1

Posted On March 18, 2014 By In Interviuri With 5286 Views

Unele amintiri din copilărie (2)

Perioada 1925-1952

1Așa cum Nică i-a evocat cu atâta tandrețe și respect pe Smaranda, pe Ștefan a Petrei, pe David Creangă din Pipirig, pe Zahei și pe Catinca, pe mătușa Măriuca și pe Moș Andrei, voi aminti și eu de mama, Elisabeta Gorincu, născută Monacu, de bunicul, Teodor Monacu, ceferist din Fălticeni, fratele Smarandei Monacu, căsătorită Vasiliu, mama actorului Vasiliu Birlic și a sculptorului F. Vasiliu. În familia bunicilor mei, numărul copiilor era mare, potrivit tradiției românești: cinci fete și un băiat, la care s- au adăugat altor două fete și un băiat din prima căsătorie a bunicului.

Și familia bunicului din partea tatălui a fost numeroasă, trei fete și trei băieți, printre care, Florea, tatăl meu, și Silvia, căsătorită cu moșierul Gheorghe Tudoran, cu un rol important în copilăria și educația mea.

Aici ar mai fi de adăugat că marele actor Grigore Vasiliu Birlic era văr primar cu mama mea, Elisabeta Monacu, căsătorită Gorincu, extinzându-se oarecum, gradul de rudenie și asupra copilului Georgel – Gheorghe Gorincu de mai târziu. Dar despre acest grad de rudenie, despre viața de familie și despre felul cum a devenit actor Grigore Vasiliu (mai târziu adăugându-se numele de scenă Birlic), o să prezint într-un alt episod.

Să revin la cele mai frumoase amintiri din viața de copil. M-am născut pe 9 noiembrie 1925 în familia Elisabeta și Florea Gorincu. Din 1927, de la vârsta de doi ani, am trecut în grija familiei Silvia și Gheorghe Tudoran, proprietarul moșiei Mănăstioara din fostul județ Baia, la care am ajuns înfășurat într-o blană de urs, într-o sanie trasă de doi cai, pe timp de iarnă. Deși de doar doi anișori, mi-au rămas întipărite în minte imensa bibliotecă, cărțile fără număr, tablourile de artă și blândețea din glasul unchiului meu, în ciuda ținutei sale impunătoare. Atât de mult m-au iubit mătușa Silvia și soțul său, încât au solicitat tatălui meu o eventuală înfiere a lui Georgel, cum mă alintau, dar părinții mei nu au fost de acord, poate și pentru că eram singurul băiat, care să le perpetueze numele Gorincu.

Anii petrecuți la conacul de la moșia Mănăstioara și apoi într-o casă modestă din Fălticeni sub aripa ocrotitoare a familiei Silvia și Gheorghe Tudoran au fost cei mai frumoși, în condițiile unei generoase educații cu bonă și educatoare, aduse special pentru mine de la oraș.

La vârsta aceea, citeam ziarele vremii și eram atent și la ceea ce se petrecea în conacul de la Mănăstioara, unde se perindau personalități ale vieții politice și dintre cele cu preocupări literare, științifice, muzicale, plastice. Mi-l amintesc pe profesorul Tolea, un politician, figură pitorească a locurilor, despre care voi aminti pe larg într-un alt context; pe învățătorul Dumitru Bălan, directorul Școlii Primare nr. 2, din 1930 până în 1963, un timp record de continuitate în funcție de conducere, în condițiile unei fluctuații inevitabile generate de regimurile politice totalitare prin care a trecut. Un caz similar s-a petrecut și la Brăila, pentru că profesorul de matematică Aurel Coman a fost directorul Școlii Generale Nr. 3 (în prezent Școala “Spiru Haret”), de la numirea sa, prin 1964, de către Secția de Învățământ a Regiunii Galați, și până la pensionarea din 2003, adică 39 de ani. Mi-l amintesc pe Grigore Șoldănescu, veteran de război, îmbrăcat numai în costum național, surd din cauza unei explozii în apropierea bateriei, pe care o comanda în primul război mondial. În saloanele conacului moșierului Gheorghe Tudoran l-am văzut și pe învățătorul Constantin Cardaș, care scotea de prin 1928 revista “Tribuna învățătorului”; i-am văzut pe Aurel Buescu, redac-tor-șef al publicației independente “Gazeta Fălticenilor”, pe învățătorul Constantin I. Spiridon, care edita, în 1929, revista “Chemarea Învățătorului” și pe scriitorul Anton Holban, nepotul lui Eugen Lovinescu, cu studii la Sorbona, profesor de limba franceză la Galați, cu o activitate publicistică impresionantă (recenzii și cronici literare, muzicale, plastice, eseuri și note de călătorie), care debutase editorial cu “Romanul lui Mirel”, în 1929. Mi-am reamintit personalități ca Artur Gorovei, folclorist, participant la Congresul Internațional de Artă Populară de la Praga; sau ca prof. Virgil Tempeanu, erudit germanist, doctorand în domeniu, cu activitate didactică la Liceul din Fălticeni și apoi ca prof. univ. la Iași, cu o intensă activitate culturală, care a tradus și tipărit lucrarea “Sărmanul Henrik” a poetului german Von Hartman (1165-1210). Prof. Virgil Tempeanu se stingea din viață la vârsta de 96 de ani, în 11 mai 1984.

Ar mai fi și alte persoane care mi-au marcat copilăria. Îmi amintesc că în ciuda restricțiilor din partea bonei mele, îmi plăcea să stau în preajma argaților de la conac, mai ales a lui Peter, șef autoritar peste păsările, porcii și vacile gospodăriei-anexă,, care a avut ideea năstrușnică de a mă pune să sug laptele direct de la sursă, cald, gustos și… nepasteurizat, spre disperarea bonei, care a rămas fără glas, când m-a surprins în inedita ipostază. “Aventura” mea a alarmat-o doar pe bonă, deoarece isprava argatului Peter nu numai că nu l-a supărat pe unchiul meu, ci l-a considerat pe Peter un mare iubitor de animale, care merita un sprijin financiar pentru a urma o școală specială de felcer veterinar.

Unele amintiri în legătură cu acest Peter o să le redau mai târziu.

 - va urma -

Tags : ,

One Response

  1. Imi place parfumul interbelic pe care il respir citind randurile acestea. Cu stima

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *