Să ne cinstim românii – episodul 154 Călin Gruia

Posted On August 3, 2014 By In Mari români With 907 Views

Să ne cinstim românii – episodul 154: Călin Gruia

* Călin Gruia, poet, prozator şi autor de poveşti şi versuri pentru copii

Să ne cinstim românii – episodul 154 Călin Gruia

«Într-un târg era o uliţă strâmtă, cu case vechi, înghesuite unele în altele. Şi dacă n-ar fi crescut acolo doi plopi înalţi ca s-o mai înveselască puţin, ar fi fost poate cea mai tristă uliţă din lume. Pe uliţa aceea a trecut într-o seară Domniţa… pe uliţa cu ceardacuri negre şi strâmbe, pe uliţa cu case bolnave de bătrâneţe, Domniţa a trecut singurică, tăcută, sfioasă, ca o umbră, şi dintr-o dată s-a oprit locului. Şi-a dus o mână în dreptul inimii şi-a oftat. Domniţa nu venea din poveste şi nu era fată de domn. Purta strai sărăcăcios şi era desculţă. S-a oprit şi-a oftat în faţa unei ferestre de la o magherniţă, îngropată pe jumătate în pământ. În geamul magherniţei străluceau doi pantofi de aur. Nicăieri, în tot târgul, nu văzuse asemenea minune. Geamul era luminat şi de sub el se auzea un cântec. Pe uliţă nu era nici o lumină şi Domniţa s-a bucurat că n-o vede nimeni. Şi pentru că n-o vedea nimeni, închidea ochii şi se uita într-o oglindă închipuită. Pantofii îi veneau bine. Se simţea ca fulgul uşoară şi fericită. Dacă s-ar fi putut, n-ar mai fi deschis ochii; oglinda închipuită se înceţoşa însă de la o vreme şi fata se trezea ca dintr-un vis.
- Numai de nu i-ar cumpăra cineva, îşi spunea ea, trebuie să fie tare scumpi şi simbria mea…
În seara când Domniţa s-a oprit pentru a nu ştiu câta oară în dreptul ferestrei cizmarului, plopii îşi scuturaseră toate frunzele… era frig şi începuse să burniţeze. Tremura în rochia subţire, dar nu se îndura să plece. Şi, cum se uita ea, dusă de lume, auzi un glas şi un scârţâit de uşă. Tot sângele i se grămădi la inimă. Parcă săvârşise o faptă rea şi fusese prinsă. Meşterul însă cu glas domol o pofti să coboare în magherniţa lui. Nu se putu împotrivi. În încăperea de sub pământ mirosea a lucruri vechi, dar era cald. Lampa de gaz pâlpâia şi mişca pe pereţi umbra meşterului, un bătrân încovoiat, cu bărbuţa albă, şi cu ochii mici.
- Vai de mine, spuse el, eşti desculţă şi frigul ăsta… Uite cum ţi s-au înroşit picioarele… Treci lângă sobă şi te încălzeşte… De bună seamă că te-ai rătăcit… Afurisită uliţă! Mulţi se rătăcesc pe aici…
- Nu!… M-am oprit numai la fereastră şi mă uitam…
- Aha, făcu meşterul mândru, frumoşi?
- Da, clătină din cap fata. Apoi îl întrebă: Oare mi-ar veni?
- Ca turnaţi, râse cismarul.
- Meştere, te rog să nu-i vinzi…
- Nici nu pot… Cine să-i cumpere?
Fata. Gândindu-se că-s nespus de scumpi, se întristă… Meşterul îşi puse ochelarii şi începu să ciocănească la o pereche de pantofi vechi.
- Cum te cheamă?
- Domniţa.
- Nu-i fi cumva fată de crai?
- Nu, moşule!
- Frumos nume şi nici tu nu eşti urâtă!
- ?
- Şi de mult eşti în târgul nostru?
- De mult!
- Slujeşti?
- Da.
- Şi stăpâna nu-ţi cumpără încălţări?
- Nu… La ţară aşa umblăm noi… Dar îmi strâng bani…
- Şi eu strâng, vreau să mă mut într-un târg mai ca lumea…
- Vrei să te muţi? Şi când?…
- De treizeci de ani tot vreau, dar nu ştiu cum am să izbutesc… Dacă aş avea şi eu noroc. Aş da de trei ori cu ciocanul în tocurile unei perechi de pantofi şi m-aş îmbogăţi.
- Cum aşa?
- Cică cei bogaţi au obiceiul să-şi pună pietre scumpe şi-n tocurile încălţărilor… Ori, n-au ce face cu ele, ori de frica hoţilor, când pornesc la drum… Pe urmă uită ori mor… Un prieten al meu, tot cismar, om s-a făcut… A dat peste ciubote domneşti… Cuie de aur, potcoave de aur şi-n încreţiturile carâmilor, bani de aur. Iar în tocuri pietre scumpe, cât fasolea de mari. Om s-a făcut… Nu mai bate un cui… N-a spus la nimeni multă vreme, dar la un pahar de vin, s-a scăpat cu vorba.
- Dacă-i aşa, poate că până la urmă ai să găseşti… Acum mă duc că-i târziu.
- Bine, Domniţa. Când vezi lumină la fereastră, poţi să mai vii, că tare mi-i urât. Şi de pustiu încep să cânt şi nu ştiu decât un singur cântec de care m-am săturat…
Domniţa urcă treptele de lemn şi ieşi în uliţă. Nu-i venea să creadă că a stat de vorbă cu meşterul pantofilor de aur. Era nespus de fericită că o mai poftise pe la el şi din pricina asta nu simţea nici pietrele uliţei sub tălpi, nici burniţa. – Cine să-i cumpere? … auzea parcă în urechi, vorbele bătrânului… Cine să-i cumpere? Şi fata îi răspundea în minte: „Eu… Eu am să-i cumpăr… Eu! Nu-ţi vine să crezi, dar aşa este. Numai să nu-i vinzi, meştere… Te rog să nu-i vinzi la nimeni… Ştiu că pantofii auriţi din fereastră or să mă ducă la fericire… Zici că n-am bani? Am să strâng şi am să-i leg în basma. Am să-i leg cu zece noduri!… Şi în timp ce vorbea singură, Domniţa alerga pe uliţa întunecoasă, ca o umbră, ca o arătare şi nu simţea noroiul de sub tălpile care nu purtaseră încă încălţări. Aşa umblase şi pe uliţele satului pe frig, pe zloată de când se ridicase din nalba ogrăzii. Aşa umblaseră şi mama şi bunica ei, până intraseră în pământ. Domniţa îşi aducea aminte de spusele maică-si: „Poate tu, fata mea, să ai noroc, să nu rămâi o desculţă, cum am fost eu şi tot neamul în urmă. Că cine te vede cu picioarele goale îţi dă cu cotul şi te lasă… Să porţi papuci, fata mea, aşa te binecuvântez, ca să ai parte printre oameni… Eu, până şi mireasă, am fost cu tălpile goale… Şi am plâns, fata mea, şi a plâns şi bunică-ta că nici ea nu avusese la nuntă papuci…”
Şi Domniţa alerga desculţă pin zăpadă şi parcă în urma ei, treceau, ca umbrele, chipurile a nenumărate femei, toate cu picioarele goale.» (Pantofii – din volumul "Moara lui Elisei" – fantezii şi legende)

Călin Gruia (pseudonim al lui Chiril Gurduz) s-a născut la  21 martie 1915, Trifeşti, judeţul Orhei, Regatul României. Este fiul Alexandrei (născută Galbură) şi al lui Vartolomeu Gurduz, ţărani. Urmează şcoala primară în satul natal şi termină apoi Şcoala Normală din Orhei (1936). Un timp lucrează ca învăţător în Tvardiţa, din judeţul Tighina, şi la Umbrăreşti. Concentrat ca ofiţer în rezervă, este trimis pe frontul de Răsărit (1941-1944) şi cade prizonier, rămânând în lagăr până în 1948.

"Cică demult, pe când făcea plopul pere şi răchita micşunele, trăia undeva la poalele munţilor, la o răscruce de drumuri, un potcovar vestit, care potcovea caii lui Făt-Frumos. Trebuie să ştiţi că nu cu una cu două se potcovesc caii năzdrăvani; de aceea, câţi ucenici veneau la el să înveţe meşteşugul, nici unul nu rămânea mai mult de o zi.
Nu ştiu cum se făcu, dar odată se nimeri să vină la ucenicie un băiat îndrăzneţ şi priceput, care învăţă meşteşugul într-un ceas şi după aceea singur, într-o zi, potcovi o herghelie de cai!
[...] Meşterul se bucură de ucenic, îl îndrăgi ca pe copilul său. O singură slăbiciune avea băiatul: poveştile. Dacă vreun călător începea o poveste, atunci ucenicul se aşeza pe o buturugă, îşi proptea tâmplele în palme, se uita în ochii drumeţului fără să clipească, fără să scoată o vorbă, fără să-i pese că trecea vremea. Şi potcoavele se topeau în foc, focul se stingea, se lăsa noaptea şi calul rămânea nepotcovit.
Într-o seară, aproape de asfinţitul soarelui, pe când meşterul se afla la un iarmaroc îndepărtat, după potcoave de aur şi argint, sosi o făptură ciudată, de pe altă lume parcă, şi care, spre mirarea băiatului, începu să vorbească în grai omenesc.
- Ehei, de mult n-am mai dat pe aici. Unde-i meşterul?
- Nu-i acasă. Dar ce ai cu el?
Pe băiat, cât pe ce să-l pufnească râsul. Nu avea nici o asemănare cu caii, dar cum ucenicul era isteţ, pricepu că sluţenia aceea burduhănoasă, cu picioare lungi şi subţiri ca aţa, nu putea fi decât puricele năzdrăvan despre care pomenise într-una din zile meşterul său.
- Nu cumva eşti puricele năzdrăvan?
- Da, eu sunt.
- Purice n-am potcovit încă, dar cred că nu-i chiar aşa de greu…
- Dar nici uşor. Fiecare potcoavă trebuie să aibă nouăzeci şi nouă ocale de fier. Numai aşa mă simt uşor şi pot zbura în slava cerului ca să aduc poveşti.
Când auzi ucenicul despre ce-i vorba, făcu ochii mari şi un gând năstruşnic îi veni în minte.
- Fii fără grijă, te potcovesc îndată.
Aţâţă focul, umflă foalele, care prinseră să se vaite şi să sufle în cărbuni. Pe dată vatra se lumină de jăratic, iar fierul se înroşi. Apucă apoi ciocanul şi începu să bată zdravăn, de se umplu toată potcovăria cu scântei de aur, spre mirarea puricelui năzdrăvan.
Nu trecu multă vreme şi prinse a-i potrivi puricelui potcoavele. După fiecare potcoavă de nouăzeci şi nouă de ocale, puricele spunea că se simte din ce în ce mai uşor, şi că abia aşteaptă să poată zbura. Dar băiatul, după ce îi bătu cea din urmă potcoavă, nu-1 întrebă cum se simte, ci dintr-o săritură îl încălecă cu nădejde.
[...] ÎI purtă puricele peste ape întinse şi întunecate, peste munţi păstioşi, peste cetăţi şi împărăţii, zburând în jos, zburând în sus, zburând ca vântul, zburând ca gândul, dintr-o parte în alta a lumii, chipurile să-1 sperie pe băiat, ca să-i treacă pofta de poveşti. Ucenicul nu se da bătut.
- Ori mă duci să-mi arăţi de unde iei poveştile, ori rămân călare pe tine până ţi s-or toci potcoavele de nori şi văzduh.
[...] S-o fi albit sau nu de spume puricele năzdrăvan de atâta zbor prin ţări, de atâtea sărituri de pe un vârf de munte pe altul, povestea nu spune. Dar, după vreme îndelungată, simţind că puterile îi slăbesc din ce în ce mai mult şi că potcoavele i se tocesc de văzduhuri, îi spuse cu mâhnire băiatului:
- Scumpă-i plata potcoavelor mele, dar n-am încotro. Te voi duce acolo unde voieşti, căci m-ai biruit…
Şi, încovoindu-şi picioarele subţiri ca aţa, sări din vârful unui munte într-o vale adâncă, străjuită de jur împrejur de piscuri semeţe, acoperite de brazi. Flori de toate culorile erau presărate pe pajiştea verde a văii, iar miresmele lor scăldau ca într-un abur copacii drepţi ca lumânările. Totul în acea vale părea nemişcat: şi floare, şi iarbă, şi ram. Stâncile de la poalele munţilor, albe ca omătul şi bătute cu litere scumpe, păreau că ascultă şi ele împreună cu florile şi copacii un cântec fermecat, care nu semăna cu niciun cântec auzit vreodată. Venea cântecul din înaltul munţilor, din adâncul pământului, din mireasma florilor, din lumina soarelui? Nimeni n-ar fi putut spune. Mai degrabă era cântecul de bucurie din inima ucenicului, pentru că ajunsese în lumea poveştilor. Poate că de aceea toate în jur săreau cuprinse de vraja cântării: şi munţii înalţi, şi stâncile albe, de la poalele lor, şi copacii, şi iarba, şi florile, şi pământul de sub tălpile lui. Cântecul era nespus de frumos şi parcă nu se mai sfârşea.
[...] Ucenicul porni să cunoască Valea Poveştilor. Cântecul fermecat îl însoţea peste tot locul, când vesel ca pârâul, când duios ca foşnetul frunzelor, când liniştit ca rădăcinile lor. Şi tot umblând băiatul prin acele locuri tainice şi necunoscute, se pomeni în faţa unui izvor. Dar ce izvor! Avea şipotul cu totul şi cu totul de aur. Pe ucenic îl cuprinse o sete nemaipomenită, dar când se aplecă să bea, altă ciudăţenie: din şipot nu curgea nicio picătură de apă. Auzi din el un glas. Se apropie mai mult. Setea îi pieri îndată. Prin şipotul de aur curgeau poveşti şi legende. Rezemat de izvor, prinse să-1 asculte. Glasul fermecat spunea legendele florilor, ale păsărilor, poveştile munţilor, poveştile voinicilor. Glasul era neobosit. Cum sfârşea o poveste, începea alta, şi apoi alta, care de care mai minunată şi nemaiauzită. Pe ucenic îl cuprinse o vrajă şi uită de sine, uită de tot. Nu vedea nimic în jur, nici când soarele răsărea şi apunea, nici când luna cobora în pârâiaşul din vale, nici când frunzele copacilor se scuturau. N-auzea nici şuierul crivăţului pe crestele munţilor, nu simţea bătaia ploilor în obraji, nu-i era nici foame, nici sete. Asculta poveştile şi legendele care se împleteau cu cântarea aceea măiastră din inima lui. Şi cum se sfârşea o poveste, începea alta, şi el n-avea de unde să ştie că în jurul izvorului cu şipotul de aur răsăreau în fiecare primăvară alte flori, că alţi nori se alungau pe sus, că arborii pe care-i văzuse la început drepţi ca lumânările erau aplecaţi, bătrâni şi scorburoşi şi că alţi copaci tineri se ridicaseră demult, drepţi ca lumânările, spre piscurile semeţe ale munţilor. Glasul fermecat nu ostenea. Cum isprăvea o legendă, începea alta şi pe nici una n-o spunea de două ori. Izvorul cu şipotul de aur curgea parcă drept în inima ucenicului şi poveştile auzite se aşezau una peste alta sub fruntea lui ca într-o carte. Ucenicul nu se gândea decât la un singur lucru: să audă cât mai multe poveşti, cât mai multe, ca apoi să le ducă în lume. Glasul părea fără sfârşit. De câte ori a încercat să se ridice, de atâtea ori izvorul începea altă poveste şi o vrajă nelămurită îl ţinea acolo legat cu funii nevăzute.
Într-o zi se ridică în picioare şi voi să plece, dar picioarele îi rămăseseră nemişcate. Glasul fermecat tocmai începuse „Povestea izvorului cu şipotul de aur". Se rezemă din nou s-o asculte. Şi din poveste află el ce trebuie să facă pentru a scăpa de vraja acelor locuri, ca să poată duce mai departe poveştile în lume. Nu mai stătu pe gânduri şi, cu un cosor ce-1 avea în cingătoare, prinse să sape, să vadă adâncimea şipotului de aur în trupul pământului. Nimeni nu ne poate spune cât o fi săpat. Deodată însă glasul fermecat se opri. Se opri şi cântecul şi ucenicul se cufundă într-un somn adânc. Când se trezi, se văzu la marginea unui râu, într-ud loc cunoscut, pe unde copilărise. Fruntea îi era grea şi fierbinte. Se aplecă să ia apă să şi-o răcorească. Pe dată însă se feri şi scoase un strigăt de uimire. Îşi văzuse chipul în apă. Părul îi era alb ca omătul, obrajii zbârciţi, spinarea încovoiatâ, numai ochii îi erau tineri şi limpezi aşa cum şi-i ştia el. Trecuseră, se vede, mulţi ani fără să-şi dea seama. Îşi aduse aminte de meşterul potcovar.
Porni să-1 caute. În acea răscruce nu mai era nici urmă de potcovar. Îi întrebă pe oamenii pe care-i întâlni:
- Nu ştii unde s-a mutat potcovarul?
- Care potcovar, moşule?
- Acela care potcovea caii lui Făt-Frumos… Caii năzdrăvani…
- De aşa minune nu se pomeneşte prin părţile noastre. Dar să-1 întrebăm pe cel mai bătrân om din sat.
Omul cel mai bătrân din sat a dat din umeri, spunând că multe a văzut şi auzit în cei o sută de ani pe care-i duce-n spinare, dar de un asemenea potcovar nici pomeneală.
S-a mâhnit ucenicul potcovarului că nu-şi poate afla meşterul, dar fiind înţelept nu i-a fost greu să priceapă că vremea măturase de mult cenuşa potcovarului. În cele din urmă porni prin ţară să spună poveştile pe care le auzise în valea aceea minunată."
(Izvorul fermecat)

Din 1951 devine redactor al emisiunilor literare pentru copii din cadrul Radiodifuziunii Române. Debutează cu versuri în 1938, la revista „Speranţa" (Orhei), iar prima carte, placheta Litanii de seară, îi apare în 1942. A colaborat la reviste din Chişinău, „Basarabia literară", „Roza", şi la cele pentru copii din Bucureşti: „Luminiţa", „Arici Pogonici", „Cutezătorii" etc.

Cu toate că începuturile literare ale lui Gruia se leagă de poezie, când revine în viaţa literară se va dedica scrisului pentru copii, prima lui culegere de poveşti fiind Nucul lui Toderiţă, tipărită în 1952. Harul basmelor, odată descoperit, se va revărsa necontenit într-o mulţime de snoave, poveşti, basme, legende, poeme versificate, toate alcătuind o lume fermecată, care atrage – dacă nu acaparează – publicul mai tânăr sau mai vârstnic, prin amestecul reuşit de pitoresc, umor şi fantezie.

Fie că e vorba de prelucrări ale unor vechi motive populare de basm (Ciuboţelele ogarului, Nuieluşa de alun, Izvorul fermecat, Domniţa de rouă etc.), fie că e vorba de întâmplări rememorate din propria copilărie (Pânzele mamei) sau din primul şi al doilea război mondial (Onică, De-a visele…), Gruia se dovedeşte un neobosit povestitor, sfătos şi fantezist, care a cultivat în scrierile sale frumosul şi plasticul, oricare din poveştile sale, „clasice" de-acum, putând fi calificată drept poem în proză.

«Olarul frământa lutul în palmele sale şi apoi îi dădea formă şi chip. Roata lui se învartea ca într-o horă şi pe ea se arătau ulcioare şi vase minunat măiestrite. În fiecare punea câte ceva din inima sa, din visarea sa, şi de aceea toate păreau pline de viaţă. Cupele înalte păreau păsări gata de zbor, oalele cele mari şopteau ceva între ele, cănile erau gata să se joace, iar ulcioarele se uitau cuminţi în ochii meşterului lor, gata să-l întrebe unde sunt fântânile cu apa.
Şi iată că într-o zi trecu pe la poarta olarului un învăţat şi-l întrebă:
- E greu oare să faci atâtea minuni? Nu te dor mâinile?
Olarul îi răspunse:
- Nu m-am gândit niciodată nici la greu şi nici la osteneala mâinilor. Noaptea visez chipuri noi de cupe şi ulcioare, iar a doua zi lutul mi se supune şi roata cântă, şi degetele cântă.
- Fii binecuvântat, îi spuse învăţatul, iar mesterul olar îi dărui o cupa.
În altă zi se opri pe-acolo un negustor şi-l întrebă:
- Câştigi mult cu meşteşugul acesta?
- Nu m-am gândit niciodată la câstig. Atâta doar că nu duc lipsă de pâine şi sare, iar copiii mei nu umblă în zdrenţe.
Într-o vară, un crai străin coborî din rădvanul său aurit şi se minună de meşterul olar:
- N-ai vrea să vii la curtea mea să mă mândresc cu tine? Ti-aş da strai de mătase şi încălţări de preţ. Te-aş purta prin cetăţi vestite şi prin păduri la vânatoare. Ai lua parte la ospăţurile mele cu muzicanţi şi vinuri dulci şi ţi-aş da rândaşi să-şi murdărească ei mâinile si slugi să-ţi învârtească roata… O roată, dar nu ca asta, o roată din marmură albă. Şi tu numai le-ai spune ce trebuie să facă. Ai fi mai marele olarilor din palatul meu. Mai marele cupelor şi ţi se va da cinstea cuvenita la fel ca paharnicului, ca vornicului.
- Măria-ta, îti mulţumesc de gândurile cele bune, dar eu înca nu pot să-ţi dau nici un răspuns. Trebuie să chibzuiesc, să cântăresc lucrurile. Şi dacă va fi să viu la curtea Măriei tale, voi veni, iar dacă nu voi putea, să nu ai pricină asupra mea.
Craiul zâmbi şi-i făcu semne vizitiului să-ndemne caii. Olarul rămase pe gânduri. O zi întreagă n-a lucrat nimic. A doua zi n-a potrivit bine focul cuptorului în care-şi ardea oalele şi toate au crăpat pe la buze şi pe la torţi… A treia zi se aşeză din nou pe scaunul de lângă roata de lemn şi din lutul frământat începură să răsară cupe şi ulcioare, vase pentru flori si untdelemnuri, butii pantecoase pentru vinuri si alte minunatii. Roata cânta, vântul care trecea peste gurile vaselor sale cânta şi el, mâinile nu simteau nici oboseala şi-n fiecare podoabă de lut punea câte un pic din inima sa şi toate păreau că prind viată.
Uită vorbele negustorului, uită fagaduinţa craiului străin, iar spre bătrânete dărui meşteşugul băieţilor săi, aşa cum şi el îl primise de la tătal său.»
(Povestea olarului)

De altfel, către sfârşitul vieţii, în 1988, a revenit la preocuparea pentru propria poezie şi a publicat un volum de versuri, Călătorii, cuprinzând poeme scrise între 1940 şi 1970. Autorul şi-a încercat mâna şi în scenariul de film (Măriuca) sau de teatru, fără să exceleze, aşa cum a făcut-o în literatura pentru copii.

Moare la 9 iulie 1989, Bucureşti.

Opera literară
Litanii de seară, Bucureşti, 1942;
Nucul lui Toderiţă, Bucureşti, 1952;
Ciuboţelele ogaruIui,Bucureşti, 1954;
Nuieluşa de alun, Bucureşti, 1954;
Poveste mică pentru cei mici, Bucureşti, 1954;
Povestea lăcrămioarelor, Bucureşti, 1955;
Profesorul cel nou, Bucureşti, 1955;
Izvorul fermecat, Bucureşti, 1956;
Minunata-mpărăţie cu palate de hârtie, Bucureşti, 1957;
La „Drumurile lumii", Bucureşti, 1959;
Poiana lunii, Bucureşti, 1960;
Onică, Bucureşti, 1962;
Vineri la amiază…, Bucureşti, 1962;
Drumul spune poveşti, Bucureşti, 1963;
Di-Di-Ri, Bucureşti, 1964;
Ograda, Bucureşti, 1965;
De-a visele…, Bucureşti, 1965;
Ospăţul, Bucureşti, 1966;
Poveşti, Bucureşti, 1967;
Jucăuşul, Bucureşti, 1967;
Domniţa-de-Rouă, Bucureşti, 1969;
Măriuca, Bucureşti, 1970;
Vântură-lume, Bucureşti, 1971;
Cu ochii ca iarba…, Bucureşti, 1972;
Acolo, colinele ard, Bucureşti, 1974;
Ramura de măr înflorit, Bucureşti, 1974;
Peretele de lut, Bucureşti, 1975;
Scrisori pentru fluturi şi pietre, Bucureşti, 1976;
Prinţul de hârtie, Bucureşti, 1977;
Moara lui Elisei, Iaşi, 1979;
Prietena mea Cateluţa, Bucureşti, 1979;
În norii ce vin şi se duc…, Bucureşti, 1980;
La „Valsul dimineţii", Bucureşti, 1981;
Poiana de argint, Bucureşti, 1982;
Pânzele mamei, Bucureşti, 1984;
Nălucile nopţii, Bucureşti, 1985;
Pădurea Mărgăritei, Bucureşti, 1987;
Călătorii, Bucureşti, 1988.

«La malul apei era o salcie uriaşă. Sub salcie creştea cea mai frumoasă iarbă din lume. Apa şuşotea printre pietre, vântul legăna încet ramurile copacului, iar Mădălina citea cu glas tare o poveste. Glasul fetiţei se amesteca lin cu murmurul pârâului, cu şoapta frunzelor, iscând un fel de cântare nemaiauzită. Când Mădălina închise cartea auzi în văzduh un zbârnâit ca de aripi de cărăbuş. Pâna să se dumirească, se pomeni lânga ea cu un pitic cât o lingură de supă, şi cum tocmai în clipa aceea apunea soarele, piticul spuse: "Bună seara!" cu o voce de clopoţel.
Mădălina băgă de seamă că noul sosit şedea pe un covor mic, cam vechi, zdrenţuit şi întrebă:
"Covorul fermecat?"
Piticul strânse din umeri şi Mădălina îl întrebă iar:
"Te-ai rătăcit?… Vii de pe tărâmul celălalt?"
"Şi da şi nu", îi răspunse în doi peri piticul. Am auzit din văzduh glasul tău, iar salcia asta mi s-a părut un palat… Trebuie să ajung pâna mâine seară într-un anume loc."… ”Aş putea oare să te ajut?" îl întrebă Mădălina.
"Cred că da, nu mă pot duce cu mâna goală, cum se spune. Pe tărâmul acela sunt câţiva copii şi aşteaptă să le spun o poveste. Şi eu nu mai ştiu niciuna. Le-am isprăvit. Am ştiut mii şi mii de poveşti. Dar cum spun una, cum o uit. Cum spun alta, cum o uit. Şi tot aşa, tot aşa am ajuns la margine…"
Şi cum faţa piticului se posomorî un pic, fetiţa îi întinse cartea:
”Ţi-o dau!"
Piticul se înroşi în pomeţii obrajilor şi spuse că nu ştie să citească şi că-i vine să moară de ruşine. Mădălina încercă să-l încurajeze:
"Dacă-i aşa, ia-ţi covoraşul subsioară şi hai cu mine."
Piticul nu aşteptă să fie poftit de două ori. Îşi făcu sul ţesătura fermecată, îşi dădu fesul mai spre ceafă şi porni către casa Mădălinei, care nu era prea departe. Intrară tiptil în cămăruţa păpuşilor, care pentru o clipă deschiseră ochii. Mădălina îl rugă pe elefantul Vasiie să se mute în patul elefantului Năilă, care era plecat la băi. Piticul se întinse în patul elefantului Vasiie şi spuse:
"Ce bine! Demult n-am mai dormit într-un pat atât de curat…"
După ce mâncă o fragă şi trei cireşe, spuse mulţumit:
"Madalina, poţi începe povestea. Te ascult bucuros…"
Mădălina aprinse lampa, luă cartea şi prinse să citeasca… Piticul zâmbea. Aţipea. Se trezea. Trăgea din lulea… Şi iar zâmbea. Şi iar aţipea. Păcat că nu eraţi şi voi de faţă să vedeţi şi să ascultaţi cât de frumos citea Mădălina.
"Aşa-i că ai terminat clasa I cu media 10?" a întrebat-o când a terminat de citit.
"De unde ştii? Esti un adevărat vrăjitor…" se minună Mădălina.»
(Un oaspete neobişnuit)

Surse:
e-povesti.ro
bibliobihor.ro
poezie.ro
crispedia.ro (foto www.poezie.ro)

 

Tags : ,

Maria D (Marie McF)

"Întorci capul şi priveşti la o decadă ce-ţi stă întipărită pe-un zâmbet plăcut - roman fără cuvinte ci doar plin cu garderoba unor sentimente consumate de un ruj roşu aprins !"

One Response

  1. Imi este dor de povestile copilariei, de aerul asezat al lui Creanga, de talcul lui Pann, de toate aceste povesti ca ale lui Gruia. Ma bucur ca nu lasi sa se stinga toate astea, Marie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *