Să ne cinstim românii – episodul 132 - Dosoftei

Posted On June 28, 2014 By In Mari români With 1270 Views

Să ne cinstim românii – episodul 132: Dosoftei

* Dosoftei, cărturar, poet, editor, traducător şi animator cultural

«Psalmul 50

Fie-ţ milă, Doamne, de mă iartă,
Cu milostivirea cea bogată,
Şi pentru a ta ieftinătate
Să mă curăţăşti de răutate.

Şi mai cu de-adins de rău mă spală
Şi mă limpezeşte de greşală.
Că eu îm ştiu a mea fărălege
Şi răul mieu nainte-mi ce merge.

Ţie ţ-am greşitu-ţ, Doamne svinte,
De-am făcut răutăţ denainte.
Cuvintele tale te-ndireaptă
La giudeţ să-nvinci, când vei da plată.

Iacă-s zămislit în strâmbătate,
Aplecat de maică-mea-n păcate.
Ce tu, Doamne, iubeşti dereptatea,
De-ţ arăţ pre mine bunătatea,

Şi cu taine ce nu să pot spune
Mi-ai arătat a ta-nţelepciune.
Cu izopul tu mă ocropeşte
Şi mă scaldă de mă curăţeşte.

Să hiu spălat şi alb ca omeţii,
Să mă bucur şi eu cu direpţii
De veşti bune şi preacuvioase,
Şi să-mi bucuri mişelele oase.

Doamne, nu-ţ întoarce svânta faţă
De greşele ce-am făcut, cu greaţă,
Şi de câte-am lucrat fără lege,
Cu milostivirea ta le şterge.

Inemă curată tu-m zideşte
Şi duh dirept în zgău îm noieşte.
Nu mă urni din svânta ta faţă,
Şi duhul tău cel svânt ce mă-nvaţă

Să nu-l depărtez de cătră mine,
Ce să-m dai bucurie cu bine,
Cu svânta ta, Doamne, mântuinţă.
Şi să-m dai şi duh de biruinţă,

Ca să-nvăţ pre cei fără de lege
Cătră căile tale s-alerge,
Să să-ntoarcă de pre răutate
Cătră a ta svântă bunătate.

Şi mă scoate, Doamne, de la sânge,
Cu mântuinţa ta de mă strânge.
Şi cu adevarata ta-mpreună
Limba mea să-ş facă voaie bună.

Şi buzele mele, Doamne svinte,
Să-m deşchiz, şi rostul să te cânte,
Să dea veste fără de sâială
În tot locul de svânta ta fală.

Că de-ai pofti jărtvă, ţ-aş aduce,
Că jărtvele de ars nu-ţ par dulce.
Lui Dumnezău jărtva ceea place
Cu sufletul înfrânt ce s-a face.

Inema cea zdrobită şi frântă
La Dumnezău nu va fi de smântă.
Şi cu a ta, Doamne, bună vrere
Sionului să-i faci mângâiere,

S-aibă de toate părţile pace,
Pănă zidiuri nalte să vor face
Pregiur Ierusalim cetate,
Să scripască dar şi bunătate.

Atunci jărtve direpte ţ-vom face.
Colaci şi prinoase, cumu-ţ place,
Vin şi pâine, unt şi cu grâu dulce,
Şi viţăi pre oltari ţ-vom aduce.»

Dosoftei s-a născut la 26 octombrie 1624. Originar de prin părţile Sucevei, viitorul ierarh, pe numele laic Dimitrie, coboară se pare din neam de mazili, ca fiu al Măriei, zisă şi Misira, şi al lui Leontie Barila (Bărilă sau Borâlă). Doi fraţi ai săi, Chiriac şi Vasile, sunt atestaţi la 1673 ca locuitori ai Sucevei, iar unei surori, căsătorită cu un Serbu, Dosoftei îi dăruia pe la 1680 un exemplar al Psaltirii slavo-române. Misira se va fi înrudit cu ramura macedoneană Papară din Galiţia, de unde şi presu­punerile privitoare la o mai îndepărtată obârşie aromână a familiei. Sunt puţin lămurite împrejurările în care Dosoftei îmbrăţişează cariera ecleziastică: decisiv poate să fi fost însă impulsul celor dintâi înclinaţii cărturăreşti. Răzleţe, parvin din epocă şi informaţiile ce îngăduie reconstituirea primei perioade a formării sale spirituale, ca şi, mai târziu, a condiţiilor ce vor fi favorizat desăvârşirea culturii sale umaniste.

Opinia potrivit căreia Dosoftei ar fi învăţat la Iaşi, la Şcoala Domnească de la Trei Ierarhi, ar fi susţinută şi de mărturia documentară ce confirmă prelungirea şederii sale în oraşul de reşedinţă ca ierodiacon la Mitropolie. Aici se va fi simţit întâi atras şi înrâurit de personalitatea mitropolitului Varlaam, ale cărui iniţiative culturale le va prelua, făcându-le să triumfe mai târziu deplin. Cunoştinţele sale, în domeniul limbilor clasice (elină, latină) sau al unor limbi şi culturi moderne (polonă, ucraineană, rusă, neogreacă), ar justifica ipoteza unor eventuale studii continuate în Polonia, cum se crede, la Lvov, în şcoala Frăţiei Ortodoxe. După un răstimp petrecut ca ieromonah la Probota (Pobrata), unde pre­zenţa sa este semnalată în 1649, Dosoftei se impune, urcând treptele ierarhiei bisericeşti.

«Psalmul 99

Strigaţ din toate ţări cătră Domnul,
Ce lăcuiţ pre pământ tot omul.
Slujiţ Domnului cu bucurie,
Nainte-i să-ntraţ cu mărturie.

Să ştiţ de Dumnezău că ni-i Domnul
Ce ne-au făcut pre noi, pre tot omul,
Că-i suntem ai lui oameni de turmă
Şi oiţe de-i paştem pre urmă.

Prin porţâle lui să-ntrăm cu rugă,
Sama să ne ia Domnul pre strungă.
Să-i mulţămim, să-i vestim svânt nume,
Că-i bun Domnul şi slăvit în lume.

Mila lui în veci este pre ţară
Şi-n tot rodul svânta-i adevară.»

În 1658 se afla în fruntea Episcopiei de Huşi, iar în 1659 este episcop de Roman. În epoca păstoririi la Roman se naşte probabil prietenia sa cu Miron Costin, precum şi aceea cu Dositei Notară, viitorul patriarh al Ierusalimului, pe care îl întâlneşte în 1664, la Curtea din Iaşi a domnitorului Eustratie Dabija. După 1665 începe să versifice Dosoftei şi psaltirea tipărită la Uniev în 1673. Ajuns mitropolit al Moldovei în 1671, el va sprijini în anii următori politica antiturcească a lui Ştefan Petriceicu. Împreună cu domnitorul silit să părăsească ţara după lupta de la Hotin (11 noiembrie 1673), se refugiază în Polonia, în februarie 1674.

La începutul anului 1675 el revine în Moldova, unde, după o detenţie de câteva luni în mănăstirea Sf. Sava din Iaşi, redobândeşte scaunul de mitropolit, probabil la intervenţia lui Dositei Notară pe lângă domnitorul Dumitraşcu Cantacuzino. Urmează pentru Dosoftei un deceniu de intensă şi sistematică activitate de traducere şi tipărire a cărţilor de cult în limba română. Necesitatea consacrării limbii poporului în serviciul liturgic este înţeleasă de el, ca şi, mai înainte, de Varlaam, din perspectiva acelui râvnit progres cultural, menit a risipi ignoranţa („să-nţeleagă creştinii svintele taine” – deziderat promovat în acord cu imperativele veacului, cu argumente reţinute din tradiţia Scripturii) şi a face accesibilă cartea, adresată întregii seminţii „rumâneşti” („tutinderea ce să află într-această limbă pravoslavnică”), mijloc de edificare a conştiinţei naţionale.

«Psalmul 132

Cine face zidi de pace
Turnuri de frăţâie,
Duce viaţă fără greaţă
Ntr-a sa bogăţâie.

Că-i mai bună, depreună,
Viaţa cea frăţască,
Decât armă ce destramă
Oaste vitejască.»

În Polonia, la Uniev, se tipăresc în 1673 Psaltire a svântului proroc David (Psaltirea în versuri) şi Preacinstitul Acatist şi Paraclis al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, prelucrat după traduceri româneşti anterioare, conţinând numeroase pasaje de proză ritmată. Lui Dosoftei i s-au atribuit însă, mai de curând, şi o traducere anterioară a Paraclisului Precistii, scoasă de sub tipar la Iaşi, probabil între anii 1645 şi 1649, împreună cu două fragmente biblice, Cuvinte şi jele la robie Ierusalimului, când din Ierusalim la Vavilon i-au mutat Navuhodo-nosor împărat, şi pomenire şi de năpaste ce-au năpăstuit acei doi giudecători pre Susana, tălmăcite din slavonă, şi o introducere de 48 de versuri originale; din această perspectivă este reconsi­derată şi data debutului său literar.

De sub tiparul reînfiinţat la Iaşi, Ia „Trei Ierarhi”, cu ajutorul meşterului Vasile Stadnicki din şcoala tipografilor de la Uniev, apare apoi, în 1679, pentru început în condiţii modeste, Dumnezăiasca liturghie, tradusă din greceşte. Prin intermediul lui Ionaşcu Bilevici, sol al domni­torului Gheorghe Duca în Rusia, Dosoftei obţine sprijinul lui Nicolae Milescu şi al patriarhului Moscovei, Ioachim, pentru cumpă­rarea unei noi tipografii. După cum rezultă şi din scrisorile schimbate între Iaşi şi Moscova în 1679, Milescu, deşi „despăr­ţit prin spaţiu”, se dovedeşte a fi rămas legat sufleteşte de înfăptuirile din ţară, iar patriarhul Ioachim elogiază acum „mintea aleasă”, „înţeleaptă ocârmuire” şi îndrăzneţele proiecte culturale ale mitropolitului.

«Imnuri

STIH
[PENTRU SFÂNTUL ONISIFOR]
Ai, Onisifore, cai la bună fugă
Cătră Dumnezău, şi ai şi bună slugă.

STIH
[PENTRU PREACUVIOASA MATRONA]
La viaţa de veci Matrona-i spodobită,
C-au vis pre lume-n zâsa Domnului svântă.

STIH
[PENTRU SFÂNTUL ANTONIE]
Pre Antonie dumnezăiesc ucig cu lemne,
Ceia ce să-nchină la dumnezăi de lemne.

STIH
[PENTRU SFINŢII HRISTOFOR ŞI MAVRA, UCIŞI PRIN SABIE]
Negrí-nşelăciunea Mavra, tăiaţ de lance,
Şi cu Hristofor, vede pre Hristos cu pace.

STIH
[PENTRU SFÂNTUL IOAN CEL SCUND]
Micşor Ioan de pre stat să are,
Ce la Dumnezău are cinste mare.»

Prin strădaniile lui, susţinute de Duca, în capitala Moldovei (unde, în 1680, va fi instalată şi o tipografie grecească, patronată de patriarhul Dositei al Ierusalimului), vor continua să se editeze Psaltirea de-nţăles a svântului împărat proroc David (Psaltirea slavo-română) în 1680, un Molităvnic de-nţăles (1681), Viaţa şi petrecerea svinţilor, în patru tomuri, dintre care doar trei apărute integral, între 1682 şi 1686 (tradusă începând din 1658, după izvoare greceşti şi medioslave, îndeosebi după Mineiele lui Maximos Margunios şi ediţia veneţiană Glykis a Mineielor bizantine), ediţia a doua a liturghierului, Svănta liturghie (pentru tipărirea căreia căpă­tase acordul patriarhului ecumenic din Alexandria, Partenie Prohoros) şi Parimiile preste an în 1683, poate şi un Octoih rămas neterminat, atribuit de asemenea lui Dosoftei.

În ianuarie 1684, în timpul scurtei reveniri în scaunul ţării a lui Ştefan Petriceicu, mitropolitului i se încredinţează o misiune diplomatică în Rusia, de unde, pregătit să accepte suzeranitatea ţarului, domnitorul nădăjduia să primească în schimb ajutor împotriva turcilor. Dosoftei este reţinut însă la Kiev, unde, invocată fiind carantina împotriva unei epidemii de ciumă, este interogat şi constrâns să aştepte răspunsul la petiţia adresată ţarului. Declaraţia pe care o face în faţa autorităţilor kievene îl arată hotărât, apărându-şi cu stăruinţă cauza (exprimându-şi re­zerva faţă de promisiunile polonezilor „nestatornici”, Dosoftei atră­gea atenţia asupra dezavantajelor ce le-ar prezenta pentru Rusia consolidarea puterii militare a turcilor în Moldova), pătruns de soarta ţării, ameninţată de „pierzarea cea din urmă”, şi luptând să înlăture stavila ce-i închidea călătoria.

Între timp, vizitează Lavra Pecerska şi, la cei 60 de ani ai săi, se minunează cu candoare neprefăcută de miracolul conservării moaştelor adăpostite în peşteră, impresii ce vor declanşa şi o rememorare cu virtuţi literare, într-o notă, pe un volum din Viaţa şi petrecerea svinţilor. Cu aceeaşi neclintită speranţă în izbânda popoarelor creştine asuprite în luptă comună împotri­va „agarenilor” întâmpină Dosoftei campania din Moldova a regelui Sobieski, în 1686, an ce va marca însă dramatic ultima perioadă a existenţei sale. Expediţia eşuează şi mitropolitul, care, spre deosebire de domnitorul Constantin Cantemir, trecuse făţiş de partea polonilor, este nevoit să se retragă şi el odată cu ostile regelui, ce părăsesc la 15 septembrie capitala Moldovei, incendiată. La plecare, lua cu sine, poate din ordinul regelui polon, moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, precum şi tezaurul şi arhiva Mitropoliei.

Deşi în Polonia, Dosoftei le asigura, precaut, printr-un act de inventariere legiferat cu martori în octombrie 1686, ele se vor rătăci definitiv în afara ţării, în Moldova revenind, după demersuri repetate ale oficialităţilor, doar moaştele Sf. Ioan, un secol mai târziu. Refugiul la Stryj şi Zolkiew se transformă treptat într-o semicaptivitate, despre care relatează corespondenţa sa cu Dositei al Ierusalimului din ianuarie 1691 şi februarie 1693. Zădărnicită de planurile, mereu nerealizate, ale lui Sobieski, care nu renunţă totuşi la campaniile sale în Moldova, pentru a-i constrânge pe turci la o pace cât mai defavorabilă, întoarcerea lui Dosoftei (a cărui prezenţă în Polonia pare a conveni la un moment dat regelui în rapor­turile, lipsite de cordialitate, cu Constantin Cantemir) nu va mai fi cu putinţă.

Anii din urmă îi sunt umbriţi de numeroase suferinţe: grija pentru tezaur, somaţiile repetate ale domnito­rului Constantin Cantemir de a reveni în patrie şi imposibilita­tea de a le da ascultare, anatema patriarhului Constantinopolului (după sinodul convocat la Iaşi în 1688, Dosoftei este excomunicat şi depus din treaptă), ostilitatea clerului catolic şi unit din Zolkiew, nesiguranţele şi lipsurile traiului zilnic şi, mai presus de toate, dorul de ţară. Scrisorile sale din această vreme sunt cu adevărat patetice. Soli ai mitropolitului pribeag, ieromonahul Iona şi chelarul Andrei călătoresc în Rusia, aducându-i câte vreun dar în bani sau în blăni de samur din partea ţarilor şi încurajările patriarhului Ioachim.

Pentru a nu rămâne dator prietenilor, tălmăceşte, din limba greacă în limba rusă, lucrări de interes teologic, ca Istoria bisericească şi Vedenia tainică a patriarhului Gherman al Constantinopolului (în 1690), Împotri­va ereziilor de Simion, arhiepiscopul Tesalonicului (în 1691) sau Epistolele lui Ignatie Teoforul, arhiepiscopul Antiohiei, pe care le trimite mitropolitului kievean Varlaam Iasinski şi patriarhului Ioachim, dovadă că el intervine, cu prestigiul erudiţiei, în polemica dogmatică ce împărţea la acea dată cercurile orto­doxe de la Kiev şi Moscova în reprezentanţi ai curentului latin şi ai celui grec, tradiţionalist.

În 1693 oferea, de asemenea, ţarilor ruşi Ioan şi Petru Alekseevici, într-o antologie intitulată Despre prefacerea sfintelor taine, câteva traduceri din clasici ai literaturii patristice, ca Ioan Gură de Aur, Efrem Şirul, Atanasie Sinaitul, în speranţa că ele ar putea fi tipărite. În Polonia tra­duce şi un fragment de tragedie renascentistă, cunoscută de el într-o prelucrare neogreacă, preocupările sale pătrunzând acum, surprinzător şi decisiv, în sfera culturii laice, mai aproape întrebărilor existenţei, neliniştitoare. Într-o stare de spirit ce se stabilizează cu trecerea timpului pe linia fragilă dintre aştep­tare şi dezamăgire şi care minează încet acel optimism delicat, ce s-ar putea bănui ca aparţinând temperamentului său, mitropolitul se stingea curând, Ia Zolkiew.

Ctitor al tiparului, înnoitor al cultului, promotor al culturii şi literaturii în limba naţională, Dosoftei reprezintă în Moldova, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, asemenea cronicarului Miron Costin, o conştiinţă umanistă. Teologia (patristica şi dogmatica), istoria, filologia şi poezia sunt discipline pe care le slujeşte statornic – ca om de Renaştere – cu voinţă de a cu­noaşte şi dor de perfecţiune. Citise pe Grigore Ureche şi analele în limba slavonă. Pătruns de valoarea documentului, a cărţilor rare, el punea la îndemâna lui Miron Costin un uric din 1392 privitor la întemeierea Romanului, împrumuta pentru a studia, de la mănăstirea Krilos de lângă Halici, un tetraevanghel scris la 1144 şi alcătuia, în temeiul consultării riguroase a izvoarelor, un informat istoric al Probotei, cu prilejul închinării mănăstirii, în 1677, patriarhiei Ierusalimului.

Pentru Mitropolie, Dosoftei cum­pără istorii universale, ca de pildă tratatul în limba latină al lui Johannes Nauclerus şi Nicolae Baselius. Exemplarul, intrat, mai târziu, în posesia stolnicului Constantin Cantacuzino, cuprinde observaţiile de lectură ale lui Dosoftei – atente, uneori uşor amuzate, ironice, naive câteodată, dezvăluind însă, cel mai adesea, un cititor pătrunzător. Mitropolitului i se datorează şi o traducere din limba greacă a cronografului lui Matei Kigalas, transmisă, într-o copie manuscrisă de la 1732, sub titlul Hronografal împăraţilor. Nouă adunare de osebite istorii. Conform unei ipoteze mai noi, Dosoftei ar fi autorul de fapt al versiunii româneşti a cronografului lui Kigalas, atribuită lui Pătraşcu Danovici (însoţită, în unele copii manuscrise, de un număr de 26 de Stihuri predoslovii şi de o traducere din învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon), precum şi al celei dintâi transpuneri în limba română a Istoriilor lui Herodot. Manu­scrisul din 1732 conţine, de asemenea, Stihurile la luminatul herb a Ţărâi Moldovei, ce preced toate tipăriturile lui Dosoftei, începând cu psaltirea din 1673.

Într-o manieră sugerată parcă de tiparul „clasic” al vechilor pomelnice mănăstireşti, Dosoftei evocă apoi, în una din primele versificări originale ale literaturii române medievale – poemul cronologic despre domnii Moldovei, apărut mai întâi în Molităvnic… (1681) şi reeditat în Parimii… (1683) – pe voievozii-ctitori, începând cu Dragoş, „descălecă­torul”, urmând cu cei din neamul Muşatinilor, până la „Ştefan cel Bun” cu fiii săi Bogdan şi Rareş, şi neuitând pe contemporani, de la Vasile Lupu şi Eustratie Dabija până la Gheorghe Duca şi Constantin Cantemir. Abia în versiunea manuscrisă, autografă, din 1690, autorul îşi îngăduie a stărui şi asupra luptelor purtate de Ioan Vodă pentru a „scăpa Moldova turcilor din brâncă”. Glosele mitropolitului la Viaţa şi petrecerea svinţilor, interpolările sale din textul cronografului sau unele precizări în marginea poemului închinat domnilor Ţării Mol­dovei probează interes pentru istoria universală – a Bizanţu­lui, a Poloniei sau a Rusiei.

Încă din 1673, el traducea şi edita în cuprinsul psaltirii de la Uniev câteva versuri alcătuite iniţial, probabil în limba polonă, de Miron Costin, afirmând originea romană a românilor. În acelaşi timp, una din notele traducătorului la psalmul 86 se referă la o epocă precreştină din istoria poporului, ce se număra altădată între „limbile păgâne”. La originea latină a limbii „rumâneşti”, „de bun neam”, „rudă-mpărătească”, trimit versurile poemului cronologic, asupra ideii romanităţii şi unităţii poporului Dosoftei revenind, în 1690, într-un comentariu în care stăruie asupra obârşiei comune a locuito­rilor celor trei state româneşti – Moldova, Ardealul şi Ţara Românească – pe teritoriul „Misiei” (Moesia) de odinioară. Acum el semnalează şi existenţa românilor sud-dunăreni, „rumâni din rădăcina cea bătrână”. Un lapidar vers al psaltirii din 1673 („Limba îm voi face condei de scrisoare”) pare a prelungi ecoul Cuvântului de introducere al mitropolitului, mărturisind osârdia de a fi tâlcuit psalmii „vreme-ndelungată, precum am putut mai frumos”, în scopul cointeresării cititorului („să poată trage hirea omului către cetitul ei”). Propunându-şi a face din cuvânt instrument de expresie, Dosoftei întrezărea, nu doar intuitiv, scrisului său o finalitate estetică.

În cea de-a doua prefaţă a Psaltirii în versuri, lectorul este îndemnat a discerne, dincolo de înţelesul dogmatic al Scripturii, o valoare parabolică („ca ciumiliturile, când altă grăieşti şi altă să-nţălege”), simbolică („să-nţăleagă cuvân­tul dintr-altă sămnătură de poveste”) sau metaforică („pre mutare”) a textului, autorul stăpânind aşadar câteva esenţiale noţiuni de poetică şi hermeneutică, ce făceau, încă din 1664, obiectul discuţiilor sale cu Dositei Notară. Întemeietor la noi al poeziei culte, Dosoftei se va dovedi, ca traducător al psalmilor, un iniţiat al legilor prozodice (mitropolitul este, în Viaţa şi petrecerea svinţilor, cel dintâi creator de versuri safice – „iambi-ceşti” – din literatura română), el fiind şi un bun cunoscător al versificaţiei populare şi al limbii vorbite.

Psaltirea în versuri se caracterizează printr-o diversitate a măsurii şi ritmurilor, prin varietatea şi, uneori, prin sonorităţile rare ale rimei, în genere printr-un limbaj poetic evoluat, uzând de comparaţie şi meta­foră, metonimie, hiperbolă, paralelism, interogaţie, antiteză, dar şi de unele procedee stilistice sau lexicale specifice creaţiei orale ori preluate din literatura religioasă sau istorică anterioară. Au fost remarcate la el frecvenţa dislocării sintactice, prezenţa termenilor populari, regionali sau arhaici şi a seriilor sinonimice, spontaneitatea lexicală, originalitatea metaforică. Eforturile prin care Dosoftei desăvârşeşte transpunerea românească, din slavonă, în proză, a psalmilor (versiune ce apare în ediţia bilingvă a Psaltirii slavo-române din 1680) au premers celor cinci ani consacraţi de el versificării psaltirii. Autorul Psaltirii în versuri a consultat, cum se crede, traducerile româneşti de până la el ale psalmilor, Psaltirea Scheiană şi Psaltirea lui Coresi în primul rând, poate şi o ediţie grecească a Vulgatei.

Operă de Renaştere, psaltirea versificată în Polonia, în 1579, de umanistul Jan Kochanowski (Psalierz Dawidow) va fi constituit, apoi, un stimulent în revelarea de sine a poetului român, în a cărui tălmăcire psalmii descoperă un univers, recreat în marginea textului biblic cu ingeniozitate plastică, ingenuitate şi prospeţime. Peisajul, impregnat de sunetul difuz al lamentaţiei psalmistului, se modifică treptat, fastuozităţii exotice a psalmilor îi ia locul abundenţa bucolică, sugerând medii familiare, în care harfele devin „buciume” autohtone, alăuta este substituită cu „cetera”, munţii biblici – cu „măgurile” Moldovei, taurii – cu „inorogii” fantastici ai cărţilor populare.

Versuitorul pare a preamări uneori acelaşi tărâm al abundenţei – vegheat de astre-„n hoarbă”, apărat de semnul bourului, populat cu cirezi şi turme şi prisosind de „vipturi” – cântat şi de Stihurile la luminatul herb a Parai Moldovei (sustrase, prin forţa sau graţia unor imagini, convenţionalismului speciei şi întregite în manuscris, în 1689-1690, versurile „la stemă” ajung să constituie cea mai reprezentativă compunere originală a mitropolitului, superioară poemului cronologic). Daru­rile de merinde divină iscă în pustiu ospeţe prelungite, generoasa dispunere a culorii, frusteţea, primitivitatea, în sens preclasic, a tabloului evocând belşugul „cămărilor cereşti”: cârduri de crâstei, făină de grâu, „unt în stride”, „pepeni şi slănină”.

Înfăţişarea demiurgului abia trezit din somn, „ru­mân” la faţă şi, ca de vin, „aburit şi şumăn”, aduce cu cea a Dabijei vodă, iar modalitatea, bonom-caricaturală, anunţă ceva din farmecul de mai târziu al portretului craiului „cu barba-n noduri” din poemul eminescian Călin (File din poveste). „Gadinile” unui bestiar fabulos, vasiliscul şi inorogul, „leul şi zmăul”, chiţi, bouri şi coluni, vipere şi aspide, cerbi, iepuri şi „hulpi”, revin adesea în simbolistica psalmilor lui Dosoftei – care încearcă, în câteva rânduri, s-o descifreze, cu stângăcie, pentru cititor – ca reprezentări alegorice, într-o viziune căreia i se subsumează, succesiv, metafora vânătorului sau a „gonaciului”, a „izvoarălor părăsite” şi a „câmpiilor de dumbravă”, a „puilor de corb ce zbiară”, a omătului „ca lâna” sau a negurii spulberate, „ca cenuşa”, peste pământ.

Înţelepciunea, „învăţă­turile bune” sunt repere pe care versificatorul psalmilor le oferă stăruitor veacului său, în nestatornicia tulburătoare a lumii („Că lumea aceasta-i ca o miză mică, / Omul cât de-a hirea, este o nemică”), condiţia umană împlinindu-se în con­fruntarea dintre „firea omenească” şi „firea dobitocească”, într-o existenţă precară, presărată cu taine şi ispite („Văzui pre spurcatul suindu-să buor, / S-agiungă ca chedrii tămâiei, la nuor”), cărora li se opune un ideal etic, drumul „pre căi vârtoase / pietri-ascuţâte şi sâmceloase”.

Tendinţele moraliza­toare caracterizează, de asemenea, alte două încercări originale în versuri ale lui Dosoftei, incluse în Psaltirea din 1673: Apostroful (atribuit de unii cercetători lui Miron Costin), proslăvind agonisita sufletească în dauna averii de „pre lume”, strânsă în deşert, şi epigrama la psalmul 132, elogiind pacea, „turnurile de frăţie” ce apropie oştirile învrăjbite. Moralismul psalmilor, versificaţi adesea de Dosoftei cu mijloacele prozodiei populare, pare a fi favorizat, între altele, ulterior, circulaţia manuscrisă independentă a multora dintre ei, precum şi răspândirea lor în folclor – ca oraţii, colinde, bocete -, cel mai frecvent întâlniţi regăsindu-se în colecţia lui Anton Pann Versuri sau Cântece de stea ce să cântă la naşterea Domnului nostru Isus Hristos.

Imnuri înălţate demiurgului, creaţiei şi existenţei, psalmii îi dezvăluie tălmăcitorului bogăţia de nuanţe a registrului lor liric: de la elanul şi exuberanţa naivă a invocaţiei din zori („Scoală-te, psaltire şi dulceaţă”), de la ruga necontrariată, de o vibraţie aproape modernă („Cu a ta putere, / Grije când am multă, / Tu, Doamne, mi-ascultă / Ruga din tăcere”) la strigătul, frânt, al celui „încungiurat de adâncuri”, lunecând într-o tăcere a „smârcurilor”, „fără poduri”, cu fosforescenţe înşelătoare. Spaimele primordiale se materializează în imaginea fiarelor cu „căscate guri”, „giunci şi tauri”, lei, „ce apucă şi zbiară”, sau într-o viziune grotescă, terifiantă, a clevetirii („Mă-mprohită cineş mă zăreşte, / Buze mişcă, cu capul clăteşte”).

Asupra „păgânilor” se rostogoleşte impetuos imprecaţia, vigoarea lexicală anticipând sonorităţi argheziene. Sunt conjurate, spre pieirea „ticăiţească” a vrăjmaşilor, inutilitatea apei vărsate, slăbiciunea arcului „moale”, focul ce „topeşte” ceara, soarele ce arde culbecii, vântul care „seacă” păduceii. Într-o altă tonali­tate, profund elegiacă, precum într-o recunoaştere a mitului, presimţind întoarcerea celui „risipitor”, se rememorează blestemul abătut asupra fiilor „streinatici”: „Să li să vechească haine-n căi departe / Şi să şchiopeteze cu călcâie sparte”.

Tălmăcind, Dosoftei regândeşte poetic temele şi motivele cântării dintâi, uneori până la retrăirea stărilor lirice fundamentale. Cu mult mai generos decât în cazul poeziei moralizatoare a psalmilor, triumfă acum expresia originală a poetului român. Prin câteva rare intuiţii poetice, unele tablouri ale genezei, evocarea mării, a unor cadre de feeric nocturn, prin câteva imagini graţios filigranate (roua risipită pe munţi din „cămări multe”, colunii însetaţi, adăpaţi „fără scumpete”) sau unele accente de nesfârşită însingurare şi melancolie, lirismul lui Dosoftei prevesteşte, în câteva rânduri, neaşteptat, intensităţi eminesciene.

Stăpânind peste „unda mării”, „craiul ţării” – divinitatea umanizată de o metaforă cu reverberaţii folclorice – face să tacă, într-un psalm, zbuciumul interior, dăruind aspiraţia spre necuprinsă odihnă: „Că pre tot craiul potoale, / Ca spuma mării cea moale”. Accentuat, un element de mişcare – zbaterea valurilor – figurează suferinţa lăuntrică, intensificată de mânia divină: „T-ai pusu-ţ asupră-mi mânia ta svântă / Preste mine valuri trec de nu s-alintă”. O metaforă a glacialităţii sugerează teama, distanţa incomensurabilă, cu stranii ecouri, din nou, într-o elegie eminesciană: „Unde-m vine-aminte de svânta ta faţă, / Mi să varsă-n suflet răceală de gheaţă”.

Plângerea Ecleziastului, motivul perisabilităţii lumii – stră­vechiul topos „ubi sunt” al liricii antice şi medievale – se regăseşte în psalmii lui Dosoftei, ca şi la contemporanul său Miron Costin, autorul poemului Viiaţa lumii. Rezonanţe de bocet interferează acum lamentaţia psalmistului, sentimentul trecerii nu întunecă, ci atrage doar o melancolie senină. În imaginea petrecerii pe pământ a omului, aidoma unui ciclu vegetal („Ca otava ce să trece / De soare şi de vânt rece, / De demineaţă-i cu floare, / Sara-i veştedă de soare. / A doua zî să usucă, / Ca-n cuptori când o aruncă”), contradicţia vremelnicie – perenitate se estompează într-un proces de superioară înţelegere a continuităţii şi devenirii perpetue.

Asupra motivului nestatorniciei sorţii, Dosoftei va reveni în anii exilului său polonez, când traduce prologul tragediei Erophile a poetului şi dramaturgului cretan Gheorghios Chortatzis, creaţie a barocului, cu sugestii din Tasso, dar mai cu seamă din Giambattista Giraldi Cinzio, autorul tragediei Orbecche (1541). Versurile ample, de 15 silabe, în metru iambic, ale traducerii, prefaţează subiectul unei istorii în care dragostea înfruntă şi desfide, fie şi pentru puţină vreme, moartea, devenită în Prolog personaj alegoric adus pe scenă pentru a-şi rosti sumbrul monolog.

Defilează trist în ultima dintre traducerile lui Dosoftei, ca într-o arhaică versiune a Panoramei deşertăciunilor, alaiul fantomatic al „chesarilor” de altădată invocând visul de glorie al cetăţilor spulberate în ţărână, Semiramida şi „Machidon”, „Ramul” şi „Atina”, piramidele şi turnul lui Nemrod, nu „câmpiile asire”, ca mai târziu la Eminescu, ci „scripturile caldee”, nunţile tragice, întreaga „frumseţe” efemeră a lumii, ca o „scrisoare pre năsâp, pre margine de mare”. Câteva stihuri aparţinând traducătorului deplâng în finalul prologului soarta protagoniştilor tragediei (Filogon împărat, fiica sa, „ghizdava” Ierofila, şi „fiul de împărat neştiut”, Panaret). Avertismentului crud şi moralizator al morţii i se replică totuşi – prin recu­noaşterea „nesocotinţei” eroilor ca fiind, cea dintâi, aducătoare de nenorocire. Este concepţia preluată de la tragicii greci de scriitorii umanişti ai Renaşterii.

Traducerea din Erophile a cir­culat în Moldova (în manuscris), ca şi multe dintre tipăriturile lui Dosoftei, între care îndeosebi Psaltirea în versuri, pentru poezia sa, şi Viaţa şi petrecerea svinţilor, pentru conţinutul legendar-hagiografic, s-au bucurat de o receptare largă pe întreg teritoriul locuit de români, fiind cunoscute, în următoarele două secole, deopotrivă în Ţara Românească, Transilvania sau Banat.

Dosoftei însuşi dăruia în 1687 un exemplar al Vieţii şi petrecerii svinţilor unei mănăstiri ardelene (din Petrid). Asupra limbii traduce­rilor religioase ale epocii brâncoveneşti se exercită într-o măsură influenţa limbii tipăriturilor lui Dosoftei. Recent formulate, o serie de argumente pledează în favoarea participării sale efective la tălmăcirea în limba română a Vechiului Testament (cu aproape două decenii înaintea integrării acestuia Bibliei de la Bucureşti din 1688), Dosoftei fiind identificat cu unul dintre principalii revizori ai versiunii iniţiale a textului, aparţinând lui Nicolae Milescu.

Viaţa şi petrecerea svinţilor a servit apoi la întocmirea ediţiei Mineielor din 1698, apărute sub supravegherea lui Mitrofan al Buzăului, fostul episcop de Huşi şi colaborator al lui Dosoftei, care, după pribegia mitropolitului moldovean în Polonia, îşi va relua şi continua activitatea tipografică în Ţara Românească. Cele dintâi contacte cu psalmii versificaţi de Dosoftei, Mihai Eminescu le datorează probabil anilor de gimnaziu la Cernăuţi şi Lepturariului rumănesc al lui Aron Pumnul. Mai târziu, în 1874, Eminescu va achiziţiona pentru Biblioteca Centrală din Iaşi Psaltirea în versuri şi Viaţa şi petrecerea svinţilor, ambele cărţi rare, purtând însemnările autografe ale poetului.

«[Stihuri în stema Moldovei]

"Capul cel de buâr a hiarî vestitî,
Sămneadză putere ţărâi nesmintitú.
Pre câtu-i de mare hiara şi buiacî,
Coarnele-i păşune la pământ îş pleacî
De pre chip să vede buârul ce-i place
C-ar vrea-n toatî vremea să stea ţara-n pace
Domnul Duca vodî de la Hs. are
agiutoriu pre stemî şi ferinţî tare,
Vinstita cruce şi-n ceas de năvalî
a lui Hs. maică îi da sprijineală."»

Opera literară
Stihuri la luminatul herb a Ţărâi Moldovei, în Psaltire a svântului proroc David, Uniev, 1673, reeditat în Dumnezăiasca liturghie, Iaşi, 1679, în Psaltirea de-nţăles, Iaşi, 1680, în Molităvnic de-nţăles, Iaşi, 1681, reeditat (Stihuri pre herghia Moldovei) în Viaţa şi petrecerea svinţilor, Iaşi, 1682, în Parimiile preste an, Iaşi, 1683, reeditat în Psaltirea în versuri, ediţie îngrijită de I. Bianu, Bucureşti, 1887, reeditat în Psaltirea în versuri, ediţie îngrijită de N.A. Ursu, Iaşi, 1974;
Epigrama la psalmul 132, în Psaltire a svântului proroc David, Uniev, 1673, reeditat în Psaltirea în versuri, ediţie îngrijită de I. Bianu, Bucureşti, 1887, reeditat în Psaltirea în versuri, ediţie îngrijită de N.A. Ursu, Iaşi, 1974;
Apostrof, în Psaltire a svântului proroc David, Uniev, 1673, reeditat în Psaltirea în versuri, ediţie îngrijită de I. Bianu, Bucureşti, 1887, reeditat în Psaltirea în versuri, ediţie îngrijită de N.A. Ursu, Iaşi, 1974;
Domnii Ţării Moldovei, în Molităvnic de-nţăles, Iaşi, 1681, reeditat în Parimiile preste an, Iaşi, 1683, reeditat în Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, III, publicat de M. Kogălniceanu, Bucureşti, 1874, reeditat în CPV; ediţia (publicitate Ion-Radu Mircea), în MS, VII, 1976, 1;
Epigramă omagială către Ionaşcu Bilevici, în Molităvnic de-nţăles, Iaşi, 1681;
Epigramă omagială către Ioachim, patriarhul Moscovei, în Parimiile preste an, Iaşi, 1683;
Opere, I, ediţie îngrijită de N.A. Ursu, introducere de Al. Andriescu, Bucureşti, Minerva, 1978;
Poezie veche românească, îngrijită şi postfaţă de Mircea Scarlat, Bucureşti, 1985;
Opere poetice, îngrijită şi postfaţă de Pavel Balmuş, Chişinău, 1989;
Versuri albe, îngrijită şi prefaţă de N.A. Ursu, Iaşi, 1994.

Traduceri
Psaltire a svântului proroc David, prefaţa traducătorului, Uniev, 1673; ediţia II (Psaltirea în versuri), îngrijită şi introducere de I. Bianu, Bucureşti, 1887; ediţia III (Psaltirea în versuri), ediţie îngrijită de N.A. Ursu, prefaţă de I.P.S. Iustin Moisescu, Iaşi, 1974, reeditat în Opere, I, Bucureşti, 1978;
Preacinstitul Acatist şi Paraclis al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Uniev, 1673;
Dumnezăiasca liturghie, Iaşi, 1679; ediţia II, Iaşi, 1683; ediţie îngrijită de N.A. Ursu, introducere de I.P.S. Teoctist, Iaşi, 1980;
Psaltirea de-nţăles, Iaşi, 1680;
Molităvnic de-nţăles, Iaşi, 1681;
Viaţa şi petrecerea svinţilor, I-IV, Iaşi, 1682-1686, reeditat fragmente, Bucureşti, 1895 şi 1903;
Parimiile preste an, Iaşi, 1683;
Gheorghios Chortatzis, Erofili (Prolog), publicat de N.A. Ursu, în Opere, I, Bucureşti, 1978.

Traduceri manuscris
Matei Kigalas, Hronograf, Biblioteca Academiei Române, manuscris 3.456.

Sursa:
romanianvoice.com
crispedia.ro

Tags : ,

Maria D (Marie McF)

"Întorci capul şi priveşti la o decadă ce-ţi stă întipărită pe-un zâmbet plăcut - roman fără cuvinte ci doar plin cu garderoba unor sentimente consumate de un ruj roşu aprins !"

3 Responses

  1. O lectie de istorie in adevaratul sens al sau. Pagini de aur intr-o arhiva de foc.

  2. Respecte pt munca ta!

  3. Să ne cinstim românii – episodul 132: Dosoftei este o pagina ziditoare pentru
    suflet. Mult spor si folos duhovnicesc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *