Posted On September 25, 2011 By In Mari români With 579 Views

Să ne cinstim românii – episodul 10: George Bacovia

Septembrie zboară alene. De obicei, pentru mine septembrie e luna începuturilor, chiar daca e a noua luna din calendar. Se sfârşesc vacanţele şi începe munca: ori la şscoală, ori la serviciu. Încep noi programe la televizor.

Acum, depinde cum simte fiecare în parte această toamnă. De obicei, toată lumea vede toamna în galben, culoarea specifică poeziilor unui mare poet român, care s+a născut tot într-o zi de toamnă: George Bacovia.

Acum 130 de ani, pe 17 septembrie 1881, la Bacău vede lumina zilei cel care avea să fie supranumit poetul plumbului. Născut într-o familie de comercianţi, sub numele de George Andone Vasiliu, urmează cursurile şcolii primare în Bacău iar în anul 1900 se înscrie la Şcoala Militară din Iaşi, de unde însă se retrage un an mai târziu. George Bacovia se dovedeşte un talent înnăscut la desen, obţinând premiul I la concursul de desen artistic după natură de la Bucureşti.

În anul 1900, după ce s-a retras de la Şcoala Militară din Iaşi scrie poezia Plumb. În anul 1903 se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. Colaborează la multe publicaţii în care îi apar tipărite poeziile.

În anul 1928 se căsătoreşte cu Agatha Grigorescu şi se stabileşte la Bucureşti. În 1929 retipăreşte volumele Plumb şi Scântei galbene. În anul 1946 este editat volumul Stanşe burgheze, pentru care va fi criticat de autorităţile comuniste.

Pe 22 mai 1957 se stinge din viaţă poetul „amurgului violet” în locuinţa sa din Bucureşti. A fost un om ca oricare altul, însă i-a strălucit deasupra aura de geniu. Un om între oameni, o lacustră. Şi totuşi, atât de multe ne-au rămas de la el:

Nu mă plictisesc și nu mă neliniștesc în singurătate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viață. Și-apoi n-am fost niciodată prea sănătos. Societatea cere mereu oameni robuști, care să se străduiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înțeleasă. Unii din prietenii mei imi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii și îi privesc cu interes prin geamul din fața casei mele. Cred că fiecare duce ceva bun cu sine, și, dacă nu sunt toți la fel, de vină sunt împrejurările care diferă de la individ la individ. Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare. Aici, în provincie, viața se scurge monoton. E destul ca să trăiești o zi, să-ți închipui cum se vor desfășura toate celelalte până la sfârșitul vieții tale. Asta într-adevăr nu este un lucru prea vesel. Dar ce vrei? Dacă aș avea bani mulți, aș chema toți poeții lumii în jurul meu și am schimba astfel rostul vieții. Pe când așa, mă mulțumesc cu tăcerea.”  (Mai, 1927)

 

Tags : ,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *