse:  amdoar18ani.ro    ro.wikipedia.org       polirom.ro       ro.wikipedia.org        filehost.ro

Tags : ,

About

Carina

Mereu aici si peste tot

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *