Posted On October 18, 2014 By In Mari români With 916 Views

Să ne cinstim românii – episodul 196: Dimitrie Bolintineanu

* Dimitrie Bolintineanu, poet, prozator, publicist

«La România

Astfel cum se-nclină crinul
Fără viaţă şi color,
Când un vierme-i roade sânul
Fraged şi desfătător;
Astfel, dulce Românie,
Tu începi a te fana,
Şi nimic n-aduce ţie
Viaţa şi mărirea ta!
Dragă, moartea locuieşte
Chiar în sânul tău frumos.
Unde mergi ea te-nsoteşte;
Orice faci e de prisos.
Când în dorul ce te-abate
Tu încaleci să combaţi,
Un fiastru urcă-n spate
Şi iţi zice să abaţi!
Când pe râul organizării
Vasul tău vrei a-l purta,
Un fiastru, al pierzării,
Pune mâna-n cârma sa.
Unde mâna ta plăcută
Scrie fericire,-amor!
Altă mână nevăzută
Scrie-ndată: ură, dor!
Când tu faci o faptă bună
Fiii tăi o veştezesc,
Rozele p-a ta cunună
Cum le pui se ofilesc!
Şi speranţa ta se curmă!
Cu nimica nu te-mpaci!
Toţi s-arată pentru cârmă;
Dar eu nu mai văz cârmaci!»

Dimitrie Bolintineanu s-a născut la 1819 sau 1825, Bolintin Vale, judeţul Giurgiu. Ienache Cosmad, tatăl lui Bolintineanu, era român macedonean, originar din Ohrida; stabilit în Valahia şi căsătorit cu o localnică, el a ţinut în antrepriză poşte, a arendat pământ, ajungând mic proprietar şi chiar subprefect în Bolintinul din Vale, lângă Bucureşti. Bolintineanu copilăreşte în satul natal, apoi e trimis la rude, în capitală. Învaţă la şcoala de la Colţea şi la Colegiul „Sf. Sava”. Orfan, rămas în grija rudelor, intră ca funcţionar în administraţie; în 1842 era copist la Secretariatul Statului.

Debutează în 1842; elegia O fată tânără pe patul morţii, publicată în „Curier de ambe sexe”, cunoaşte un succes imediat. Este membru al Asociaţiei literare şi al „Frăţiei”. Între 1846 şi 1848, cu o bursă oferită de Asociaţia literară, studiază la Paris, la College de France. Audiază cursurile lui judeţul Michelet, E. Quinet, A. Mickiewicz şi este membru al Societăţii studenţilor români din capitala Franţei. La Bucureşti, iese, în 1847, Colecţie din poeziile domnului D. Bolintineanu.

«Apa Bârsei

Ca un fluviu d-aur, splendidă lumină,
Peste patru taberi, varsă luna plină.
Turcii şi tătarii somnului se dau;
Ungurii, la mese, grijile-nşelau.
Astfel prin furtună, printre nopţi, pe mare
Lopătarii varsă tânăra cântare.

Dar Şerban nu doarme, căci dulcele somn
Rar răsfaţă geana unui mare domn.
Grijile, în horă, turbure se duce
Încotro lumina mai splendidă luce.

Către astea, cântul păsării prin flori
Spune că se varsă fragedele zori.
Domnul către ceruri-nalţă rugăciune,
Apoi dă semnalul, trompeta răsună.

Lupta se începe, cetele tătare
Pasă înainte, strigă cu turbare.
Turcii le sprijină; turcii şi tătari
Se îndes, s-amestec… Sprinteni armăsari
Nechează, spumează… Armele răsună;
Tremură pământul… Muntele detună,
Soarele păleşte… Apele roşesc…
Păsările-n aer zborul lor opresc.
Omul se îmbată d-omenescul sânge…
Muma către sânu-i copilaşul strânge.
Ungurii rezistă furiei cei vii,
Dar cum în suflarea negrei vijelii
Arborii rezistă, câteva minute,
Apoi îşi sfărâmă crăcile bătute,
Astfel stau maghiarii cu-nfocatul dor,
Cu puterea dalbă sufletelor lor.
Dar-necaţi d-a noastră crâncenă putere,
Iată că se pleacă, bărbăţia piere.
Dar atunci începe cruda măcelare.
Furia scăpată, urlă cu turbare.
Caii calcă în sânge până la copiţi,
Calcă şi sfărâmă morţii şi răniţi.
Strigăte, trufaşe, celui ce învinge,
Se confund cu plânsul celui ce se stinge,
Astfel cum bacanta, l-al plăcerii loc,
Vine despletită şi cu ochii-n foc,
Şi cu voluptate, şi nesăturată,
De plăceri sălbateci şi de vin se-mbată.
Secheli s-abate. Zilele-i se curmă,
Patru mii de nobili în mormânt îl urmă.»

Bolintineanu îmbrăţişează cauza revo­luţiei de la 1848: este redactor-şef al ziarului „Popolul suveran” şi membru al Comitetului central electoral care pregătea alegerile de deputaţi pentru Adunarea Constituantă. La înfrângerea revoluţiei ia drumul exilului: Paris (colaborează, aici, la „România viitoare”, editează, în 1851, „Albumul pelerinilor români” şi, în 1854, lansează broşura propagan­distică Les Principautes Roumaines), Constantinopol (locuieşte la I. Ghica şi face lungi voiajuri în Palestina, Egipt, Macedonia, Muntele Athos). În ţară îi apăreau, prin grija lui Gh. Sion, volumele Cântece şi plângeri (1852) şi Poeziile vechi şi noue ale d-lui Bolintineanu (1855), urmate de romanul Manoil sau Căderea şi înălţarea omului prin femeie (1855) şi de Călătorii în Palestina şi Egipt (1856).

În 1857 i se permite să se întoarcă în patrie. Se dedică luptei pentru unirea Principatelor: scoate ziarul unio­nist „Dâmboviţa” (1858), sprijină alegerea ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti a lui Al. I. Cuza, căruia i-a fost prieten şi sfătuitor. Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul lui M. Kogălniceanu, a susţinut cu abnegaţie reformele lui Cuza. Ministerul său a înfăptuit secularizarea averilor mănăstireşti, Bolintineanu l-a ajutat pe pictorul Gh. Tattarescu cu ocazia întemeierii Şcolii de Arte Frumoase, a sprijinit înfiinţarea Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. După detro­narea lui Al. I. Cuza, se retrage din viaţa politică.

Scrie mult, pentru a se întreţine şi a plăti datoriile făcute în timpul exilului: Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria (1858), Melodii române (1858), Legende sau basne naţionale în versuri (1858), Bătăliile românilor (Fapte istorice) (I, 1859), Nemesis (1861), Legende noi (1862), Elena (1862), Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa Agora (1863), Poezii. Atât cunoscute, cât şi inedite (1865), Călătorii în Asia Mică (1866), Florile Bosforului (1866), vieţi romanţate.

Îşi traduce în franceză o parte din opera poetică. Sub titlul Brises d’Orient, cu o prefaţă de Philarete Chasles, volumul vede lumina tiparului în 1866, la Paris. Tot în 1866, a scos „Eumenide sau satire politice”, jurnal satiric în versuri, şi Idele, grame şi epigrame politice.

Publică, în 1867, poemul Conrad şi, cu titlul schimbat, a doua ediţie din jurnalul drumeţiei la Ierusalim şi în Egipt, drame istorice: Mihai Viteazul condamnat la moarte (1867), Ştefan Vodă cel berbant (1867), apoi Alexandru Lăpuşneanu (1868), Ştefan Gheorghe Vodă (1868), cugetări filosofice şi politice, în Cartea poporului român (1869), Nepăsarea de religie, de patrie şi de dreptate la români (1869), un memoriu istoric, Viaţa lui Cuza Vodă (1869), Poezii din tinereţe nepublicate încă (1869), epopeea Traianida (1869 şi o nouă versiune în 1870).

«Un ostaş român închis peste Dunăre

Porumbiţă întristată!
Eu ca tine sunt străin,
Şi-ntr-o ţară depărtată
Tu cânţi tristă, eu suspin!

Însă tu ai aripioare,
Poţi te-ntoarce când vei vrea;
Iar eu plâng în închisoare
După dulcea ţara mea!

Tu ai poate-o sorioară
Ce te cheamă ne-ncetat;
Iar eu am o drăguşoară
Ce în lacrimi am lăsat.

Însă tu ai aripioare,
Poţi te-ntoarce când vei vrea,
Iar eu gem în închisoare
După mândruliţa mea!

Zboară, pasăre curată!
Şi te-ntoarnă-n ţara ta:
Iar eu, floare aruncată
Pe alt ţărm, mă voi usca!»

Dimitrie Bolintineanu nu a fost nici un moment un scriitor răsfăţat, obişnuit cu premiile literare sau invitat de seamă la diverse conferinţe. După întoarcerea în ţară a continuat să publice poezii şi impresii de călătorie la intervale regulate. În paralel, a îndeplinit şi o funcţie politică de seamă: „ministru de externe, culte şi instrucţiune publică.“ În ciuda acestor merite politice şi culturale deosebite a pătimit acelaşi lucru ca Grigore Alexandrescu: a fost uitat. Din 1866, când a decis să se retragă din viaţa publică, şi până la moartea sa, survenită pe 20 august 1872, faima i-a dispărut total, lăsând locul unei singurătăţi apăsătoare. Bolnav, trăind în mizerie, Bolintineanu este silit să îşi scoată biblioteca la licitaţie. Prietenii săi, Costache Negri şi Vasile Alecsandri, o cumpără şi i-o dăruiesc înapoi. În cele din urmă poetul este internat la Spitalul Pantelimon din Bucureşti, unde a şi murit. La îngroparea sa au participat foarte puţini amici, la fel ca la Grigore Alexandrescu. La mai puţin de zece ani de când atingea culmile gloriei, Bolintineanu se stingea în anonimat.

«Mărioara

- “Dragul dulce-al vieţei mele
La oaste s-a dus,
Şi de-atuncea soare, stele,
Toate au apus!

Mâna mea l-a lui plecare
Calu-i a-nfrânat.
Şi-ntr-o dulce sărutare
Inima mi-a dat.”

Astfel cântă Mărioara
Dup-al ei iubit,
Şi pe faţă-i lăcrimioara
Dulce a-nflorit.

Însă iată că soseşte
Mândrul ei amor
Şi în noaptea ce domneşte
Spune al său dor.

- “În câmpia sângeroasă
Fraţii mi-am lăsat
Şi la tine-a mea frumoasă,
Iată c-am zburat.

Căci, vezi tu, o, dulce nume,
Înger ce iubesc!
Fără tine-n astă lume
Nu pot să trăiesc.”

- “Ce zici tu, o, neferice,
Mândrul meu iubit!
Aşadar eu nu-ţi voi zice:
Bine ai venit!

Dar de nu poţi fără mine
În lume-a trăi,
La bătaie eu cu tine,
Haide, voi veni!”

Amândoi pe cai s-aruncă
Şi prin noapte zbor,
Şi trecând prin verdea luncă
Cântă cu amor:

- “Dacă nu poţi fără mine
În lume-a trăi,
Pentru ţară, eu cu tine
Dulce voi muri.”»

Astăzi, Bolintineanu nu mai este citit aproape deloc, deşi el reprezintă unul dintre primii reprezentanţi ai romantismului românesc. El este totodată primul scriitor care ne-a lăsat un roman aproape întreg, „Manoil. Roman naţional“, înainte de „Ciocoii vechi şi noi“ scris de Nicolae Filimon. Legendele sale istorice au fost şi încă mai sunt foarte apreciate, datorită patosului viu care vibrează în ele. În epopee, dramaturgie, satiră şi fabulă, încercările lui Bolintineanu nu au fost prea reuşite. Nicolae Iorga nu l-a considerat nici măcar un scriitor mărunt, dar critica mai nouă i-a acordat un loc de merit în fruntea scriitorilor români din secolul al XIX-lea. În monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent“, George Călinescu precizează: „Bolintineanu este un poet fragmentar remarcabil şi o bună operă de izolare dă o colecţie surprinzătoare de instantanee poetice. El este primul versificator român cu intuiţia valorii acustice a cuvântului, care caută cuvântul dincolo de marginile lui noţionale şi face din vers o singură arie. Bolintineanu este auditiv şi mecanic şi asta duce mai aproape de poezia modernă“

«Monastirea Putna

Sub un chip de înger, într-un vis ferice,
Domnului Vasile gândul rău îi zice:
- “Monastirea Putna, ăst locaş plăcut,
S-a zidit pe aur de un domn avut.
Mergi şi o dărâmă pâna-n temelie
Şi-ei găsi tu aur să faci alte-o mie”.

Iar Vasile-domnul d-aur pătimaş,
Pune să dărâme ăst frumos locaş.
Când ostaşii sapă până-n temelie,
Un bătrân călugăr zice cu mânie:

- “Domnii mari nălţară sfinte monastiri
Să aminte ţării zile de măriri.
Tu le surpi, o, doamne! Tu nu le-nţelegi,
Căci tu nu ai fapte de urmaşi să legi.
Când un domn la aur inima-şi robeşte,
Tronul se degradă, ţara veştejeşte.
Însuşi ca magnetul tragi şi însuşeşti
Aurul oriunde poţi să îl găseşti.
Dar te teme, doamne, să nu tragi la tine
Cuiele de aur ce de tronu-ţi ţine.”
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Domnul nu ascultă în a lui orbie,
Sapele răstoarnă vechea temelie.
Domnul şi boierii între ei se cert…
Însă ce găsiră? – Un mormânt deşert.
Pe mormânt sunt scrise litere străbune.
Un tălmaci citeşte şi la toţi le spune:
- “Din comori ce strângem pe acest pământ,
Iată ce-i al nostru: un tăcut mormânt!”
De atuncea domnul pierde-a lui domnie
Şi curând în urmă moare-n sărăcie.»

Bolintineanu a fost un om însetat de libertate, dornic să vadă Ţările Române eliberate de jugul otoman. Lucrul acesta l-a costat zece ani de exil, preţ pe care l-a plătit fără a se plânge vreodată de el. În poezia sa „Plângerile poetului român“, Bolintineanu exprimă acest deziderat, al destrămării robiei. Legile moderne, bogăţia, bunăstarea locuitorilor, frumuseţea peisajelor nu pot aduce şi nici întreţine libertatea.

«— „O, pentru ce, poete, în cânturile tale
Tu plângi această țară în care te-ai format?
Și florilor ce crește în astă verde vale
Le spui cu ochii-n lacrimi că iarna-a-naintat?

Dar ce lipsește oare acestor țări frumoase?
Nu vezi locuitorii cât sunt de mulțumiți?
Că nimeni nu se plânge de zile dureroase
Ș-aceasta dovedește că ei sunt fericiți.

Când plângi această țară tu ești în amăgire;
Legi, arte, instituții în sânu-i înfloresc;
Tot ce chezășuiește o dulce fericire,
O dulce-ndestulare, nimica nu lipsesc.”

— „Nimica nu lipsește din câte zici tu mie,
Aici pământul nostru e binecuvântat,
El varsă râuri d-aur; dar îți voi spune ție
Lipsește libertatea, și tot e întristat.”»

Bolintineanu a remarcat că românii erau rău priviţi peste hotare şi, cu toată lupta de eliberare, nu găseau prea mulţi aliaţi externi. Motivele pe care poetul le enumera erau: corupţia, moravurile rele şi patima după onoruri. Deşi a ocupat funcţii importante în stat, Bolintineanu nu a căutat cu orice preţ să ajungă sus şi reclama că ocuparea locurilor în aparatul administrativ să se facă după meritul fiecăruia.

«Mireasa mormântului

Fost-a când în noapte aurora luce,
Când se luptă omul cu adâncu-i chin,
Pe atunci când somnul, mincinos şi dulce,
Curmă-al său suspin.

Ea era tăcută, tristă florioară!
Fruntea-i visătoare dulce se-nclina,
’N aurul cosiţei mâna-i albioară
Distractă juca.

Vino mai aproape! dulcea mea,-mi vorbeşte,
Ascunzându-şi ochii plini d-amor ceresc,
Tânăra mea viaţă cursul îşi opreşte,
Pentru totdauna eu te părăsesc.

Şi uitarea tristă mâine o să vie
Cu-ochii plini de lacrimi pe al meu mormânt,
Dorul ce m-apasă nimenea nu-l ştie
Pe acest pământ.

Rara-i frumuseţe arde de splendoare.
Să rugăm! îmi zise, în genunchi căzând.
Ochii plini de moarte şi de lăcrimioare
Se-nălţau la ceruri amoros şi blând.

Când se curmă ruga, dulcea ei cătare
Se-nturna spre mine plină de amor.
Peste ochii-i geana cade cu-ntristare
Consumată-n dor.»

«Elegie

De lacrimi înfocate, vai! genele-mi sunt pline
Şi mâna-mi acum rece pe harpă a-ngheţat;
Străină mi-este lumea d-acuma pentru mine,
Căci ce-am iubit în viaţă ca visul a-ncetat.

Aveam un frate tânăr a căruia junie
Ca râuşor de lapte luase cursul lin,
Ce în a sa ferice, plăcere, bucurie,
Zicea cu vorbă dulce: “Eu nu voi să suspin!”

Aveam şi-un tată încă, amic cum şi părinte,
A cărui gene albe în plâns au fost albit.
Dar vai! ei dorm acuma în tristele morminte,
Copilul lângă tată, precum au vieţuit.

Iubeam o copiliţă, o tânără suflare,
O floare matinală ce creşte surâzând,
Ce fără să adune în viaţă-o sărutare
În dimineaţa vieţii a încetat cântând.

Tot ce-am iubit în lume a încetat din viaţă,
Şi iarba primăverii sub paşii-mi s-a uscat;
Al vieţii mele soare s-a stins colo în ceaţă
Şi anii mei de tineri în dor s-au întristat.

Eu am trecut ca floarea aici în astă lume,
Dar inima-mi zdrobită atât a pătimit!
Ah! d-aş fi fost o floare purtând un dulce nume,
Aş fi trecut prin viaţă şi n-aş fi suferit.»

Probabil unul dintre motivele pentru care Bolintineanu s-a stins în anonimat a fost faptul că a denunţat corupţia şi sistemul putred existent la acea vreme în politica română.

« Lui V. Alecsandri

— „Tu, din a cărui liră s-exală-etern și lin
Un cânt suav și dulce ca fumul după crin;
Tu, ce când lași pe harpă-ți o mână fugătoare,
Tragi grațiile-n horă și joacă râzătoare;
Tu, ce încânți cu farmec prin cântul tău plăcut,
Vei spune mie oare, de ce tu ai tăcut?

Am auzit că lira lăsând-o la o parte,
În cârmuirea țării ai fi luând tu parte;
Că părăsind eterul cu stele semănat,
În pulberea arhivei tu capul ai plecat,
Urmând mulțimii lumii ce crede din vechime
Că fără post nu este în viață nici un bine!
N-ar fi mai bine însă, înalte arhivar,
Decât să pui pe cale al patriei greu car,
La tine la moșie, prin văi desfătătoare,
S-arăți a ta putere pe cerbi și căprioare?
Și dacă nu ești meșter la arma de vânat,
Să prinzi cu undișoara puicuțele din sat?

Dar nu, iubite frate!… Tu ai o datorie
Frumoasă, sfântă, sacră, spre dulcea poezie…
De-aceea către țelu-ți nainte să te-avânți.
Decât să fii ministru, mai bine e să cânți.
Un cântec ce exprimă o-naltă cugetare
Plătește-o lege nouă ce trece în uitare.
Ce-ți pasă dacă unii într-altfel se gândesc
În cercul de-ntuneric în care se găsesc!

Ia zborul tău în secoli cu muzele ușoare
Și de țărân-arhivei te șterge pe picioare.
Ia lira ta de aur de roze semănată,
Ia-ți fluierul d-ivoriu și cântă înc-o dată;
Îmbată-ne de fumul suavei poezii,
Pe când ambițioșii visează la domnii!
Nu este nici un bine a fi în lume mare
Înaltul arbor cade l-a vântului suflare;
În vârful naltei stânce ce-și pierde fruntea-n nori
Nu nasc mai niciodată suave, mândre flori.»

«Proscrisul

O, văi încântătoare, dumbravă înverzită,
Ce-ați desfătat adesea copilăria mea,
Cascade murmuroase, și tu, a mea iubită,
O, dulcea mea frumoasă, nu te voi mai vedea!

Proscris, în a mea țară eu nu mă voi re-ntoarce
Și ochii mei în lacrimi va-nchide un străin;
Dar către voi adesea gândirea voi întoarce
Șoptind al vostru nume în ultimu-mi suspin.

O frunză dezlipită de ramura sa verde
Îngălbenește-ndată, nu poate exista
Asemenea proscrisul ce patria își pierde,
Pe aripile morții înclină fruntea sa.

Și-aicea stânca neagră ascunde fruntea-n ceață,
Și-aici doi ochi albaștri în lacrimi strălucesc,
Și-aicea valea are cascade și verdeață;
Dar țara e străină, nu pot să le privesc.

Ah! tânăra ghirlandă ce fruntea mea încinge
Usuce-se acuma, eu nu simt nici un dor,
Căci inima-mi zdrobită nimic n-o mai atinge;
Departe d-a mea țară, eu voi acum să mor!

Căci am văzut pe frate dând dulce sărutare,
Pe frate cu căldură la sânul său strângând;
Eu nu aveam un frate să-i spun a mea-ntristare,
Eu nu aveam pe nimeni și am trecut plângând.

Așa o păsărică pe calea sa pierdută
Tot zboară înainte neîncetat cântând,
Căci pentru dânsa nu e dumbravă cunoscută,
Nici floare ce-i e dragă să-și puie capul blând.

Proscris, în a mea țară eu nu mă voi re-ntoarce,
Și ochii mei în lacrimi va-nchide un străin;
Dar către ea adesea gândirea voi întoarce
Șoptind al său scump nume în ultimu-mi suspin.»

DATE CRONOLOGICE

Asupra datei naşterii lui Dimitrie Bolintineanu, lipsind încă un act doveditor, iar mărturiile scriitorului fiind contradictorii, opiniile nu sunt unanime. Cercetătorii optează în felul următor: pentru 1819 – Anghel Demetriescu, George Călinescu, Dimitrie Păcurariu, Alexandru Piru şi alţii; pentru 1824 – George Marian; pentru 1825 – Paul Cornea şi Teodor Vârgolici; şi pentru 1826 – Vasile Gr. Pop şi Aron Densuşianu.

Locul de naştere este Bolintin Vale, azi în judeţul Giurgiu. Tatăl era macedonean, originar din Ohrida şi se numea Ienache Cosmad, iar mama, Anica, localnică. Dimitrie este al doilea copil după Catrina, cărora le urmează un frate. Copilăria şi-o petrece în Bolintin, fiindu-i marcată însă de neînţelegerile dintre părinţi, ceea ce-l predispune timpuriu către melancolie şi izolare.

1828 - E trimis la Bucureşti la familia pitarului Pădeanu ce locuia în mahalaua Dudescu, unde începe iniţierea în învăţătură cu un dascăl particular.

1831 - În timpul unei epidemii de ciumă îi moare mama, fire „blândă şi deschisă”. De acum încolo existenţa îi va fi marcată de privaţiuni deopotrivă materiale şi afective. Continuă şcoala particulară de la Colţea, apoi umanioarele la Sf. Sava, fiind coleg cu Ion Ghica, Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu şi George Sion. Despre evenimentele anilor care urmează nu s-au păstrat nici un fel de mărturii.

1841 - Intră în administraţie cu funcţia de copist la Secretariatul Statului.

1842 - Debutează în „Curierul de ambe sexe” cu poezia O fată tânără pe patul morţii, recomandată elogios de Ion Heliade Rădulescu: „Câţi cunosc frumuseţile poeziei, acea legănare şi lină cadenţă, acel repaos al semistihului, acele expresii şi asemănări răpitoare, ce întineresc inima; câţi, pe lângă acestea, după dreptate, mai cer şi o limbă de la poet pot judica versurile d-lui Bolintineanul, acestui june necunoscut încă, ca floricella împresurată în mijlocul unei lese, a-i saluta talentul şi a aştepta de la dânsul opere vrednice de un veac mai ferice”.

1843 - E numit Secretar la Secţiunea a II-a, „pricini sudiţeşti” din acelaşi departament, fiind coleg cu Grigore Alexandrescu. În anul următor însuşi principele Bibescu îl avansează „pitar”, pentru merite literare („văzând speranţele mari ce dă acest june…”).

(1840)-1844 - Sub impresia frământărilor social-politice, ale luptei de eliberare socială şi naţională dusă de tânăra burghezie revoluţionară, Bolintineanu aderă total acestora atât ideologic, cât şi artistic, prin orientarea tematică a operei sale. Acum activează ca membru al „Asociaţiei Literare” şi al „Frăţiei” şi este prezent în majoritatea revistelor literare ale timpului: „Curierul”, „Curierul de ambe sexe”, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” şi „Propăşirea”.

1845 - Pleacă la studii la Paris cu o bursă „acordată” de „Asociaţia Literară”, de fapt de către A.C. Golescu-Albu şi Ştefan Golescu, pe baza unei subscripţii colective. Ruperea de locurile natale este nostalgică: „Astăzi eu sunt singur, în străin pământ! / … Casa părintească cade la pământ / Iarba verde creşte pe coperământ: / Pasărea de noapte geme fără seamă, / Câinele în lanţuri când şi când mă cheamă”.

Îi moare tatăl şi un frate mai mic: „Maica mea iubită doarme în mormânt; / … Aveam ş-un tată încă prieten şi părinte, / A cărui gene albe în plâns au fost albit / Dar vai! ei dorm acum în tristele morminte, / Copilul lângă tată, precum au vieţuit”.

1846 - Devine membru şi cotizează la „Societatea Studenţilor Români”. Audiază cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi ale altor profesori de la College de France, fiind entuziasmat de ideile noi, revoluţionare, promovate aici.

1847 - „Asociaţia Literară” îi publică în ţară primul volum de versuri, Colecţie din poeziile domnului Dimitrie Bolintineanu ce includea şi capodopera Mihnea şi baba. Referindu-se la acest volum, însuşi Bolintineanu recunoaşte în prefaţă, în afara unor insuficienţe inerente debutului, că ele erau „opere de care avem trebuinţă în acest timp. când naţionalitatea română se deşteaptă ca o auroră după o lungă noapte”.

februarie 1848 - Alături de ceilalţi revoluţionari români prezenţi la Paris (Nicolae Bălcescu, în primul rând), asistă la revoluţia franceză.

20 martie - „Societatea Studenţilor Români” hotărăşte reîntoarcerea în ţară a tinerilor români, unde evenimentele începeau să se precipite. Lui Dimitrie Bolintineanu, „suspect”, i se refuză de către poliţie eliberarea paşaportului, obligându-l „să meargă la ţară, ca să nu-l trimită la mânăstire”.

Colaborează la detronarea lui Bibescu şi instaurarea guvernului provizoriu, fără să ia parte direct la evenimente. Conduce ca redactor responsabil ziarul „Poporul suveran”, organ al revoluţiei ce avea iniţial ca subtitlu deviza „Libertate, egalitate, fraternitate” schimbată ulterior în „Vox populi, vox dei”. Articolul program al ziarului preciza că el „se va ridica cu energie în contra tiraniei…(şi că) va avea drept ţintă asemenea unirea provinciilor române şi tot ce putea duce România la fericire şi la mărire”.

19 iunie - Se află în mulţimea care, condusă de Ana Ipătescu, eliberează guvernul provizoriu.

1 august - E ales în Comitetul central electoral ce trebuia să pregătească alegerile de deputaţi pentru Adunarea constituantă.

13 septembrie - Face parte din deputăţia care-l întâmpină pe Fuad Paşa la sosirea în Bucureşti. E arestat „în baia de sânge” (Karl Marx) din Dealul Spirii şi închis la Mânăstirea Cotroceni.

25 septembrie - E trimis, alături de ceilalţi conducători ai revoluţiei, conform unui decret special, la Giurgiu, apoi la Orşova de unde scapă şi fuge, împreună cu Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac, în Transilvania. În cele din urmă se îndreaptă spre Constantinopol.

30 octombrie 1949 - Soseşte în Franţa unde continuă activitatea revoluţionară. Este cosemnatar al mai multor memorii şi proteste adresate guvernelor Angliei, Franţei, Austriei, Prusiei (Protestaţie a românilor din Valahia).

2 decembrie - Se constituie la Paris „Asociaţia Română”, statutele fiind semnate şi de Bolintineanu.

1850-1851 - Continuă să publice poezii cu caracter patriotic şi revoluţionar în „România viitoare”, „Junimea română”, Albumul pelerinilor români, ultima, revistă scoasă şi scrisă în întregime de Dimitrie Bolintineanu; apar trei numere. Se îmbolnăveşte ducând o existenţă precară material (îi scrie lui Vasile Alecsandri să-i trimită nişte bani), este hărţuit de creditori, dar nu abandonează munca, visând, pe urmele lui Dimitrie Cantemir, la o istorie a decăderii imperiului otoman, apoi la o istorie a revoluţiei de la 1848, „o carte de vreo sută pagine” etc.

15 noiembrie 1851 - Spre sfârşitul anului părăseşte Parisul pentru a se reîntoarce în ţară. Călătoria o face, de la Viena, cu vaporul pe Dunăre. Stă mai mult de o lună la Rusciuc aşteptând zadarnic viza de intrare în ţară, mistuit de dorul acesteia: „Păsărică trecătoare / Ce eterul străbătând / Legănată pe-aripioare / Vii din patrie cântând!”.

Nu-i este îngăduit nici să-şi vadă sora, pe Caterina.

1852 - Se îndreaptă spre Constantinopol traversând iarna Bulgaria. De la Varna ia din nou vaporul. Peripeţiile acestui drum le notează în Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria. La Constantinopol se întâlneşte cu Ion Ghica. Pleacă apoi la Brusa, la Alexandru Zane, unde află alţi revoluţionari emigranţi români.

1854 - Cu bani împrumutaţi, călătoreşte în Palestina, Egipt şi Macedonia. I se tipăreşte la Iaşi un volum de versuri îngrijit de George Sion (Cântece şi plângeri). În anul începerii războiului Crimeii, apărând ideile revoluţiei, publică la Paris Les Principautes Roumaines ce tratează Despre starea socială a ţăranilor în Principatele dunărene. Despre literatura română şi despre limbă etc.

1855 - Tot George Sion face să-i apară Poezii vechi şi nouă cu o prefaţă de Radu Ionescu (de fapt „epistolă amicului G. Sion”), în care citim: „Pentru întâia oară în limba noastră vedem în aceste poezii poeme orientale… Când în cânturile sale poetul îşi aduce aminte de patria, sa, cu ce foc o descrie voind să deştepte în inime amorul şi devotamentul şi cine nu trebuie să simtă inima sa bătând când vorbeşte de patrie, adevărata noastră mumă? Cine nu trebuie să fie mişcat uitându-se la această ţară frumoasă, la această ţară, lăcaşul vitejii, al frumuseţii şi al poezii?” „România literară” a lui Vasile Alecsandri îi publică în fragment romanul Manoil, tipărit apoi integral în volum.

1856 - Se stabileşte pentru zece luni în Insula Samos ce-l avea guvernator pe prietenul său Ion Ghica. Face frecvente excursii pe ţărmurile Asiei Mici „însoţit” de Herodot şi Strabon. Nostalgia locurilor natale nu-i dă însă pace: „Sunt locuri foarte frumoase. Cu atât mi s-au părut mai frumoase că semăna cu multe locuri din munţii noştri. Într-un loc mi s-a părut că mă aflu pe Prahova”, îi scria lui Christian Tell. în spiritul din Les Principautes Roumaines tipăreşte la Paris o altă carte polemică, anti-austriacă, de astă dată şi pro-unionistă, L’Autriche, la Turquie et les Moldo-Vlaques. În ţară publică Călătorii în Palestina şi Egipt.

1857 - Către sfârşitul anului, îngrijorat de ceea ce se întâmpla în patrie, după doi ani de exil, vine în Moldova pe la Galaţi, reîntâlnindu-şi prietenii: Vasile Alecsandri, George Sion, Mihail Kogălniceanu etc. începe să se creadă poet de geniu, ameţit şi de reala popularitate pe care şi-o câştigase. George Sion îl declară „geniu necomparabil al României”, iar caimacanul Ştefan Vogoride îl primeşte cu stimă şi preţuire, oferindu-i multe daruri. Călătoreşte prin mai multe locuri din Moldova, notându-şi ca totdeauna impresiile.

19 octombrie - Ia parte la şedinţa Divanului ad hoc care, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, votează Unirea ţărilor româneşti.

1858 - După aproape zece ani de exil se reîntoarce în Bucureşti. Este imediat antrenat în lupta pentru Unire.

La 11 octombrie scoate primul număr al ziarului pro-unionist „Dâmboviţa”, în al cărui-program citim: „… în tot timpul publicaţiei acestei foi ne vom sili, pe cât ne va fi iertat, a sprijini naţia şi ideile progresiste potrivit cu trebuinţele ţării. Îi apar Călătorie pe Dunăre şi în Bulgaria, Melodii române şi Legende sau basne naţionale în versuri.

1859 - După alegerea lui Al. I. Cuza ca domn al celor două principate, Bolintineanu scrie la 24 ianuarie, într-un articol din „Dâmboviţa”: „În adevăr, o zi atât de frumoasă pentru români nu s-a arătat de 260 de ani în istoria ţărilor”. Prin tot ce scrie în această publicaţie sprijină activ toate reformele democratice iniţiate de domnia lui Cuza, militând pentru împroprietărirea ţăranilor, lărgirea libertăţilor democratice, emancipare sociali şi naţională deplină etc. în acest an scoale şi Calendarul istoric şi literar devenit în 1861 Calendar geografic, istoric şi literar, un almanah destinat răspândirii culturii şi ştiinţei în rândul maselor largi populare. Scoate masivul volum, Bătăliile românilor.

1860 - La 21 aprilie este numit efor al spitalelor civile, iar în mai, membru în Comisia Europeană a Dunării, în septembrie îl însoţeşte pe Cuza într-o vizită oficială la Constantinopol, domnia lui Al. I. Cuza marcând şi apogeul activităţii politice şi diplomatice a lui Dimitrie Bolintineanu.

1861 - La 12 mai este numit (două luni) ministru de externe, ad-interim la departamentul Controlului (cabinetul Ştefan Golescu). Toamna, împreună cu Costache Negri, e din nou la Constantinopol, unde marile puteri urmau să hotărască asupra problemei Principatelor, ţinându-l permanent la curent pe domnitor cu evoluţia evenimentelor. Aici desfăşoară o activitate diplomatică intensă.

1862 - Îi apare celălalt roman, Elena şi Legende noi. Salută elogios culegerea de poezii populare a lui Vasile Alecsandri, considerând că prin ea „poezia se rumâni” şi că aceste poezii „preţuiesc mai mult decât toate domeniile statului”.

1863 - La 12 octombrie intră în guvernul Kogălniceanu, ca ministru al Instrucţiunii Publice şi al Cultelor. În această calitate înfiinţează mai multe şcoli primare şi gimnazii, Facultatea de litere şi filozofie din Bucureşti. Procedează la secularizarea averilor mânăstireşti.

1864 - La 19 iulie, neînţelegând lovitura de stat a lui Cuza de la 2 mai, considerată de el atentat la libertăţile: democratice, demisionează din guvern izolându-se treptat de viaţa politică.

1865 - Îşi ordonează pe cicluri opera, tipărind-o în două volume: Poezii de Dimitrie Bolintineanu, atât cunoscute, cât şi inedite (vol. I – Florile Bosforului, Legende istorice, Basme; vol. II – Macedonele, Reverii, Diverse).

1866 - După detronarea lui Cuza şi venirea lui Carol I pe tronul ţării, dezlănţuie un atac vehement împotriva monarhiei prin Eumenidele sau satire politice. Tot acum publică ciclul Florile Bosforului, iar la Paris, îi apare o culegere masivă din opera sa, Brises d’Orient, în traducerea lui Ulysse de Marsillac, profesor de franceză în Principatele Române.

În titlu însă scrie: „traduites par l’auteur lui-meme”. Prefaţa este semnată de cunoscutul critic şi profesor Philarete Chasles, în care citim: „Eleganţă, vervă, supleţe, uşurinţă în versificare, aceste calităţi îi sunt comune mai mult decât cu un poet în viaţă şi aparţinând rasei noastre. Dar ceea ce mă mişcă în mod deosebit în opera sa este caracterul; ceea ce mă farmecă mai ales în aceste cântece, fine şi populare totodată, este accentul lor special. Un accent nou!”

1867 - Alături de Mihail Kogălniceanu, Alexandru I. Odobescu şi C.A. Rosetti e numit membru în Comisia teatrelor de unde demisionează însă peste un an. Publică poemul de largă respiraţie (şi de influenţa byroniană) Conrad şi începe tipărirea dramelor istorice (Mihai Viteazul, condamnat la moarte, Ştefan-vodă cel berbant).

1668 - Publică piesele: Alexandru Lăpuşneanu, Ştefan Gheorghe sau Voi face domniei tale ce-ai făcut tu jupânesei mele etc. Succesiunea precipitată a volumelor i-a fost dictată şi de condiţiile de existenţă tot mai grele, singura sursă de venituri rămânându-i scrisul. Oficialitatea politică şi de stat îi este tot mai potrivnică, Gr. H. Grandea recomandă cititorilor contribuţii băneşti în vederea continuării tipăririi operei scriitorului.

1869 - Sub influenţa lui Lamennais publică Cartea poporului român, dizertaţie deopotrivă lirică, mesianică, satirică. Presat de nevoi materiale tipăreşte noi volume: Poezii din tinereţe, nepublicate încă, partea întâi din epopeea Traianida (continuată în 1870) etc. Începe colaborarea la mai multe periodice, în special la „Albina Pindului”, ziarul lui Gr. H. Grandea. Scriitorul se îmbolnăveşte, prietenii încercând să-l ajute pe cât pot. Locuieşte în casa lui Zane. Marcat de o cruntă mizerie, arăta „stins, veştejit, abătut, tremurând şi abia ţinându-se p-o canapea”.

1870 - Editează din nou „Dâmboviţa”, profilată exclusiv literar. Singurul număr care apare este scris în întregime de Bolintineanu. Tipăreşte Menadele. Satire politice, sociale.

1871 - Cezar Bolliac intervine în Parlament (la 25 iunie) pe lângă Gheorghe Brătianu pentru scriitorul aflat în mizerie şi suferinţă, „lipsit chiar de pâinea de toate zilele”. La cuvintele lui Bolliac: „Dorite frate. Acest poet Dumitru Bolintineanu, care ne-au mişcat anima cu cântecele sale, ar fi o crimă să-l lăsăm în mizerie!”, Gheorghe Brătianu a ridicat din umeri, spunând: „Ce să-i facem!”. Se organizează în folosul lui o loterie la care-i sunt scoase spre vânzare mobila şi biblioteca. Biletul e câştigat de Vasile Alecsandri, Costache Negri şi Ecaterina Balş, care-i restituie toate valorile nefericitului poet. „Bolintineanu, poetul cel mai simpatic, ex-ministrul cel mai naţional, inima cea mai nobilă, mai pură şi mai românească, zace într-o stare oribilă pe patul unei lungi agonii. Fi-va vreun adevărat român care să nu vină în ajutorul acestei ilustre suferinţe?” întreba retoric B.P. Haşdeu.

1872 - Grav bolnav poetul este internat la spitalul („ospiciul”) Pantelimon, cu însemnarea în condică: „Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de Culte, intrat fără haine”. Se stinge din viaţă la 20 august de aceeaşi boală a mizeriei ce va sfârşi şi zilele marelui Mihai Eminescu. Arăta, probabil, extrem de îmbătrânit, pentru că i se trece vârsta de 80 de ani. Ziarele publică telegrame emoţionante, numindu-l „poetul iubit al românilor”, „bardul României” etc. Este înmormântat în curtea bisericii din comuna lui natală.

Opera
Colecţie din poeziile domnului, Bucureşti, 1847;
Cântece şi plângeri, ediţie îngrijită de Gh. Sion, Iaşi, 1852;
Les Principautes Roumaines, Paris, 1854;
Poeziile vechi şi noue ale d-lui…, ediţie îngrijită de G. Sion, prefaţă de Radu Ionescu, Bucureşti, 1855;
Manoil, Iaşi, 1855;
Călătorii în Palestina şi Egipt, Iaşi, 1856;
Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria, Bucureşti, 1858;
Melodii române, Bucureşti, 1858;
Legende sau basne naţionale în versuri, Bucureşti, 1858;
Călătorii în Moldova, Bucureşti, 1858;
Bătăliile românilor (Fapte istorice), partea I, Bucureşti, 1859;
Nemesis, Bucureşti, 1861;
Legende noi, Bucureşti, 1862;
Elena, Bucureşti, 1862;
Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa Agora, Bucureşti, 1863;
Viaţa lui Ştefan Vodă cel Mare, Bucureşti, 1863;
Viaţa lui Vlad Ţepeş şi Mircea Vodă cel Bătrân, Bucureşti, 1863;
Viaţa lui Mihai Viteazul făcută pentru înţelegerea poporului de un anonim, Bucureşti, 1863;
Poezii. Atât cunoscute cât şi inedite, I-II, Bucureşti, 1865;
Călătorii în Asia Mică, Bucureşti, 1866;
Brises d’Orient, prefaţă de Philarete Chasles, Paris, 1866;
Florile Bosforului, Bucureşti, 1866;
Conrad, Bucureşti, 1867;
Mihai Viteazul condamnat la moarte, Bucureşti, 1867;
Ştefan Vodă cel berbant, dramă… urmată de poezii noi, Bucureşti, 1867;
Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Paştelui şi în Egipt, Bucureşti, 1867;
Alexandru Lăpuşneanu şi După bătaia de la Călugăreni, Bucureşti, 1868;
Ştefan Gheorghe Vodă sau Voi face doamnei tale ce ai făcut tu jupânesei mele, Bucureşti, 1868;
Viaţa lui Traian August, fondatorul neamului românesc, Bucureşti, 1869;
Viaţa lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1869;
Cartea poporului român, Bucureşti, 1869;
Idele, Bucureşti, 1869;
Nepăsarea de religie, de patrie şi de dreptate la români, Bucureşti, 1869;
Poezii din tinereţe nepublicate încă, Bucureşti, 1869;
Traianida, Bucureşti, 1870;
Viaţa şi faptele lui Ştefan Vodă cel Mare, Bucureşti, 1870;
Viaţa şi faptele lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1870;
Cleopatra, regina Egiptului, Bucureşti, 1870;
Cuza Vodă şi oamenii săi, Bucureşti, 1870;
Menadele, Bucureşti, 1870;
Plângerile României, Bucureşti, 1870;
Poezii, I-II, prefaţă de G. Sion, Bucureşti, 1870; ediţia Bucureşti, 1877;
Poezii, Vălenii de Munte, 1908;
Proză, îngrijită şi prefaţă de P mai Haneş, Bucureşti, 1915
Călătorii, I, îngrijită şi prefaţă de P.V. Haneş, Bucureşti, 1915;
Legende istorice, îngrijită şi prefaţă de lon Pillat, Bucureşti, 1940;
Scrieri alese, îngrijită şi prefaţă de D. Popovici, Craiova, 1942;
Opere, prefaţă de Al. Ştefănescu, Bucureşti, 1951;
Opere alese, I-II, ediţie îngrijită de Rodica Ocheşanu şi Gh. Poalelungi, Bucureşti, 1961;
Legende istorice şi alte poezii, prefaţă de I. Roman, Bucureşti, 1965;
Călătorii, I-II, îngrijită şi prefaţă de Ion Roman, Bucureşti, 1968;
Manoil. Elena, Bucureşti, 1971;
Poezii, îngrijită şi postfaţă de Gabriela Omăt, Bucureşti, 1977;
Opere, I-XII, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, introducere de Paul Cornea, Bucureşti, 1981-1992.

Traduceri
Herodot, Istoria lui…, Cartea I, Bucureşti, 1859;
V. Hugo, Mizerabilii, I-III, Bucureşti, 1862-1864 (în colaborare cu Al. Zanne şi M. Costiescu).

«O patimă

Vai! Un foc mă arde! Ard și tremur eu!
Ca un crin în vânturi saltă pieptul meu.
Ochii-mi varsă lacrimi și totdeodată
Razele-aurorii în față-mi se-arată.
Cugetele mele sunt ca niște nori
Și totdeodată ca dulcile zori.
Blestem muritorii ș-ale lor suspine
Și totdeodată aflu toate bine,
Când pe carul morții eu voiesc să zbor,
Când găsesc că viața e numai amor.
Și cu toate astea dorul meu cel mare,
Dulcea mea l-ar stinge cu o sărutare.»

Sursa:
citatepedia.ro
crispedia.ro
wikipedia
romanianvoice.com
Istoria Literaturii Române, G Călinescu, ed Litera
ziarullumina.ro

Tags : ,

Maria D (Marie McF)

"Întorci capul şi priveşti la o decadă ce-ţi stă întipărită pe-un zâmbet plăcut - roman fără cuvinte ci doar plin cu garderoba unor sentimente consumate de un ruj roşu aprins !"

2 Responses

  1. Nu pot decat sa iti multumesc si sa iti spun ca te citesc de ceva vreme si nu cred ca am pierdut un episod din acest serial inceput aici. Istoria de aur a culturii noastre. Like!!

  2. Multumesc si eu pt lectura!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *