Alexei Mateevici

Posted On September 3, 2014 By In Mari români With 768 Views

Să ne cinstim românii – episodul 176: Alexei Mateevici

* Alexei (Alexie, Alecu) Mateevici, poet, publicist, eseist şi preot militar

 

 

«Atunci Când Soarele Apune

Atunci când soarele apune
Şi zarea arde-nflăcărată,
Atuncea inima îmi spune
Durerea ei nemângâiată.
Şi tot mă-nşel şi trag nădejde,
Că nu-i departe alinarea,
Dar mintea mea mă amăgeşte
Şi tot mai tare mă munceşte.

Nădejde nu găseşti în lume
Şi n-ai de ce nici să o caţi:
Ea numa-n suflete trăieşte
Şi doruri-n inimă trezeşte…»

Alexei (Alexie, Alecu) Mateevici s-a născut la 16 martie 1888, comuna Căinări, judeţul Bender, Basarabia. Cu un an înainte de a se stinge Luceafărul Românilor, la vârsta de doar 39 de ani, se naşte primul băiat al soţilor Mihail şi Nadejda Mateevici, care se va stinge la doar vârsta de 29 de ani, mort ca preot militar de tifos exantematic, după ce luase parte la luptele de la Mărăşeşti. Asemănarea nu este întâmplătoare. George Călinescu în a lui Istorie a literaturii române…spune cu tristeţe că „dacă Mateevici ar fi trăit ar fi fost un poet mare. Numai Eminescu a mai ştiut să scoată mireasma din ritmurile poporane”, adaugă el. „În Buceag, la Căuşeni / Dorm strămoşii moldoveni / Numai pietre de mormânt / Mai păstrează-al lor cuvânt”. Iată, deci, câteva versuri care argumentează pe deplin aserţiunea călinesciană. Oricum, Mateevici este considerat cel mai mare poet basarabean de la începutul secolului XX.

«Mama

Te-am zămislit eu cu iubire,
Cu drag în mine te-am purtat
Şi de la Domnul fericire
Eu cu plânsoare ţi-am rugat.

Sub inima tremurătoare
Păzit-am micul copilaş,
Şi dragostea mea arzătoare
Ţi-a fost de strajă şi sălaş.

Şoptit-am rugăciuni smerite
Şi cu plânsoare m-am rugat,
Să-ţi fie zilele scutite
De nenoroc şi de păcat.

Şi-ai fost cu firea părintească,
Cu duhul părintesc senin,
Cu-nţelepciunea ta firească
Copil cuminte şi blajin.

Şi când în floarea tinereţii
Venit-a vestea războirii,
Tu jertfa sfântă a vieţii
Ţi-ai dat-o cetelor oştirii.

Şi-n bătălia cea aprinsă
Sărit-ai plin de vitejie
La moarte, ca la stea nestinsă,
Ai năzuit cu bucurie.

Acum la vatra ta străbună
Încet eu numele-ţi şoptesc,
Din lacrimi ţi-mpletesc cunună,
Dar moartea ţi-o blagoslovesc. »

Între 1902-1910, Mateevici urmează cursurile Seminarului teologic din Chişinău, după ce mai întâi a urmat şcoala duhovnicească. A intrat pe porţile acestei şcoli într-una din zilele călduroase ale lui august 1897, mărturie stând atestatul eliberat de conducerea şcolii în luna iulie a anului 1902 şi semnat de supraveghetorul ei principal, Macarie Iepure. Atestatul se păstrează în fondurile Arhivei de stat a Moldovei şi vorbeşte despre „Absolventul şcolii duhovniceşti din Chişinău, Mateevici Alexei, fiul preotului din satul Zaim, judeţul Bender, gubernia Basarabia, Mihail Mateevici. După 5 ani de studii, în urma cărora a fost trecut în „lista elevilor de categoria I, cu privilegii” în viaţa lui Mateevici, scurtă ca un vis, intervine un prag nou – seminariul, care îi aduce un prim necaz. Datorită bolii, aşa cum rezultă din hotărârea consiliului pedagogic n-a putut susţine examenul la Sfânta Scriptură, din care cauză repetă anul. În anii următori, însă saltul la algebră şi Sfânta Scriptură este mai mult decât semnificativ. Are predilecţie pentru studierea limbilor, a istoriei, literaturii şi filosofiei. Între timp, moartea părintelui său este o adevărată cumpănă, pe umerii lui căzând greutatea întreţinerii familiei. Dar până la urmă.

«Ţăranii

Când ziua luminile-şi stinge
Şi cele din urmă-n câmpii le aruncă,
Ţăranii, veniţi de la muncă,
Îşi cântă viaţa şi glasul le plânge.

Îşi cântă necazul cel mare,
Îşi cântă nevoile lor în robie,
Şi cântecul plânge-n câmpie,
Suspină şi cântă în versuri amare.

Şi cântă obidele sale,
Iar seara albastră-i ascultă-n tăcere,
Şi cântecu-i plin de durere,
Şi inima-n piept ţi se zbate de jale.

Îşi varsă tot dorul şi focul
În plângeri prelungi de robie şi chin,
Şi stelele serii rămân
În jale. Şi robul îşi plânge norocul.

Şi greu deznădejdea se lasă,
Şi neagră, ca noaptea ce vine, întinde
Aripile, satul cuprinde,
Şi ţărănimea-n aripi o apasă.

Dar iată de-odată s-aude:
Un glas de flăcău din ţărani se desparte,
Puternic — se duce departe,
Deşteaptă câmpiile, văile mute.

Şi cântecul sună-n ogoare
Şi, mândru, vorbeşte de drepturi şi voie,
Şi-ţi pare aprinsă a ţării nevoie
De versuri cu foc arzătoare.»

«Ţara

În versul cântecelor poporane
Se închină ţărănimii basarabene

Frunză verde grâu de vară,
Ce-i frumoasă a mea ţară!
Ţara mea nemărginită
Cu verdeaţă-mpodobită.
Cât cu ochii-n zări cuprinzi,
Ţăruleano, te întinzi,
Strălucind în ape-oglinzi;
Cât cu ochii dai şi vezi –
Tot câmpii, păduri, livezi,
Şesuri, văi frumoase, sate,
Pâini în brazde semănate,
Munţi şi dealuri-nalte, vii,
Depărtări largi, albăstrii.
Primăvara — numai floare
În câmpii mirositoare.
Vara — aur tot turnat
Până-n zare revărsat,
Aur viu de pâine coaptă –
Munca ţărănimii dreaptă.
Trece vântul prin ogoare,
Dă pământului răcoare
Şi se duce pân'în zări
Şi răzbate-n depărtări.
Păsări cântă-n ceruri sus,
Tot zburând înspre apus.
Pelin verde, iarb-amară,
Măiculiţă, scumpă ţară,
Mândră eşti tu şi frumoasă;
Mândră eşti tu la vedere,
Of! Dar nu eşti norocoasă,
Zaci în vecinică durere;
'N lacrimi tu te scalzi şi jale,
Pân'în vârfurile tale, –
Lacrimile fiilor,
Necazul copiilor.
Cât eşti, maică, tu de mare,
Gemi tot în nevoi amare,
Cât eşti de nemărginită,
Tot atât şi necăjită.
Veneticii, ţară dragă,
Te mănâncă toţi la clacă,
Îţi iau bogăţiile
Şi-şi lăţesc moşiile.
S-au făcut ei boieri mari,

Chinuiesc pe-ai tăi plugari,
Pe noi ne-au încălecat,
Pâinea toată ne-au luat,
Ţara-n mâini au apucat,
Sângele ei ne-au băut
Şi neoameni ne-au făcut.
Fiii, pământenii tăi,
Au luptat ca nişte lei,
Au vărsat ei mări de sânge,
Ca să poată jugul frânge, –
Jugul cel greu din vechime
De pe-ntreaga românime;
Au dat jos jugul turcesc,
Acum duc cel boieresc –
Şi mai greu şi mai drăcesc.
Mult am mai luptat şi noi,
Te-am scos, ţaro, din nevoi,
Am luptat şi-om mai lupta,
Nici la gânduri nu vom sta,
Căci norodul oropsit
Din 'ntuneric a ieşit,
Biruit nu s-a lăsa
Pentru scumpa ţara sa.»

Mateevici revine la studii, iar, în scurtă vreme, familia vine şi ea la Chişinău. Nădejdea Mateevici primea din fondurile eparhiale, o pensie mai mult simbolică, iar Mateevici încerca să câştige ceva onorar din ce scria pe la publicaţiile vremii. Materialele lui aveau un discurs polemic şi nuanţe ironice. Evenimentele revoluţionare din Rusia anului 1905 au ecou şi în cadrul Seminarului, elevii întrerupând cursurile şi cerând transformarea lui într-o şcoală de tipul gimnaziilor, cu drepturile de rigoare şi cu introducerea predării în limba moldovenească, va clasele în care se studia teologia. În 1906, spiritele sunt temperate şi cursurile funcţionează normal, pentru ca anul de învăţământ 1907-1908 să înceapă cu neplăceri şi cu eliminarea a 48 de elevi. Cursurile funcţionează doar la nivelul clasei a VI-a. Mateevici îşi reia învăţătura, de abia, în toamna anului 1908, cu rezultate deosebite, mai ales, la compunere, unde era de neegalat.

«Eu cânt

Eu cânt pe-acei ce-n jug şi chin
Pe-a lor spinare ţara ţin,
Cari în robie şi necaz
Voinici, puternici au rămas!

Vânjoşi, înalţi, ca fierul tari,
De soare arşi, bătuţi de vânt,
Brăzdează harnicii plugari
Al ţării lor mănos pământ.

Din plug pe toţi ei îi hrănesc,
Vărsând pâraie de sudori,
Dar tot puterile le cresc;
Pe-aceşti puternici muncitori
Eu cu mândrie-i cânt!…

Eu cânt pe-acei ce pân' acum,
Fără cărare, fără drum,
În noapte rătăciţi au stat,
Nădejdea însă n-au lăsat;

Pe-acei ce tare, neclintiţi,
Oftând amar din când în când,
Întreaga lume-au sprijinit,
În urma plugului mergând;

Cari focul vieţii nu l-au stins
În pieptul lor de fier făcut,
Şi cât de mult n-am plâns,
Tot alte zile-au prevăzut,
Pe-aceştia eu îi cânt!…

Eu cânt, căci văd că ele vin
Acele zile de senin;
Eu cânt, căci văd de-acum că piere
A ţării veşnică durere;

Eu cânt, căci văd necazul frânt,
Ş-aud plugari în zori cântând,
Nu doine de amar, de dor, –
Înviorarea ţării lor…

Şi glasul vieţii ascultând,
Venirea zorilor eu cânt!…»

La 19 august 1909, începe cel mai dramatic an din viaţa lui de seminarist. Trebuia să se aleagă cine dintre absolvenţii seminarului urma să fie propuşi pentru academiile teologice de la Kiev şi Kazan. Soarta i-a fost favorabilă şi, conform ordinului nr. 15 al Sfântului Sinod, din rândurile absolvenţilor sunt trimişi, pe cheltuiala eparhiei, Mateevici, la Academia Teologică din Kiev şi Ghisenco Dimitrie, la Academia Teologică din Kazan. În luna august 1910, când se îndrepta spre Kiev, viitorul student pregătise deja articolul Momente ale influenţei bisericeşti asupra originii şi dezvoltării istorice a limbii moldoveneşti, care a fost publicat, în acelaşi an, în Chişinovschie eparhiatinie vedomosti. După absolvirea primului an la academie, Mateevici se gândeşte deja la tema de diplomă, preocupările lui îndreptându-se spre o temă de folclor, care constituia un fir direct între activităţile lui literare şi cele studenţeşti. Mai mult, el încerca să sistematizeze anumite direcţii de cercetare folclorică şi etnografică.

«Mângâiere

Când scârba inima îţi arde,
Nădejdea-n suflet ţi se stinge,
Când primprejur nu afli dreptate,
În luptă verşi sudori de sânge.

Când pătimind slăbeşti, creştine,
Tu de obida răutăţii,
În toate clipele vieţii
Să ştii că Domnul îi cu tine!

Şi fie-ţi patima nespusă,
Şi pară-ţi cât de grea scăparea,
Lumina zilelor apusă,
Să ştii că-n cer îi îndurarea.

Când crucea vieţii te doboară
Pe tine la pământ, creştine,
Grozava soartă te-nfioară,
Fă-ţi pace: Domnul e cu tine!»

Astfel, Mateevici pregăteşte şi publică în 1912 tot în „Chişinovschie eparhiatinie vedomosti” (nr. 12, 13, 19, 22 şi 23) o Schiţă a tradiţiilor moldoveneşti religioase şi de trai. În anul următor, seria de articole este continuată cu prezentarea sărbătorilor. Lucrările în acest plan erau o reluare mai aprofundată a materialelor publicate în ziarul Basarabia. Apare, mai întâi, studiul Sărbători moldoveneşti, iar, apoi, Sărbătorile mari şi mici la moldoveni. Pentru o vreme preocupările lui folclorice şi etnografice sunt eclipsate de o altă temă, Creştinismul în Basarabia, care prezenta o arie necercetată şi se încadra în limitele stricte pentru o lucrare de diplomă. Tema îl fascina şi prin faptul că cercetase deja o bună parte din izvoare, atunci când a pregătit studiul Tipăriturile noastre vechi. Dar în cele din urmă, se dezice şi de această temă, iar rezultatele cercetării le tipăreşte. Astfel, pe parcursul câtorva ani, el publică Creştinismul în Basarabia. În 1915 publică studiul Tipăriturilor noastre vechi. Revine asupra studiului Anul nou la moldoveni, publicat, cândva în ziarul Basarbia, dându-i o nouă strălucire, în „Chişinovschie eparhialînie vedomosti”.

«Un sfat

Să fugi de fapta rea, creştine,
Ascultă-al Domnului cuvânt,
Şi făptuieşte numai bine
Din leagăn până la mormânt.

Atunci c-un zâmbet fericit
Vei trece prin această viaţă,
Şi chiar şi moartea, liniştit,
Putea-vei s-o priveşti în faţă.

Atunci — plug, seceră şi sapă
Vor fi uşoare-n mâna ta,
Şi lângă un ulcior de apă
Tu vecinic vesel vei cânta.

Iar când muri-vei, cu mult dor,
Străini şi neamuri te-or jeli,
Şi flori din lacrimile lor
Pe-al tău mormânt vor răsări.»

«Fratelui creştin

Ce mângâiere-i — zi cu soare,
Când vezi în miezul negrei toamne,
Pentru o zi mângâietoare,
Dă-i binecuvântare, Doamne.

Ce mângâiere, când o rază
Pătrunde prin desimea ceţii
Şi pe o clipă luminează
Întunecimile vieţii…

Durerile departe zboară
Din inima înseninată,
Lucirile de primăvară
Îţi trec prin mintea bucurată…

Pentru o rază de lumină,
Pentru o clipă de iubire,
Trimite-i, Doamne, zi senină
Şi dă-i a Ta blagoslovire!

Ce mângâiere — zi cu soare,
Când vezi în miezul negrei toamne,
Pentru o zi mângâietoare,
Dă-i binecuvântare, Doamne!»

Mateevici întâmpină anul 1916, în calitate de preot militar, dar noile îndatoriri, nu-l îndepărtează de gama vechilor preocupări, în aria cercetărilor din această perioadă, intrând izvoarele prime ale istoriei: arheologia. Participă cu toată fiinţa sa şi a Basarabiei la luptele, de la Mărăşeşti, stingându-se din viaţă, pe neaşteptate de tifos exantematic. Mateevici a avut drept ţintă a preocupărilor sale o arie foarte largă, dar niciodată n-a uitat poezia. A rămas nevătămată la Chişinău, în ciuda unor timpuri necruţătoare, casa în care a scris renumita poezie Limba noastră, aflată, astăzi, pe strada care-i poartă numele. În această poezie testamentară pentru întreaga naţiune română, Mateevici, după părerea lui George Sion, dă o nouă serie de definiţii ale limbii române, cu imagini superioare, de mare poezie. „Limba noastră-i limbă sfântă, / Limba vechilor cazanii / Care-o plâng şi care-o cântă / Pe la vatra lor ţăranii.”

«Limba noastră

Actualul imn de stat al Republicii Moldova (începând din anul 1994). Muzica a fost compusă de Alexandru Cristea (1890-1942).

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.»

Lucrări de referinţă
Momente ale influenţei bisericeşti asupra originii şi dezvoltării istorice a limbii moldoveneşti, articol publicat în „Chişinovschie eparhialinîe vedomosti”, 1910;
O schiţă a tradiţiilor moldoveneşti, religioase şi de trai, în „Chişinovschie eparhialinîe vedomosti” nr. 12, 13, 19, 22 şi 23, 1912;
Sărbători moldoveneşti, iar, apoi, Sărbători mari şi mici la moldoveni, în „Chişinovschie eparhialinîe vedomosti”, 1913;
Tipăriturile noastre vechi, în „Chişinovschie eparhialinîe vedomosti” 1915;
Poezii, prefaţă de Petre V. Haneş, Bucureşti, 1926;
Poezii, prefaţă de Leonida T. Boga, Chişinău, 1937;
Opere alese, Chişinău, 1954;
Scrieri alese, ediţie îngrijită şi prefaţă de I. Vartician şi Efim Levit, Chişinău, 1966;
Pagini alese, ediţie îngrijită de V. Nazar, prefaţă de Andrei Hropotinschi, Chişinău, 1985;
Pentru feciorii gliei, Chişinău, 1988;
Scrieri, ediţie îngrijită şi introducere de Ion Nuţă, Iaşi, 1989;
Limba noastră, Chişinău, 1989;
Opere, I-II, ediţie îngrijită de Ion Nuţă, Efim Levit şi Sava Pânzaru, prefaţă de Efim Levit şi Sava Pânzaru, Chişinău, 1993.

«Toamna

(Schiţă din viaţa basarabenilor)

Prin tăcerea nopţii albastră-fumurie de toamnă, pe deasupra satului adormit trecu un chiot ascuţit de câteva glasuri. Flăcăii umblau prin sat în Veselia lor zburdalnică, şi noaptea, împreună cu lumina nelămurită a lunii, ce părea înfumurată de norii trecători şi de ceaţă, parcă se zguduia şi tresărea speriată. Apoi, în răstimpuri, cântecele prelungi ale flăcăilor străbăteau negurile toamnei şi se duceau departe-departe, într-acolo, de unde numai spre primăvară se întoarnă păsările călătoare. Era frumoasă noaptea în mâhnirea ei posomorâtă, şi frumos sunau glasurile flăcăilor. Melodia cântecului lor foarte bine se potrivea cu noaptea tristă şi somnoroasă, ca şi când cântau ei noaptea de toamnă. Şi noaptea părea că ascultă această cântare în tristeţea ei, în fâşâitul frunzelor, ce cad din copaci şi se duc cu vântul uşor şi plângător. Şi după cântecele lor plângătoare, ca şi vântul, iarăşi porneau nebunaticele strigăte de veselie. Aşa petreceau flăcăii pân-în zori.

Dimineaţa răcoroasă îi deştepta pe oameni, şi satul se înviora în zgomotul lucrului de toamnă, pe când cerul răsăritului îşi schimba minunatele lui culori.

Toamna era frumoasă şi bogată. Anul fusese rodnic, şi sătenii cu o bucurie la fel îşi strângeau păpuşoii şi-i curăţeau, şi storceau vinul, şi-l beau. În fiecare zi se cununa câte vreo nuntă. Din aer nu lipseau sunetele viorilor şi ale fluierelor, iar pământul se zguduia de tropotele aceloraşi flăcăi veseli şi jucăuşi. Şi soarele zâmbitor scălda în razele sale căldicele adunările pestriţe ale nuntaşilor.

Într-o astfel de zi de toamnă, ce urma o noapte luminoasă-fumurie cu chiote şi cântări de-ale flăcăilor, moşu Dumitru Putină s-a sculat des-de-dimineaţă. El era un om nu prea bătrân, aşa de mijloc, cu faţa întotdeauna rasă, şi vioi, iar părul îi era tot negru, dar amestecat cu arginteala vârstei destul de înaintată, în care se afla el. Tot satul îl cunoşteala de un om foarte harnic şi cinstit, aşezat la minte. Moşu Dumitru se apropie repede de baba lui, mama Zamfira, şi zise răstit:

— Da scoală, bre babă, fi-ţi-a de dormit, că-i crăpa. Iaca se trezeşte satul la lucru, numai tu dormi. Hai mai iute, zic, că păpuşoi de curăţit mai avem, slavă Domnului. Leneşi mai sunteţi tu şi cu fecioru-tău, Doamne, Doamne!

Mama Zamfira se trezi şi cu răutate se uită la soţul său. Ei îi plăcea somnul mult mai mult decât lui moşu Dumitru, şi din pricina asta ei foarte adeseori se sfădeau.

Lenea mamei Zamfira curat îl mânca pe moşu Dumitru, nu alta. Şi satul foarte se mira văzând că aşa un om mintios şi cu dare de mână în mijlocul sătenilor se sfădeşte cu femeia mai în toată ziua.

Mama Zamfira, pe lângă că era cam nesilitoare la lucru, mai era şi cam rea la gură şi iubitoare de fel de fel de vorbe atât bune, cât şi rele, pe care le purta prin mahalalele satului. Asta îl făcea pe moşu Dumitru s-o urască pe mama Zamfira încă şi mai mult, încât moşu foarte arareori se unea cu ea şi mereu căuta capăt de gâlceavă. Şi acu moşului îi veniră toanele de nemulţumire: — Bine-ţi mai seamănă ţie fecioru-tău, bre babă, urma între acestea moşu Dumitru. Amândoi fugiţi de lucru ca dracul de tămâie. Una doarme pân' amiază, da altul îmblă toată noaptea prin sat, stârneşte câinii oamenilor şi nu le dă pace fetelor să doarmă. Ia, măi, hal pe capul meu, ce-i spânzuratul ista de băiat. Mai bine, bre babă, murea de mititel să nu-l văd mare şi nebun, bre babă. Ia sunteţi amândoi nişte puturoşi şi de nimic.

Mama Zamfira pân' acu tăcea. Sculată de moşu Dumitru, ea umbla prin odaie dirdicând, bătrână, subţire, cu faţa zbârcită, luminată de zorile răcoroase ale toamnei, ce se strecurau printr-o ferestruică micuţă. Ea îşi aştepta rândul, ca să dea drumul puhoiului său de cuvinte.

— Ce-ţi este, mă rog, omule, hăi, de te-ai legat de mine şi de Petriţă? Ce ţi-am făcut, mă rog, noi ţie? Am vrut să te omorâm? Să-ţi furăm banii din ladă? Să-ţi dăm vin cu otravă? Spune.

— Fa babă, ieşită din minţi! Taci tu, mă rog, şi nu da drumul morii tale de vânt, c-apoi ştii că asta nu-i bună la mine. Taci şi nu vorbi cuvinte de prisos. De-o sută de ori ţi-am spus că lenea la Dumnezeu şi la oameni îi mai rea decât toate faptele cele rele. Ce mai lehăieşti dar în zadar? Ştii foarte bine ce lucru faci tu şi cu Petriţă al tău.

— Ce lucru! Ce lucru! Tot îmi dă cu lucrul lui. Dacă-ţi par leneşă, apoi de ce nu ţi-ai cătat din tinereţe una mai harnică, să-ţi facă mai mult lucru? Toată ziua alergi, te mână în toate părţile, ş-apoi încă îţi mai scoate ochii că-i mănânci pâinea degeaba.

— Taci, babă, şi du-te de pune pe foc. Acuşi o să răsară soarele, şi trebuie să ne apucăm de păpuşoi. Las' că te ştiu eu prea bine. Iaca ştrengarul tău nu vine, nici dimineaţa nu-l mai satură dracul de zbânţuit.

— Ştrengar! De unde te-ai mai luat aşa prea cuminte şi de treabă? Băiatul îi ca un băiat, cuminţel, frumuşel, n-are năravuri rele. Ei, negreşit, că cum să nu se veselească, dacă-i flăcău? N-a şedea şi el cu tine acasă cu luleaua-n dinţi. Poate-a da Dumnezeu şi s-a-nsura şi el în toamna asta, cum se-nsoară alţi flăcăi. Ce tot îl ocărăşti şi nu-i dai pace?

— S-a-nsura, zise moşu Dumitru, oarecum cu deznădejde. Vei vedea tu cum s-a-nsura el. Ţi-a aduce vro fată pe cuptor, şi atunci poftim de-o primeşte. Atunci să taci mulcu şi să nu lehăieşti nimic.

— Măcar aducă-mi pe cuptor şi zece fete, că nu le primesc.

— Asta noi vom mai vedea-o, bre babă. Da eu aşa-ţi spun acu, că de s-a-ntâmpla vro necinste de asta, apoi să nu te prea fuduleşti, că nu ţi-a fi ţie nimine vinovat, decât numai tu însăţi, că-i ţii parte spânzuratului nostru. Auzi?

— Ţie, omule, hăi, hojma îţi vine în cap câte una de cele gogonate.

— Hai, hai, nu sta prea mult la vorbă, du-te şi-ţi cată de lucru. Iaca se iveşte de acu soarele. Şi în cele dintâi raze ale soarelui, lungi şi ascuţite, ca nişte suliţe străpungătoare, el ieşi din casă şi intră-n ocol, ca să-şi mai vadă vitele. Iar peste vreun ceas de vreme din hogeagul casei lui se ridică iute un fum cenuşiu, pierzându-se în zarea albastră a depărtărilor. Mama Zamfira pusese la foc de mămăligă.

Încet se deştepta satul, şi în răcoarea dimineţii pornea lucrul de toamnă.

* *

— Unde-ai fost, nemernicule? îl întreabă moşu Dumitru pe Petriţă.

Petriţă venise din sat atât de beat, încât abia se mai ţinea pe picioare. Ochii lui mici şi negri luceau şi erau umezi. Ei cătau aşa, parcă Petriţă se speriase şi nu înţelegea unde nimerise. Părul îi era zburlit.

Moşu Dumitru şi mama Zamfira şedeau în harman şi curăţeau păpuşoi. Moşu Dumitru se uita la fecior cu asprime, iar mama Zamfira se făcea că nu-l zăreşte şi cu luare-aminte despărţea ciocălăii de pănuşe. Petriţă nu zicea nici un cuvânt.

— Ei, mamă, hăi, se îndreptă moşu Dumitru la mama Zamfira, priveşte-l pe fecioru-tău, cum îi de frumuşel şi de cuminţel. Ce-i bun, ha? 'Ţi place cum îi? Aşa că n-are năravuri rele? Da beţia, cum îţi place, îi nărav bun?

— Măi, potlogarule, îi zise el deodată lui Petriţă, eu când eram ca tine, apoi numai gustam vinul şi niciodată n-am fost aşa de beat, cum eşti tu acu. Pe mine mă ţineau părinţii din scurt, şi nimine dintr-înşii nu-mi ţinea mie parte, cum îţi ţine ţie mă-ta. Da pe tine măcar ocărăşte, măcar nu te ocărăşte, măcar bate-te, măcar nu te bate, că-i totuna. Nu înţelegi nici de cuvânt, nici de bătaie. Eşti, măi, mai rău decât un dobitoc, că dobitocul, dacă dai cu băţul ori cu altceva, el merge şi lucrează, da eu pe tine te-am bătut şi tot om, ca toţi oamenii, n-am mai scos. Nu-mi sameni tu mie, te-ai aruncat în sămânţa cea rea a mâne-ta.

— Dă lasă-l, bre omule, hăi, lasă-l de acu, fi-ţi-a odată! Ştiu că are parte, bietul băiat, de probozit. Du-te, Petriţă, dragul mamei, şi te culcă. Vezi că tatăl tău e zmuncit din botez.

Petriţă încet, pe cumpănite şi bolmojind ceva nelămurit, o porni din harman. Moşu Dumitru îi aruncă din urmă o privire mânioasă şi-i strigă:

— Şi piei din ochii mei, să nu te văd beat.

* *

Soarele scăpăta spre asfinţit. Ziua de duminică era posomorâtă. Pe deasupra satului, în cerul

cenuşiu şi nemărginit, umblau nişte nouri mari, întunecaţi, şi părea că ei au de gând să cadă (să pice) jos şi să turtească tot satul în căderea lor. În posomorârea dimineţii nu auzeai alte sunete decât cântecul clopotelor bisericeşti, şi departe se ducea cântecul lor, încetând în câmpiile îngălbenite, pe care se mai vedeau încă turme negre de oi. Iar de-acolo, din nemărginirea câmpiilor şi a cerului, ajungea când şi când croncănitul prelung al ciorilor. Satul tot poartă o pecete de sărbătoare. Pe drumul cel mare şi larg, ce duce drept la biserică, năvălesc într-acolo şiruri împodobite, împestriţate de oameni. Mai mult vezi gospodari, bărbaţi în stare, apoi bătrâni şi fete.

Gospodarii merg domol, aşezat. Fetele, îmbrăcate cu rochii albastre, verzi, cu cordele frumoase, roşii şi trandafirii, merg repede, vesele la amintirea celor ce le aşteaptă mai încolo, când va ieşi norodul din biserică şi vor prinde a se încinge jocurile.

Flăcăi mai nu se mai zăresc pe drumul ce duce la biserică. Ei se primblă pe uliţele satului, mai mult cuprinşi de mijloc, glumesc şi trag ţăhărci. Aşteaptă şi ei să iasă mai degrabă popa din biserică, ca să pornească veseliile toamnei.

Şi n-apucă a se curma cântecul clopotelor, iaca vine rândul ţiganilor. Din biserică iese vreo nuntă cununată, şi toţi nuntaşii o pornesc acasă la mire în cântarea unui marş răsunător, ce-l zic viorile, fluierele şi cu dărăbănile ţiganilor.

În drum pe tineri îi aşteaptă o gloată întreagă de băieţei mici, cu cănile pline de apă. Când trec mirele şi cu mireasa pe lângă ei, îi udă cu apă să fugă de ei nevoia în viaţa lor viitoare, aşa precum dispare (se face nevăzută) apa.

Mirele scoate din buzunar vreo câţiva bănuţi de argint şi-i aruncă în mijlocul băieţăraiei. Şi multă vreme după asta băieţii caută bănuţii în colbul drumului, ţipând şi bătându-se de la ei.

Oamenii cei mai aşezaţi, mai cu dare de mână, de la biserică se împrăştie pe acasă. Mulţi din ei se mai duc pe ospeţi pe la rude şi pe la prieteni să mai bea vreo câteva păhăruţe de vin, că-i păcat să nu bei nimic în ziua de duminică, — aşa-i ziua asta lăsată de Dumnezeu, că, neavând de lucru, trebuie să mai bei vin, măcar câtuşi de puţin, să te mai veseleşti, căci altfel îl bucuri pe ucigă-l crucea. Asta-i dat de la sfinţi.

Moşu Dumitru Putină îndeplinea cu sfinţenie toate obiceiurile satului, păstrate de la strămoşi. De aceea, drept din biserică, el se duce la cumnatul Gavrilă să mai şadă — cum îi lucru de sărbătoare — la vorbă pe prispă.

Moşu Gavrilă, om foarte bun la inimă şi primitor de oaspeţi, şade într-o mahala cu moşu Dumitru, şi ei sunt buni prieteni. Bineînţeles că pe un musafir aşa de scump, ca moşu Dumitru, el nu-l lasă să şadă afară, ci-l pofteşte în casa cea mare. Acolo îl pune în capul mesei, înaintea unei garafe destul de mari cu vin roşu, cam tulbur puţin, că e nou, din toamna asta, însă, cu toate acestea, e foarte bun. Lângă garafă stau două pahare, nici prea mari, dar nici prea mici.

Moşu Gavrilă le umple; amândoi dintâi fac semnul crucii cu privirile îndreptate la icoană, cum se şi cade să facă nişte creştini buni şi cu înţelegere.

Apoi moşu Dumitru zice:

— Ei, să dea Dumnezeu sfântul ca ziua de astăzi să ne fie nouă de bine, să ne blagoslovească Cel de sus pe noi şi pe toţi creştinii, să ajungem şi la anul cu sănătate şi cu bucurie să bem vin. Hristos să ne fie de folos, cumătre Gavrilă şi cumătră Dochiţă!

— Să dea Dumnezeu, răspund într-un glas cumătrul şi cumătra. Şi moşu Gavrilă şi moşu Dumitru îşi golesc deodată paharele. Mama Dochiţa, baba lui moşu Gavrilă, o femeie încă frumoasă şi grăsuleană, nu bea vin deloc. Ea numai câteodată îl gustă, când asta e de mare trebuinţă şi când fără asta nu poţi — pe la nunţi şi pe la cumătrii, la care i se întâmplă să fie.

Din pricina asta ea nu stă cu bătrânii la vorbă, ci îndată iese şi se duce de se porăieşte cu de-ale mâncării, pe când în casa cea mare porneşte o vorbă liniştită, bătrânească, vorbă de sărbătoare, udată cu vinul nou al toamnei şi sărată cu glume sănătoase moldoveneşti. Şi ochii la amândoi moşnegii le lucesc tot mai mult, glasurile li se fac parcă nu ştiu cum mai vioaie şi tot mai mult se aud glume. Şi vinul cel roşu tot scade şi scade din garafă.

După ce au şezut cu toţii la masă, de-au mâncat zeamă bună de găină, făcută de mama Dochiţa, ce este meşteriţă la lucruri de acestea, moşu Dumitru se ridică din locul lui, mulţumeşte lui Dumnezeu şi lui moşu Gavrilă cu mama Dochiţa şi zice:

— Ei, oameni buni, de acu plec acasă, să trag un somn domnesc, ştiţi, să fie ca de duminică. Mai rămâneţi sănătoşi şi să vă văd sănătoşi cât oi fi ş-oi trăi şi eu, păcătosul.

— Mergi sănătos, cumătre Dumitru, răspund odată moşu Gavrilă şi mama Dochiţa. Moşu Dumitru îşi pune căciula-n cap şi se duce acasă. Apropiindu-se de ogradă, el aude nişte glasuri, dintre cari mai mult se deosebeşte glasul mamei Zamfira.

„Ce dracul, gândeşte el, cu cine a mai pornit sfada lehăita mea?" Şi măcar că prin creierii lui umblă fumul vinului băut, deodată îi scapără prin minte un cuget: „Oare n-a făcut cu bună samă spânzuratul nostru vreo poznă?" Şi el se grăbi să intre încet, pe neauzite, pe din dosul casei. Şi dintr-o clipă îi zări pe trei: pe mama Zamfira, pe Petriţă şi pe Măriţa, fata Vasiloaiei. Mama Zamfira vorbea din ce în ce mai răstit şi mai cu asprime. Petriţă tăcea, şi ochii lui, ca şi atunci când era beat, căutau cu nedumerire; părea că el nu pricepe nimic din ceea ce se petrece pe dinaintea ochilor lui. Privirea îi era tâmpită. Măriţa, o fetişoară bine făcută şi destul de frumuşică, dar îmbrăcată cam prostişor şi sărăcăcios, când intrase în ogradă moşu Dumitru, plângea cu mâinile pe obraz.

— Ei, ce mi-ai venit tu mie? zicea tare mama Zamfira, fără a vedea pe moşu Dumitru. Ce caţi tu pe la noi? Ai uitat ceva ori ne-ai împrumutat bani şi nu ţi i-am dat înapoi? Ce-ţi trebuie ţie?

Faţa mamei Zamfira se roşise de mânie. Nasul ei ascuţit parcă i se ascuţise încă şi mai mult. Trec vreo câteva clipe în tăcere. Ochii mamei Zamfira îi ard, nu alta. Ea seamănă c-o pasăre răpitoare, care pare că vrea să se arunce la un mieluş micuţ, nevinovat. Parcă vrea s-o înghită pe biata Măriţă. Dar Măriţa tot plânge, plânge cu amar şi nu-i mai poţi dintâi înţelege cuvintele ce le rosteşte în plânsul ei. Ş-apoi, după clipele ce trec, auzi printre năbuşiri de lacrimi că zice lungind cuvintele:

— La ba-adea Petriţă am v-e-n-i-t eu… Of, Do-a-a-mne, Doa-a-mne… la badea Petriţă am venit. Of… of… Şi iarăşi izbucniri de plâns.

Mama Zamfira se face a nu înţelege:

— Ce, fa? Spune ca oamenii. Ce ţi-a făcut bade-tău Petriţă, ha? Te-a dat din Joc afară ori ce? Tăcere. Petriţă se uită-ntr-o parte, ca şi cum n-are nici o trebuinţă nici de plânsul fetei, nici de orişicine pe lume. Moşu Dumitru stă, dosit de casă, şi abia îşi mai ţine răbdarea.

Însă iată că din amestecul nelămurit al plânsului şi al cuvintelor Măriţei iarăşi se deosebesc nişte cuvinte care îi săgetează inima lui moşu Dumitru.

— M-a făcut de râ-â-s… astă va-a-ră… Acu mă râde tot s-a-atul. Of, Doamne… Ce să fac eu?…

— Cine te-a făcut de râs? Cine te-a făcut de râs? Petriţă? Noi? năvăleşte mama Zamfira într-un puhoi de cuvinte, pe care cu greu le înţelegi. Noi? El? Tu, tu! Singură, singură! Să piei de aici, ticăloaso şi blestemato! Nu Petriţă, da tu, tu!

Iată că-şi pune şi Petriţă cuvântul lui, ieşind din tăcerea sa îndelungată, el zice cu un glas lung:

— Fa, hăi, ce te-ai legat tu, mă rog, de capul meu? Du-te, fa, hăi, în dracul, că acuşi te iau cu băţul de aici, ş-apoi atunci nu-i şti de-a cui eşti tu…

Auzind aceste cuvinte, moşu Dumitru nu mai poate mai mult. El sare cu uiţeală de după casă şi strigă în gura mare:

— Taci, moara dracilor! Taci, mişelule! Ai făcut ticăloşia ş-acu te dai în lături? Hâtru te-a mai făcut mă-ta asta nebună. Da tu, dârdâitoarea necuratului, acu mai ai gură să mai strigi? Ce, n-a ieşit pe-a mea? Nu ţi-a adus fecioru-tău ist cuminţel şi frumuşel noră pe cuptor? Acu de ce-o mai ocărăşti şi o pârăşti? Cu ce-i vinovată biata copilă înşelată?

Mama Zamfira se uită la moşu Dumitru şi o vrajbă neîmpăcată scapără în ochii ei aprinşi de mânie.

— De unde te-a mai adus dracul şi pe tine chiar acu? strigă ea. Ce câinii îţi tot vâri nasul unde nu-ţi fierbe oala? Las' că şi fără tine ştiu eu cum se poartă trebuinţele. Nu trebuie să-mi stârceşti numaidecât tu înaintea ochilor. Vezi că ş-aşa se strânge lume pe la garduri!

Într-adevăr, de după gardurile ogrăzii şi pe la poartă se vedeau deja oameni, femei, fete, privind celea ce se făceau la casa lui moşu Dumitru. Moşu Dumitru tăcu puţin ş-apoi zise mai liniştit:

— Hm, de unde nu s-or strânge oameni, dacă tu îmi faci casa mea şi pe mine de râs. Înţelegi? La bătrâneţe am ajuns de râsul oamenilor din pricina ta. Ş-apoi încă mai ai gură? Şi iarăşi moşu Dumitru izbucneşte într-un glas puternic de mânie.

— Ce, fa babă! Eu ţi-s soţ ori cine ţi-s eu, ha? Tu şi cu fecioru-tău faceţi blăstămăţii de ştie tot satul şi încă mai vreţi să fie asta pe ascuns, să nu ştiu eu nimic. Văzut-aţi cum îs oamenii!

Porneşte sfada. Când se mai potoleşte, când se urcă iarăşi în sus. Glasurile răsună în apropierea serii de toamnă, în vâjâitul vântului, ce de curând şi-a luat zborul pe deasupra satului şi prin câmpiile pustiite. Din ce în ce mai mult norod se îmbulzeşte pe la ogradă. Salcâmii înalţi îşi încovoaie în toate părţile ramurile negre, subţiri, cu puţine frunze verzi şi-şi dau jos pe cele îngălbenite.

Petriţă şi cu Măriţa stau uitaţi cu ochii în pământ. Sfada tot nu încetează. Însă iată că chiar atunci, când ea ajunge la vârf, bătrânii aud un glas pacinic, liniştit şi îndesat.

— Ce aveţi, mă rog, oameni buni? întreabă aşezat moşu Gavrilă, c-am auzit tocmai de la casa mea vorbă multă şi lungă. Cumătre Dumitre! Cumătră Zamfira! Spuneţi-mi, mă rog, dragilor. Ce nedumerire? Da ce-o văd eu aici pe copila asta?

Mama Zamfira se aruncă la cumătru Gavrilă şi începe a-i spune mult, îi spune îndesând cuvintele unul la altul şi amestecându-le cu ocară aşa, încât aproape deloc n-o înţelegi.

Moşu Dumitru îi dă blende, şi ea abia nu cade (pică) jos. Apoi, apropiindu-se de cumătrul Gavrilă, îi povesteşte cele întâmplate. Şi moşu Gavrilă, dacă le ascultă pe toate cu mare luare aminte, spune sfătos:

— Ei, cumătrilor! Ce vă mai sfădiţi în zadar dintr-aşa nimic. Nu face, nu face, dragilor, treaba asta câtă vorbă aţi pornit. Ei, s-a întâmplat una cât asta, trebuie s-o dregeţi, să fie toate la cale. Ce să mai faceţi zvoană să mai ştie tot satul, ba încă să mai ajungă pe-aiurea? Nu trebuie. Băiatul, dacă se ştie vinovat, să nu se fudulească, să se deie la vina lui. Iaca vedeţi cum stă sărmana fată cu lacrimile în ochi? Unde să-şi ascundă ea acu râsul şi ruşinea ei?

— Da cum, cum să se deie el, dacă el nu ştie nimic? S-a aninat, bat-o para focului s-o bată, de capul lui, ca păduchele de cojoc, şi nu-l lasă. Flăcăul nostru nu-i aşa de nebun să-şi puie mintea cu o zdrenţăroasă ca asta, dă mama Zamfira, stropindu-l pe moşu Gavrilă cu stupit. Ce are ea? Nici un rând deplin de zăstre. Îi goală, ca capul celui pleşcat. Ce i-a lăsat tată-său cel mort. O nimică toată. Cum s-o ia pe dânsa Petriţă, fecior de gospodar bun?

Iar moşu Gavrilă, parcă nici n-o aude, îşi urmează vorbele sale cele sfătoase.

— Cine n-a văzut în zilele lui lucruri de acestea, cum îs la dumneavoastră? Numai cine nu trăieşte nu vede aşa trebi. Da trebuie să nu vă sfădiţi, ci să „împăcaţi vremea", oamnei buni, că iaca vă vede lumea. Da intraţi în casă şi ascundeţi-vă vorba. Daţi mâna, şi lucru-i cu sfârşit.

Însă mama Zamfira nu putea să înceteze cu una, cu două. Ea se zătonise, şi gura îi umbla ca o râşniţă. Moşu Dumitru, liniştit cu totul de cuvintele lui moşu Gavrilă, zise:

— Apoi şi eu aşa zic, că trebuie să fie cu pace. Da ea, dârdala asta…

— Mamă Zamfiră, cumătră hăi! Ia taci de-acu! Nici n-am gândit că eşti aşa de aţoasă la treburile dumitale. Petriţă! Tu te ştii vinovat cu dânsa? Petriţă stă ruşinat. După câteva clipe de tăcere el zice:

— Apoi… eu… nu ştiu. Poate ş-a fost cândva păcatul ista… Nu ştiu eu…

— Ei, bine, bine. Daţi mâna, sărutaţi-vă şi sărutaţi mâna la cei bătrâni. Măi, fugiţi de la ziduri! Ce vă trebuie vouă acolo? A ghidi-ghidi!

Moşu Gavrilă îl ia pe Petriţă de mână, îl apropie de Măriţa, şi ei se sărută.

— Aşa! Asta-i altă gâscă. Ei, acu, cumătră, du-te-n beci, adă un ulcior de vin şi asta-i toată treaba. Petriţă se cunună cu Măriţa. Mama Zamfira aruncă la moşu Gavrilă o privire răutăcioasă, dar n-are ce face.

Toţi intră în casă; şi afară iarăşi domneşte liniştea şi se aude numai vântul. Oamenii se duc de la ogradă. Iar dacă au intrat, Petriţă şi cu Măriţa se pun în genunchi înaintea moşului Dumitru şi a mamei Zamfira şi, înroşiţi de ruşine, le sărută mâinile, ş-apoi asemenea şi lui moşu Gavrilă. Moşu Dumitru zice, stând în picioare:

— Ei, copii, acu v-aţi întorlocat pentru toată viaţa. Să deie Dumnezeu să vă fie traiul frumos, bogat şi liniştit, fără bucluc şi neînţelegeri în casă. Să vă blagoslovească Domnul.

— Fa, Zamfiră! Ian du-te-n beci şi adă nişte vin de-al nostru. Mai iute. Mama Zamfira ia ulciorul şi iese. Iar moşu Gavrilă se apropie de Petriţă şi Măriţa, îi sărută în frunte şi le zice c-un zâmbet de bunătate:

— Iaca, dragii moşului, c-aţi ajuns mire şi mireasă ş-o să aveţi casa voastră. Să trăiţi bine, că asta-i bogăţia soţilor. Dacă îţi fi uniţi în toate, şi Dumnezeu se va uni cu voi, va fi bun cu voi şi vă va da la casă toate cele de trebuinţă. Ascultaţi cuvintele moşului, că nu veţi fi pe urmă căiţi. Să trăiţi, să faceţi bani şi copii şi să ajungeţi pân' la adânci bătrâneţe. Da eu acu iaca vă dau darul meu pentru gospodăria voastră cea viitoare. Nu se ştie, voi mai ajunge eu să Joc la nunta voastră ori nu, da ce-i în mână nu-i minciună. Primiţi!

Şi moşu Gavrilă scoate din pungă zece ruble de aur şi le dă lui Petriţă. Apoi vine mama Zamfira cu vinul şi porneşte o veselie pân-în răsăritul zorilor.

Soarele a apus. Pe cerul asfinţitului arde o flacără roşie-deschisă. Vâjâie vântul. Se apropie amurgul, şi ciorile zboară pe deasupra satului şi a câmpiilor, cântând cântecele lor de toamnă.»

Deşi a apucat să aştearnă pe hârtie doar vreo 43 de poezii, acolo în Cer, părintele Alexe Mateevici nu conteneşte să stihuiască celeste rime, fiind pentru noi toţi pildă de dăruire şi jertfă pentru tot ce este sfânt şi românesc.

Moare la 13 august 1917

Surse:
youtube
versuri-si-creatii.ro
ziarullumina.ro
timpul.md
moldovenii.md
crispedia

Tags : ,

Maria D (Marie McF)

"Întorci capul şi priveşti la o decadă ce-ţi stă întipărită pe-un zâmbet plăcut - roman fără cuvinte ci doar plin cu garderoba unor sentimente consumate de un ruj roşu aprins !"

One Response

  1. Tind sa-i dau dreptate lui Calinescu, ceea ce am citit te patrunde, te alinta si te invarte. Frumoase versuri. O lista care va face cinste.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *