Marin Sorescu

Posted On February 24, 2014 By In Mari români With 1546 Views

Să ne cinstim românii – episodul 119: Marin Sorescu

* Marin Sorescu, poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător

 

 

"Unde rămăsesem? La glezne fragile.
Da, din cauza lor
Pretinzi că nu poţi schia.
Gleznele fragile mă-nnebunesc,
Îmi plac foarte mult.
Ce bine te ţin pe picioare,
Dreaptă, sveltă, cu mers frumos,
Când vii spre mine
Prin zăpadă, vibrând la fiecare fulg.
Faci atingere cu fulgii.
Transmiţi fiori în toată masa de zăpadă
Din cer. Uită-te, e ca o saltea descusută cerul.
Cine s-o fi tăvălind deasupra?
(Cred că tot noi).
Tolăniţi pe forţele naturii, pe fenomenul natural.
Fenomen natural pe fenomen natural.

Măzăriche pe licheni. Îţi place cum sună?
"Sună a iarnă". Ai văzut sarea izvorind din mine,
Ca o bură de ploaie. La polul nord transpiraţia
S-ar fi prefăcut în măzăriche. "Parcă numai acolo!"
Emoţia de la polul nord.
Nu, de la polul opus.
Eu sunt polul opus nr.34.
(Aşa zicea un compozitor).
Autor de opusuri numerotate.
34 îi place lui cel mai mult.
Suntem ca doi pinguini mergând stângaci prin zăpadă la
Poale de Polul nord. Pe gheţuş.
"Ba suntem ditamai iceberguri".
Alunecând unul în braţele celuilalt, încotoşmănaţi
În sentimente călduroase.
"Bine că ne-a apucat amorul iarna,
Avem încălzire centrală.
La vară, ar fi fost prea cald".
Eşti o prezenţă luminoasă.
Chiar şi în zăpadă, tot tu dai
Lumina.
Eu sunt primul (Şi ultimul
Că nu mai las pe nimeni)
Cel mai mult mă impresionează la tine
Calmul ochilor mari şi calmul pielii -
Dacă pot spune astfel.
"Poţi". Azi mâinile mele sunt foarte aspre.
Dar au şi ele calmul lor. Eşti ca o marmură
Care-a fost la mare astă-vară.
"Am fost". "Cu cine?". "Cu întreaga carieră".
Şi sânii – sunt de tăiat respiraţia cu ei.
Eu sunt numai tăieturi."
(Glezne fragile)

Marin Sorescu s-a născut la 29 februarie 1936, Bulzeşti, judeţul Dolj. S-a născut într-o familie de ţărani olteni: este fiul Nicolinei-Nicoliţa (născută Ionescu) şi al lui Ştefan Sorescu. Învaţă în satul natal, la Liceul „Fraţii Buzeşti" din Craiova (1947-1948), apoi în comuna Murgaşi şi la Şcoala Militară „Dimitrie Cantemir" din Predeal (1950-1954)În 1960 îşi ia licenţa la Facultatea de Filologie, Istorie şi Pedagogie a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (mai intâi frecventase secţia limba şi literatura rusă, dar după anul al IILlea se transferă la cea de limba şi literatura română), cu o lucrare despre Tudor Arghezi. Se face remarcat ca poet în şcoală şi apoi ca student, conducând cenacluri şi prestând activitate redacţională. După absolvire se stabileşte la Bucureşti, ca redactor la „Viaţa studenţească" (1960-1961), după aceea la „Luceafărul" (1961-1965)A mai funcţionat ca redactor-şef la Studioul Cinematografic Animafilm (1965-1972), redactor-şef la „Ramuri" (1978-1991).

"Scena e împărţită în două. Jumătate din ea reprezintă o gură imensă de peşte. Cealaltă jumătate – apa, nişte cercuri făcute cu creta. Iona stă în gura peştelui, nepăsător, cu năvodul aruncat peste cercurile de cretă. E întors cu spatele spre întunecimea din fundul gurii peştelui uriaş. Lângă el, un mic acvariu, în care dau veseli din coadă câţiva peştişori.
- Acum încep să…
- Parcă aud poc, poc, tronc, poc, în năvod.
- Bolovani nu alta. Că avem o mare bogată.
- Ce mare bogată avem!
- Cred că nu mai au mult.
- Nici o grijă. (Strigă.) Iona!
- (Răguşit.) Iona!
- (Mai răguşit.) Iona!
- Nimic.
- Pustietate.
- Pustietatea măcar ar trebui să-mi răspundă: ecoul.
- (Băgând de seama că n-are ecou.) Ei, dar ecoul?
- (Mai strigă odată, să verifice bănuiala.) Io…(Aşteaptă) …na… (Aşteaptă)
- (Frecându-şi mâinile a pagubă.) Gata şi cu ecoul meu…
- Nu mai e, s-a isprăvit.
- S-a dus şi ăsta.
- Semn rău.
- Aş, poate e vreo măsură mai nouă luată de pescari.
- (Explicativ.) Să se termine odată cu gălăgia de pe mare.
- Ce vacarm!
- Nu e bine să urli pe mare.
- Pe uscat mai treacă-meargă.
- Dar pe apă, ba.
- Ţip eu, ţipi tu, ţipă celălalt. Zgomotele s-adună.
- Valurile intră în vibraţie.
- Ca un pod peste care trec soldaţii, toţi în acelaşi timp: se dărâmă.
- Păi, când se pun şi ăştia să treacă!…
- Aşa e şi marea. Intră în rezonanţă valul ăsta, intră celălalt.
- S-ar putea isca o furtună!
- Şi când s-ar dărâma toată apa peste noi…
- Zău nu e bine să strige toţi de pe mare odată.
- Chiar dacă sunt naufragiaţi?
- Chiar naufragiaţii. Să strige toţi, dar pe rând.
- Înţeleg, să nu se bage de seamă…
- Altfel s-ar crede că e o jelanie absolută.
- S-ar înfuria marea.
- (Înţelept.) De-aia fiecare om trebuie să-şi vadă de trebuşoara lui.
- (Uitându-se în apă) Să privească în cercul său.
- Şi să tacă. (Pauză.)
- Numai că eu trebuie să strig. Să-l chem pe Iona.
- (Strigă.) Ionaaa!
- Nimic.
- (Strigă.) Să nu te prind pe-aici, auzi? Nu te mai ţine după mine, Iona!
(Pauză.)
- De fapt, Iona sunt eu. Psst! Să nu afle peştii. De-aia strig, să-i induc în eroare. Că Iona n-are noroc şi pace.
- Peştii trebuie să creadă că el pescuieşte cine ştie unde. În altă parte…
(Râzând.) Cred că ar trebui să pescuiască în altă mare. Poate acolo…
- Dar dacă poţi să-ţi schimbi marea?!
- A, nici pomeneală.
- (Strigă.) Iona, să nu te apropii de locul ăsta, că-mi sperii norocul.
- (Scoţând năvodul gol.) L-ai şi speriat.
- (Aruncă din nou năvodul) Ce mare bogată avem!
- Habar n-aveţi câţi peşti mişună pe-aici.
- (Curios.) Cam câţi?
- Dumnezeu ştie: mulţi.
- (Cu uimire.) O sută?
- Mai mulţi.
- Cam cât a-m număra toată viaţa?
- Mai mulţi.
- Atunci, cât a număra toată moartea?
- Poate, moartea e foarte lungă.
- Ce moarte lungă avem! Dacă poţi număra atâta bogăţie… Ce mare bogată avem!
- Şi cum poate marea să-i ţină pe toţi peştii ăştia pe mâncare şi pe bere?
- Se descurcă. Greu, dar se descurcă.
- (Râzând.) Cred că le dă mai multă apă.
- Nu, că ei nu beau apă.
- (Concesiv.) Ei, le-o mai turnând ea şi apă.
- Când îi vede pe toţi cu gurile căscate…
- (Încercând năvodul.) Parcă acum atârnă mai greu.
- Cred că l-am prins pe-ăl mare.
- De mult pândesc eu peştele ăsta. L-am şi visat.
- Nu-i vorbă, că eu visez în fiecare noapte doar peşti.
- Poate unde mă ocup şi cu… (Gest, însemnând pescuitul.)
- Dar prea m-am săturat de atâta duhoare în somn.
- Visul şi peştele.
- Visul unu – crap.
- Visul doi – morun.
- Visul trei – plătică.
- La plătică întotdeauna mă trezesc înjurând. Mă foiesc în pat până spre ziuă, când aţipesc din nou, şi ce crezi că visez?
- (Curios.) Ce?
- Ghiceşte.
- O balenă?
- Aş, n-am eu norocul ăsta! Ce crezi că visez?
- (Şi mai curios) Ce?
- O fâţă.
- O fâţă?
- O fâţă de peşte atât de mic, încât…
- Nici nu ţi-l poţi aminti.
- Se topeşte până te trezeşti.
- Şi aşa în fiecare noapte de când mă ştiu
- Asta se mai poate numi vis?
- Şi în timpul ăsta, cei doi copii ai mei dorm buştean.
- Cum pot dormi unii aşa?
- O dată i-am întrebat: Mă, voi ce visaţi, de dormiţi buştean?
- Şi ei cu ochii sclipind de fericire: „Marea”.
- Ptiu!
- Dar poate lor le convine: visează marea fără peşte.
- Doar apa mării frumoasă, a naibii când te uiţi la ea. Asta visează ei, lăsând tot greu peştelui pe mine.
- (Melancolic) Dacă aş fi pădurar, de la o vreme mi-ar veni în somn numai copaci.
- Aş vrea să mă fac pădurar şi să visez chiar din prima noapte un milion de copaci.
- Şi eu să stau la umbra lor
- S-ar face în somn că eu stau la umbra lor.
- Ce umbră deasă trebuie să dea un milion de copaci la un loc!
- Deasă ca mierea.
- Şi eu colo, cu capul pe-o rădăcină, să mă tot uit după veveriţe.
- Veveriţele nu trebuie să le prinzi.
- Asta mi-ar lipsi – să mai alerg şi după veveriţe în somnul meu nenorocit!
(Cătând spre năvod.) Oare?!
- Ai, să-l scot?
- (Nehotărât.) Ştiu eu dacă a sosit momentul?
- De ce-o fi trăgând aşa de greu năvodul?
- Barosanul…
- De mult îl pândesc eu… Ştiu şi cum arată. Uite-aşa are o gură! (Gest indicând involuntar, gura peştelui mare din scenă.)
- A, de mult îl pândesc eu.
- Îi cunosc fiecare solz
- Dacă mi s-a arătat noaptea!…
- De câţiva ani îl am în cap, numai că nu pot să-l pun aici în năvod.
- (Făcându-şi curaj.) Dă, Doamne! (Trage de năvod.)
- Greu, greu…
- (Scoate năvodul.) Nimic? (Uimire.)
- Nimic.
- Atunci, ce naiba atârna aşa? (Priveşte în zare.) Aşa, înţeleg. Norul acela. Îşi culcase umbra exact pe năvodul meu.
- Mai bine m-aş face pescar de nori.
- Azi unul, mâine altul. Aş aduce repede potopul
- Că la nori am noroc. (Pauză.)
- (Dă cu ochii de acvariu. Vorbind cu peştişorii) Tot în voi mi-e speranţa.
- Plevuşca, săraca.
- Ea duce greul mărilor şi oceanelor.
- (Arătând spre acvariu.) Sunt ai mei, particulari.
- (Cu compătimire) Au mai fost prinşi odată.
- Îi ţin pe fereastră. Lumina le face bine, ea conţine fel de fel de substanţe. Îi îngraşă, îi înveseleşte.
- (Trist.) Numai că nu le dă drumul.
- (Speriat.) Cum să le dea?
- Sunt pescar şi trebuie să se găsească oricând un peşte şi-n casa mea. Altfel ce-ar zice lumea? Când le arunc mâncare dimineaţa, rămân şi eu aşa, privindu-i. Uneori stau ceasuri întregi.
- Dacă n-ai chef să te duci să prinzi alţii, zice soţia mea, care mă iubeşte, nu te mai uita aşa la ei. Că mor şi ăştia.
- Ea mă iubeşte, dar nu când stau şi mă uit la peşti.
- N-ar fi exclus să moară din privirea mea.
- Că am o privire otrăvită. Pe ce-mi pun ochii – moare.
- Aşa zice ea
- Eu parcă n-aş crede. Dacă era aşa, nu murea şi ea? Ehe! De când!
- Dar ei tot or să se isprăvească. Pentru că de câte ori plec la pescuit, iau şi acvariul. Când văd că e lată rău, am stat o zi întreagă degeaba, scot undiţa
(o scoate) şi-o arunc în acvariu. (O aruncă.)
- Pe cel care s-a agăţat îl arunc apoi în năvod.
- Că e mult până prinzi unul. (Cu ochii pe plută.) Acum încep să tragă… Nu-i vorbă, şi ăştia trag greu. C-au mai fost prinşi odată…
- Dar până la urmă, unul tot dă în cârlig. (Scuzându-l parcă.) Apa mică… Nevoile de hrană mereu crescânde.
- Te pui cu nevoile?!
- Dacă e să fiu sincer, eu n-aş mai vrea să cadă acum nici unul.
- Asta e imposibil.
- E ca şi când ai bea otravă şi te-ai aştepta ca ea să nu-şi facă efectul.
- Mi-e milă de el.
- Peşti, fiţi atenţi, nada mea o să-şi facă efectul!
- (Privind acvariul, apoi marea.) Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele, atât de repede, încât părem gălăgioşi.
- Visul nostru de aur e să înghiţim una, bineînţeles, pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârşit ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa.
- (Cu solemnitatea unui cor.) O, tu pescar, care stai sus de mal, măcar lasă-ne limpede drumul până la ea, nu ni-l tulbura cu umbra picioarelor.
- Trebuie să trăiesc şi eu. Hai, mă, ai apucat-o?
- (Se apleacă peste acvariu şi în clipa aceasta gura peştelui uriaş începe să se închidă. Iona încearcă să lupte cu fălcile, care se încleştează scârţâind groaznic.)
- Ajutor! Ajutoooor!
- Eh, de-ar fi măcar ecoul!
Întuneric" (Iona)

Din 1990 e director al Editurii Scrisul Românesc din Craiova, iar din 1991 redactor-şef la „Literatorul". În 1992 îşi susţine doctoratul la Universitatea din Bucureşti, cu teza Insolitul ca energie creatoare. Membru corespondent (1991) şi membru titular (1992) al Academiei Române, va fi desemnat ministru al Culturii (noiembrie 1993-mai 1995). În 1957 debutează cu epigrame în „Viaţa studenţească", iar în 1964 editorial cu un volum de parodii, Singur printre poeţi (Premiul Uniunii Scriitorilor). Ca dramaturg, se impune încă de la prima piesă, lona (1968; Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei Române). În afară de poezie şi de dramaturgie, mai publică două romane - Trei dinţi din ţaţă (1977) şi Viziunea vizuinii (1982) - versuri pentru cei mici, mai multe culegeri de eseuri şi de critică literară, dintre care Uşor cu pianul pe scări (1985) va fi distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi cu Premiul „G. Călinescu" al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu".

"Din viața acestor oameni
Lipsesc mai multe secții,
Iar altele, cum ar fi
Bunăstarea materială, fericirea și norocul
In istorie,
Sunt slab reprezentate.

Nu întâlnești aici nici o monedă,
Pentru că, neavând aur și argint,
Țăranii și-au gravat anual chipul
Pe boabe de mei, de grâu, de porumb
Care nu ni s-au păstrat.

Păsări împăiate
Ar fi putut ei, ce e drept, aduce destule,
Dar le-a fost milă să ucidă
Privighetoarea, ciocârlia, mierla și cucul,
Care le cântau fără bani toată viața,
Și toată moartea.

Era primitivpă,
Antică, medievală
Apar ca una singură,
Fiindcă, neștiind carte, țăranii
N-au băgat de seamă că între aceste epoci
Există deosebiri
Fundamentale.

Aici exponatele cele mai numeroase
Sunt bordeiele.
De la munca pământului
Țăranii intrau direct în pământ,
Să se odihnească.
Din loc în loc între bordeie

Sunt intercalate răscoalele:
A lui Doja, a lui Horia, Cloșca
și Crisan, a lui Tudor,
Construite de data asta la suprafață
Cu un uimitor simț al simetriei
Arhitectonice.

Vizitatori,
Nu atingeți sărăcia și tristețea
Aflate-n muzeu.
Sunt exponate originale,
Ieșite din mâna, din sufletul și din rărunchii acestui popor
Într-o clipă de încordare și spontaneitate
Care a durat
2000 de ani."
(Muzeul satului)

Ca traducător, a transpus poezia lui Boris Pasternak (Lirice, 1969), în timp ce Tratat de inspiraţie (1985) cuprinde o antologie de tălmăciri din scrierile unor poeţi contemporani de pe toate meridianele, completând o serie de evocări şi interviuri cu autorii. A întreprins numeroase călătorii de studii în Europa şi în cele două Americi. Participă, în 1970-1971, la International Writing Program de la Universitatea din Iowa (Statele Unite), iar în 1972 Academia de Artă din Berlinul occidental îi acordă o bursă. E prezent la congrese şi la festivaluri internaţionale de poezie, citeşte din versurile sale la câteva zeci de universităţi europene şi americane. A primit Medalia de aur pentru poezie „Ospiti Napoli" (1971), Premiul oferit de Accademia delle Muse din Florenţa (1978), Premiul „Fernando Rielo" (Madrid, 1984), Premiul Herder (Viena, 1991) etc.

"Ţin locul unei pietre din pavaj,
Am ajuns aici
Printr-o regretabilă confuzie.

Au trecut peste mine
Maşini mici,
Autocamioane,
Tancuri
Şi tot felul de picioare.

Am simţit soarele până la osii,
Şi luna
Pe la miezul nopţii.

Norii mă apasă cu umbra lor,
De evenimente grele
Şi importante
Am făcut bătături.

Şi cu toate că-mi suport
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit,
Câteodată mă pomenesc urlând :

Circulaţi numai pe partea carosabilă
A sufletului meu,
Barbarilor! "
(Muntele)

Literatura lui Sorescu reţine, de la început, atenţia prin unicitatea multiplă sau, cu o formulă a poetului însuşi, prin „unicitatea numeroasă". Pe de o parte, există o diversitate de reţete literare şi de genuri, iar pe de alta, privită în ansamblu, pro­ducţia lui este extrem de unitară, crescând pe solul unor teme şi obsesii modelante. Cel dintâi volum, Singur printre poeţi, îi afirmă o constantă a gândirii creatoare, preocuparea pentru „starea poeziei", ca şi pentru deja-creat în totalitate. Poezia care a urmat poate fi definită drept cumulativă şi de înclinare hermeneutică. Cumulativă, în măsura în care reciteşte, citează, parodiază, prelucrează, comentează, interpelează teme şi mituri poetice, clişee, formule – adică preexistentul creatului (al altora şi, eventual, chiar al său). Hermeneutică, fiindcă se descoperă, în acest tip original de lirică, o interpretare intero­gativă şi gravă a condiţiei omului în raport cu datul cosmic, istoric sau cultural. O producţie poetică acoperind câteva de­cenii, cum este aceasta, presupune vârste şi înfăţişări diverse. Stadiile nu sunt niciodată exclusive, ci inclusive.

"Am zărit lumină pe pământ,
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.

Sănătoşi ? Voinici ?
Cum o mai duceţi cu fericirea ?

Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.

Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.

Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O cafea neagră voi servi, totuşi.
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară." (Am zărit lumină…)

Poate că cel mai net şpagat formal există între ciclul de cărţi intitulat La Lilieci (I-VI, 1973-1998; Premiul Uniunii Scriitorilor, 1973) şi unul dintre ultimele volume de versuri ale lui Sorescu, numit Apă vie, apă moartă (1987). În primul caz frapează predilecţia pentru anecdotic, uneori chiar pentru narativ, ca şi tenta de culoare istorică ori înclinarea către pitorescul arhaic. Nicăieri ca aici versul nu se află mai aproape de austeritatea prozei. Tematic vorbind, culegerea este un fel de muzeu arhetipal, adăpostind vestigiile cele mai heteroclite ale unui sat imaginar. Existenţa atât de savuroasă a universului rural nu are însă nimic comun cu realul, ci cu realitatea poeziei, fiindcă sintagma „La Lilieci" se referă la locul unde se găseşte plasat cimitirul. Titlul simbolic iradiază asupra întregului, proiectându-l din regimul palpabilului în acela al nefiinţei emblematice: „E răcoare la umbra bisericii bătrâne, care a rămas aici când / Era satul pădure şi veneau haiducii de mâncau pe furiş. / Pe Sălişte cântă cucul, cimitirul are un aer important, împăcat cu sine. / E bine să fii mort aici, între codri locul e ferit, nici nu trage, / Clopotul nu te deranjează, că nu sună decât de sărbători, / Şi duminica dimineaţă când cade în misticism. / Bang-bang – cine o mai fi murit? – de răsună morţii şi stafiile. / Cântă păsările şi e un miros de lilieci înfloriţi, / Cum trebuie să fi mirosit raiul din dreapta, de la intrare, / Pe vremea când era culoarea nouă şi nu crăpase".

În schimb, Apă vie, apă moartă este o suită de variaţiuni în jurul formei fixe a sonetului, apariţie stranie într-un veac de degringoladă a structurilor poetice canonice. În alcătuiri de o limpezime aproape hieratică, într-un mod parabolic, oblic, răsfrânt ca într-o oglindă, se vorbeşte, în fond, tot despre moarte, înţeleasă ca cealaltă faţă a vieţii. Un poem se numeşte, simptomatic, Plecarea în oglindă, în poezie şi în teatru oglinda fiind unul din simbolurile unificatoare ale gândirii lui Sorescu.

Teatrul lui Sorescu se dezvoltă în paralel cu poezia, prelucrându-i cu mijloace specifice tropismele. Piesele pot fi grupate în câteva cicluri, numai aparent independente. Primul se compune din trilogia republicată în 1974 sub titlul Setea muntelui de sare, alcătuită din lona, Paracliserul (1970), Matca („Teatru", 1973), şi plus textele aderente problematic: Pluta Meduzei şi Există nervi („Luceafărul", 1968). În prim-planul lor se află condiţia omului, „prins" în tot ce există. Dramaturgul imaginează omul reacţionând – uneori surprinzător, în contrasens cu orice soluţie convenţională – faţă cu cercurile concentrice ale datului, pradă a unui complex arhetipal care – după parabola biblică ce dă titlul primei sale piese – poate fi numit „complexul lui Iona".

"Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ­-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu."
(TREBUIAU SĂ POARTE UN NUME)

O piesă-verigă, Lupoaica mea, face legătura între dramele existenţiale şi parabolice din primul ciclu şi se deschide simultan spre seria de piese istorice - Răceala („Teatrul", 1976) şi A treia ţeapă (Premiul Uniunii Scritorilor, 1978), unde parabolicul nu se pierde cu totul, rămânând subteran. Focalizarea se fixează asupra condiţiei fiinţei, pradă conjuncturilor istorice ostile, în timp ce „complexul Iona" pare să fi dobândit statut de vocaţie etnică.

În 1988 scriitorul începe să publice în „Ramuri", „Convorbiri literare" etc. trei piese care s-ar putea numi „recapitulative": Luptătorul pe două fronturi, Casa Evantai sau Divina tragedie pentru bibliofili şi Vărul Shakespeare.

În ceea ce priveşte activitatea de eseist şi critic literar a lui Sorescu, cuprinsă în Teoria sferelor de influenţă (1969), Insomnii (1971), Starea de destin (1976), Uşor cu pianul pe scări, sunt mai multe lucruri de remarcat. În primul rând, lipsa de inhibiţii în abordarea unui amplu repertoriu – de la Ghilgameş la T.S. Eliot, de la estetica filmului la Henry Moore, sau de la Charles Baudelaire la Franz Kafka şi Albert Camus. Apoi, libertate de mişcare (narativă, lexicală), al cărei proxim precursor este G. Călinescu.

Sorescu este autor al unei creaţii prin excelenţă interogatoare. Raportul său cu precedenţa – una din chestiunile fundamentale pe care le ridică orice univers literar original – comportă o cromatică bogată, cu o serie de nuanţe fine, imposibil de prins în schema simplistă, binară, nou / vechi, pe care a încercat să o impună modernismul.

Opera
Singur printre poeţi, prefaţă de Marcel Breslaşu, Bucureşti, 1964; ediţia II, Iaşi, 1972; ediţia Bucureşti, 1990;
Poeme, Bucureşti, 1965;
Moartea ceasului, Bucureşti, 1966;
Unde fugim de-acasă? (Aproape teatru, aproape poeme, aproape poveşti), cu ilustraţii de Sabin Bălaşa, Bucureşti, 1966;
Poeme, Bucureşti, 1967;
Iona, Bucureşti, 1968;
Tinereţea lui Don Quijote, Bucureşti, 1968;
Teoria sferelor de influenţă, Bucureşti, 1969;
O aripă şi-un picior (Despre cum era să zbor), Bucureşti, 1970;
Paracliserul, Bucureşti, 1970;
Tuşiţi, Bucureşti, 1970;
Unghi, Bucureşti, 1970;
Insomnii, Bucureşti, 1971;
Rame-Frames, ediţie bilingvă, traducere de şi prefaţă de Roy MacGregor-Hastie, Bucureşti, 1972;
Suflete, bun la toate, Bucureşti, 1972;
80 poezii – 80 poesie, ediţie bilingvă, traducere de Marco Cugno, Bucureşti, 1972;
Astfel, Iaşi, 1973;
La Lilieci, cartea I-V, Bucureşti, 1973-1996, cartea VI, ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu-Podocea şi Virginia Sorescu, postfaţă Jana Morărescu, Bucureşti, 1998;
Ocolul infinitului mic, pornind de la nimic, Bucureşti, 1973;
Setea muntelui de sare, Bucureşti, 1974;
Norii, Craiova, 1975;
Descântoteca, Craiova, 1976;
Matca, Bucureşti, 1976;
Poeme, prefaţă de Cornel Regman, Bucureşti, 1976;
Starea de destin, Iaşi, 1976;
Trei dinţi din faţă, Bucureşti, 1977;
Răceala – A Cold, ediţie bilingvă, traducere de Stavros Deligiorgis, Iaşi, 1978;
Sărbători itinerante, Bucureşti, 1978;
Ceramică, Bucureşti, 1979;
Don Quijote's Tender Years, traducere de Stavros Deligiorgis, Bucureşti, 1979;
Tinereţea lui Don Quijote – La juventud de Don Quijote, ediţie bilingvă, traducere de Lolita Tăutu, Bucureşti, 1979;
Teatru, Craiova, 1980;
Fântâni în mare, Bucureşti, 1982;
Viziunea vizuinii, Bucureşti, 1982;
Drumul, prefaţă de Mircea Scarlat, Bucureşti, 1984;
Ieşirea prin cer, Bucureşti, 1984;
Tratat de inspiraţie, Craiova, 1985;
Uşor cu pianul pe scări, Bucureşti, 1985;
Apă vie, apă moartă, Craiova, 1987;
Cocostârcul Gât-Sucit, Bucureşti, 1987;
Ecuatorul şi polii, Timişoara, 1989;
Poezii, I-II, Craiova, 1990-1993;
Poezii alese de cenzură, Bucureşti, 1991;
Vărul Shakespeare şi alte piese, Bucureşti, 1992;
Iona. A treia ţeapă. Vărul Shakespeare, prefaţă de Dumitru Micu, Bucureşti, 1993;
Traversarea, Bucureşti, 1994;
Desfacerea gunoaielor, Bucureşti, 1995;
Lulu şi Gulu-Gulu, Bucureşti, 1995;
Poezii – Poesie – Poems, ediţia trilingvă, Torino-Bucureşti, 1995;
Poezii, Bucureşti, 1996;
Bibliotecă românească de poezie, ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu şi Virginia Sorescu, Bucureşti, 1997;
Puntea (Ultimele), Bucureşti, 1997;
Efectul de piramidă, ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu şi Virginia Sorescu, Bucureşti, 1998;
Diligenta cu păpuşi, Cluj Napoca, 1998;
Fachirul începător – Der Fakir als Anfanger, ediţie bilingvă, traducere de Oskar Pastior, ediţie îngrijită de Virginia Sorescu, Bucureşti, 1998;
Japiţa, Bucureşti, 1999;
Scrinteala vremii, ediţie îngrijită de Mihaela Constan­tinescu-Podocea şi Virginia Sorescu, Bucureşti, 1999;
Jurnal. Romanul călătoriilor, ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu şi Virginia Sorescu, Bucu­reşti, 1999; Încoronarea, ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu-Podocea şi Virginia Sorescu, Bucureşti, 2000;
Versuri inedite, ediţie îngrijită şi introducere de George Sorescu, Craiova, 2001;
Opere, I-III, ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu-Podocea, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 2002-2003;
Săgeţi postume, ediţie îngrijită şi introducere de George Sorescu, Bucureşti, 2002;
Parodii. Fabule. Epigrame, ediţie îngrijită şi introducere de George Sorescu, Craiova, 2003;
Proză scurtă, ediţie îngrijită şi introducere de George Sorescu, Craiova, 2003.

Ediţii
Vasile Cârlova, Ruinările Târgoviştii, prefaţa editorului, Craiova, 1975;
George Magheru, Cântece la marginea nopţii, prefaţa editorului, Craiova, 1982.

Traduceri
Lisandro Otero, Situaţia, prefaţă de Nestor Ignat, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Alexandru Samharadze);
Boris Pasternak, Lirice, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1969; ediţia II, Bucureşti, 1989;
Vasko Popa, Sare de lup, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Slavomir Popovici);
Justo Jorge Padron, Gazeta de apă, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Omar Lara);
Tan Swie Hian, Flori de prun, Bucureşti, 1996.

Premii şi distincţii literare
Premiul Academiei Române, 1968, 1977;
Premiul Academiei Române pentru dramaturgie, 1970;
Medalia de aur pentru poezie „Napoli ospite", Italia, 1970;
„Le Muse", acordat de Accademie delle Muse, Florenţa, 1978;
Premiul Internaţional de Poezie „Fernando Riello", Madrid, 1983;
Premiul Herder, acordat de Universitatea din Viena în 1991 pentru întreaga activitate;
Premiul Uniunii Scriitorilor din România, (de 6 ori, pentru poezie, teatru şi critică literară).

"Eu mut o zi albă,
El mută o zi neagră.
Eu înaintez cu un vis,
El mi-1 ia la război.
El îmi atacă plămânii,
Eu mă gândesc un un la spital,
Fac o combinaţie strălucită
Şi-i câştig o zi neagră.
El mută o nenorocire
Şi mă ameninţă cu cancerul
(Care merge deocamdată în formă de cruce),
Dar eu îi pun în faţă o carte
Şi-1 silesc să se retragă.
Îi mai câştig câteva piese,
Dar, uite, jumătate din viaţa mea
E scoasă pe margine.
- O să-ţi dau şah şi pierzi optimismul,
Îmi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
În spatele meu soţia, copiii,
Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi
Tremură pentru orice mişcare a mea.
Eu îmi aprind o ţigară
Şi continui partida." (Şah)

Surse:
Marin Sorescu, Vărul Shakespeare şi alte piese, Teatru, Cartea Românească, 1993
Marin Sorescu, Poezii
crispedia.ro

 

"O carte mică,
N-am luat cu mine
Decât o carte subţire,
Aşa ca o frunză.
Aşa ca o viată de om.
M-am gândit c-o să mă doară spinarea.
C-o să mă doară numele
Care-o va căra." (POVARĂ)

Tags : ,

Maria D (Marie McF)

"Întorci capul şi priveşti la o decadă ce-ţi stă întipărită pe-un zâmbet plăcut - roman fără cuvinte ci doar plin cu garderoba unor sentimente consumate de un ruj roşu aprins !"

2 Responses

  1. Un mare om, un mare poet. O surpriza placuta sa imi incep saptamana asa

  2. Mereu sunt mirat ca lumea mai citeste poezii si atunci stiu ca nimic nu moare. O colectie pe cinste, Marie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *