Posted On October 20, 2014 By In Mari români With 1159 Views

Să ne cinstim românii – episodul 198: Calistrat Hogaş

* Calistrat Hogaş, prozator român

«„Dragoş se dezmeticise şi se uită nedumerit la Gârneaţă, măsurându-l cu privirea de sus până jos. I se dădu lui Gârneaţă o frânghie. O meşteşugi el, cum o meşteşugi; îi făcu un laţ la capăt şi se luă cât colea după Gioeana; iar când îi veni la îndemână, îi aruncă laţul în coarne, se dădu iute după fânar, trase la el, Gioeana se dădu după frînghie, că n-avea încotro, şi, cănd o apropie cu capul de stâlpul fânarului, înfăşură stâlpul repede cu frânghia şi ţintui pe Gioeana cu capul lângă stâlp.

Mugea Gioeana înăduşit, scurma ea pământul cu copitele, dădea ea să se răpească, dar toate opintelile ei erau zadarnice; Gârneţă o cetluise de nădejde…Sosi şi Ştefan de la spiţerie. Se aduse sare, o oală nouă şi un lighean mare cu jăratic. Iar când desfăcu Gârneaţă hârtia adusă de Ştefan de la spiţerie, mahalaua întreagă strănută şi iute îşi astupă nasul. Turnă praful în oala cu vin şi, desfăcând de la chimir trei andrele lungi şi ascuţite la vârf, le vârî în ligheanul cu jăratec. Iar până ce să se înroşească andrelele în foc, desprinse, tot de la chimir, un căluş, îl vârâ Gioenii în gură, îi căscă gura, îi apucă puternic limba cu mâna stângă, i-o scoase afară până aproape de rădăcină, şi, luând pe rând andrelele înroşite în foc, îi fripse căţeii de turbă de pe dosul limbii; îi frecă limba cu sare, îi suci capul în sus şi-i turnă pe găt vinul amestecat cu …praful adus de Ştefan de la spiţerie. După vreo zece minute dezlegă pe Gioeana de la fânar şi-i dete drumul. Gioeana scutură de câteva ori din cap, ca şi cum ar fi voit să alunge o ameţeală şi, după alte câteva minute, începu a paşte iarbă verde de prin ogradă.

- Ei, Gârneaţă, întrebă cuconu Ioniţă, ce zici? are să-i treacă?…

- Ce să-i treacă? Cucoane Ioniţă, că doar i-o trecut. Dă pace vitei că nu mai are nimic.

Cuconu Ioniţă scoase două sferturi de irmilic şi le dădu lui Gârneaţă.

- Şi cum ziseşi, Dumitre, că se cheamă pe nemţeşte pacostea as’ de boală? Întrebă cuconu Ioniţă pe Dragoş, după ce plecă Gârneaţă.“ (Pe drumuri de munte)

Calistrat Hogaş (numele la naştere: Dumitriu) s-a născut la 19 aprilie 1848, Tecuci, judeţul Galaţi. Fiul protopopului Gheorghe Dumitriu şi al Marioarei (născută Stanciu). Numele este o poreclă a bunicului ce i se transferă şi lui Hogaş la şcoala primară, pentru a fi deosebit de alţi omonimi. Clasele primare la Tecuci; studii medii şi liceale la Academia Mihăileană şi Liceul Naţional din Iaşi (1859-1867); Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (1867-1869). Profesor de limba şi literatura română la Piatra Neamţ, Tecuci, Alexandria, Roman (din 1869); din 1898, profesor la Liceul Internat din Iaşi. Debutează cu versuri în ziarul Corespondenţa provincială din Piatra Neamţ (1874). Întemeiază, tot la Piatra, un efemer săptămânal cu titlul Situaţiunea (1878). Între anii 1881 şi 1882, revizor şcolar al judeţului Neamţ (îl cunoaşte pe I.L. Caragiale).

Colaborează la revista „Asachi” (1881-1885), unde apar întâile Amintiri din o călătorie (1882-1884). Le reia şi le continuă în „Arhiva” (1893-1902), revista lui A.D. Xenopol. Apariţia „Vieţii româneşti”, constituirea grupării din jurul revistei şi prietenia cu Garabet Ibrăileanu joacă un rol decisiv în cariera scriitorului: între 1907 şi 1912 revista îi publică În munţii Neamţului şi alte note de drum. Scrierile sale urmau să fie adunate în volum în 1912, dar tirajul este distrus din cauza prea multelor greşeli de tipar. Noua ediţie (1914) este aproape în întregime distrusă de un incendiu. Scriitorul este respins, foarte probabil din cauza raportului întocmit de I. Caragiani, de la premiul Academiei Române. Retras în ultimii ani la Piatra Neamţ, nu mai apucă, din cauza războiului, să-şi vadă cartea tipărită. Opera îi va fi editată de-abia în 1921, în două volume, Amintiri dintr-o călătorie şi În munţii Neamţului, cel de-al doilea cu o prefaţă de Mihail Sadoveanu. Hogaş este un povestitor plin de farmec, „explorator” al munţilor din Moldova, pe care i-a prezentat sub semnul „colosalului”. Proza sa este puternic marcată de reminiscenţe livreşti, pe care le integrează unei viziuni parodice şi umoristice. Premiul Societăţii Scriitorilor Români (1922).

Destinul operei lui Hogaş este dintre cele mai curioase. Nu este vorba atât de nefericitele întâmplări care au întârziat debutul editorial al scriitorului, cât de posteritatea sa critică. Cele mai cunoscute interpretări avansate asupra operei lui Hogaş propun, uneori, puncte de vedere flagrant contradictorii, de-a dreptul derutante. Circulaţie au avut mai întâi opiniile despre „primitivismul”, „păgânismul” scriitorului (O. Botez) şi „homerismul” lui (Eugen Lovinescu). Pentru George Călinescu, Hogaş este un diletant superior, un cărturar, un clasicizant. La Vladimir Streinu, scriitorul apare în continuare ca „homerizant”, dar criticul insistă pe „amatorismul” şi pe firea lui orăşenească; Hogaş ar face parte din aceeaşi familie de spirit cu Alexandru Odobescu. În replică, Şerban Cioculescu propune formula Hogaş = clasicist baroc; scriitorul (dovedind o mentalitate de Robinson în dialogul pe care-l angajează cu natura) ar fi o sinteză între retorism şi vitalism, între temperamentul barochist şi cultura clasicistă. Această interpretare este confirmată şi de studiul lui Constantin Ciopraga, care accentuează ideea simbiozei dintre frenezia vitalistă şi intelectualism, dintre vibraţia în faţa naturii şi înclinaţia către parodie. Tudor Vianu vede în Hogaş „un Creangă trecut prin cultură”, un artist academizant, clasicizant. Interesant e că toate aceste interpretări sunt susţinute de analize foarte serioase şi la obiect şi că toate par convingătoare.

Concluzia ce se desprinde de aici este că opera lui Hogaş nu poate fi redusă la una din formulele de mai sus: opera lui Hogaş este toate acestea, e un mozaic de limbaje şi stiluri. Hogaş este mai mult un pastişor decât un parodist, căci el lucrează cu anumite modele implicite în faţă – modelele nu sunt altceva decât tipurile fundamentale ale discursului literar (clasic, baroc, romantic), la care se adaugă influenţa literaturii şi a vorbirii populare. Caracterul mozaical al operei lui Hogaş impune renunţarea la o viziune critică unilaterală. La urma urmei, cu mare greutate se poate stabili cât e dezlănţuire a imaginaţiei şi cât e dezlănţuire a scriiturii în textele sale. Intre discursul însemnărilor de drum şi obiectul acestor însemnări există o discordanţă atât de frapantă, încât textul pare să sfideze uneori orice convenţii ale verosimilului şi ale reprezentării, în plus, multe din precizările pe care le aduce prozatorul atunci când descrie deloc neobişnuiţii munţi ai Neamţului sunt, de fapt, „nişte false precizări”: determinante ca „imens”, „fără fund”, „colosal”, „enorm” îndepărtează lucrurile în loc să le apropie (George Călinescu observa că „între Piatra Neamţ şi mănăstiri, Hogaş pune distanţa dintre două continente”).

Mai mult, întâlnim situaţii când peisajul este descris nu prin prezentarea elementelor sale componente, ci prin menţionarea elementelor… absente: greierul care amuţise, veveriţa care îşi mistuise fiinţa, vântul care nu mai clătina frunza etc., etc.: fraza proliferează prin acumularea de notaţii şi detalii ce trimit la absenţe; prozatorul descrie ceea ce nu se vede, dintr-o vădită plăcere a spunerii, caracterul autonom, autotelic al discursului fiind, şi aici, mai puternic decât caracterul său referenţial. În fine, fapt previzibil, dincolo de hiperbole şi de superlative se află tăcerea: când i se pare că a epuizat şirul superlativelor, scriitorul îşi mărturiseşte incapacitatea de a continua descrierea altfel. Fireşte, rolul imaginaţiei (ca factor „deformant”, hiperbolizant) în redactarea notelor de călătorie ale lui Hogaş este incontestabil, dar, pe de altă parte, discursul narativ dă adesea naştere unui anumit tip de descriere în care funcţia referenţială se estompează, pe primul plan trecând actul însuşi al narării. Trebuie, de-asemenea, reamintit că foarte multe din descrierile lui Hogaş sunt „condiţionate”, mediatizate de lecturile autorului.

Reprezentative pentru arta lui Hogaş sunt şi enumerările, acele lanţuri asociative provocate, după formula lui Tudor Vianu, de motivul „psihologic al înlănţuirii verbale”. Criticul observa că „în astfel de acumulări enumerative simţim lămurit că dictează nu numai necesităţile viziunii, dar şi plăcerea de a descătuşa şuvoiul viu al cuvintelor”. Fenomenul este reperabil, de pildă, în pasajele unde întâlnim o adevărată beţie a acumulărilor de nume proprii: Hogaş sare de la Adonis la Alexandru Macedon, de la Frederic Barbă Roşie la Pasifae, de la Kepler la Priam, într-un joc comandat nu numai de fantezia asociativă, ci şi de plăcerea jongleriei verbale. Altă dată, scriitorul înşiruie denumirile ştiinţifice ale plantelor, şi o face cu un fel de jubilaţie naivă, vrând parcă să ne demonstreze că lucrurile pot fi numite şi aşa: „Geum montanum, Patentilla aurea, Campanulla abientina, Cortusa Mathioli, Impatiens nolli tangere” etc. (Vladimir Streinu a relevat că scriitorul alcătuia fişe cu astfel de denumiri).

Cele mai frecvente sunt înlănţuirile în care un termen iniţial declanşează o suită de asociaţii, tot mai îndepărtate de punctul de plecare, dar legate totuşi printr-un fir comun. O cutie veche de sardele generează următorul lanţ asociativ, în care conotaţiile secunde, marginale, sunt cele ce asigură continuitatea sensului: regii egipteni („Nu ştiu dacă regii egipteni mâncau sardele în cutie”) – muzeu de antichităţi – piesă arheologică – timpuri faraonice – săbii dace sau romane – vase greceşti sau troiene – epoci preistorice – valoare arheologică – adâncă antichitate. Se pune aici problema caracterului parodic al textului. Nu este vorba numai de parodierea motivelor şi clişeelor clasice: Hogaş se amuză să intercaleze pasaje „a la maniere de”, pasaje în general parazitare, căci legătura lor cu firul principal al naraţiunii este foarte slabă, dacă nu inexistentă. Tipice în acest sens sunt versurile (abundente în câteva locuri) inserate în text. La un nivel evident superior se situează un pasaj de genul celui care începe cu invocaţia „Te salut, bătrână Hălăucă!”.

Tentaţia este mare (oricât de… enormă ar fi această raportare) de a apropia acest pasaj de celebrul „Je te salue, vieil Ocean!” a lui Lautreamont. Puncte comune există totuşi: parodia unor clişee clasice, retorismul căutat. Semnificativ, după această mostră de stil „delirant”, Hogaş se autocenzurează, comentându-şi propriul text la modul ironic şi – iarăşi – parodic: „Cine ştie, cugetai eu zâmbind, dacă mie nu-mi lipseşte o doagă!”. Intervenţiile de acest fel sunt destul de frecvente şi ele arată că spiritul critic al autorului nu funcţionează pentru a elimina pasajele îndoielnice, ci pentru a institui un joc text – metatext, joc fără altă finalitate decât aceea de a complica ţesătura textului. Intervine şi altceva: scriind, Hogaş se reprezintă vorbind. Notele sale de călătorie nu sunt un jurnal ţinut cu o măcar minimă rigoare, ci – redactate ulterior – sunt punere în scenă, punere în text. Evocarea momentului – ipotetic – al redactării notelor (cel puţin în forma lor provizorie) este rarisimă şi vagă.

În economia textului, dialogurile ocupă un loc considerabil, Hogaş reproducând discuţiile pe care le poartă cu alţii sau cu… sine. Scriitorul mărturiseşte într-un loc că este partizanul literaturii „subiective” şi că a scris numai despre propria-i persoană: „La urma urmei tot e mai bine să scrii despre ale tale decât despre ale altora; căci dacă, mai cu seamă, ai condei cinstit, apoi, în loc de o dată, îţi trăieşti viaţa de două ori”. Monologurile şi dialogurile trădează o limbuţie fundamentală, structurală; povestind, Hogaş se imaginează vorbind, iar „oralitatea” naraţiunii explică şi ea proliferarea discursului. Acesta corespunde, prin întortocherile şi dilatările sale imprevizibile, acelor peroraţii pe care Hogaş – personajul din text – le ţine în faţa unor interlocutori nu o dată inhibaţi de curgerea neobosită a cuvintelor. Cazul-limită este acela al întâlnirii dintre narator şi Halunga, „omul monosilabic”, flagranta discordanţă dintre logoreea unuia şi mutismul celuilalt producând un bun efect comic. „O singură dată – exclamă undeva Hogaş – am simţit părerea de rău că nu sunt pictor”. Acest „o singură dată” e semnificativ: de fapt, scriitorul nu avea ce regreta; dacă ar fi fost pictor, nu ar fi avut la dispoziţie cuvintele şi ar fi fost condamnat la tăcere.

Opera literară
Pe drumuri de munte, Iaşi, 1914;
Cucoana Marieta. Nuvele, note critice de Octav Botez, Bucureşti, 1915 (ediţia II, 1922);
Amintiri dintr-o călătorie, Iaşi, 1921;
În munţii Neamţului, prefaţă de Mihail Sadoveanu, Iaşi, 1921;
Pe drumuri de munte, I-II, introducere de Vladimir Streinu, Bucureşti, 1944-1947;
În munţii Neamţului, prefaţă de Domnica Filimon, Bucureşti, 1955;
Opere, ediţie îngrijită, cu glosar, bibliografie şi studiu introductiv de Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1956;
Pe drumuri de munte, prefaţă de Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1960;
În munţii Neamţului, prefaţă şi note de G.G. Ursu şi George Sanda, Bucureşti, 1961;
D. Stăhiescu, Scrisori inedite ale lui Calistrat Hogaş, în „Limbă şi literatură”, VI, 1962;
Pe drumuri de munte, I-II, prefaţă şi note finale de Constantin Ciopraga, text stabilit şi adnotat de Constantin Mohanu, Bucureşti, 1965;
Proză, I-II, prefaţă de Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1967 (ediţia II, 1969);
În munţii Neamţului, prefaţă şi note finale de Al. Hanţă, text stabilit şi adnotat de Constantin Mohanu, Bucureşti, 1969;
Pe drumuri de munte, prefaţă, note şi bibliografie de Ioan Dan, Bucureşti, 1973;
Amintiri dintr-o călătorie, postfaţă şi bibliografie de Constantin Călin, Bucureşti, 1974 (ediţia II, 1980);
Pe drumuri de munte, antologie şi prefaţă de Al. Hanţă, Bucureşti, 1976;
În munţii Neamţului, postfaţă şi bibliografie de Al. Călinescu, Bucureşti, 1978;
Pe drumuri de munte, prefaţă, tabel cronologic şi aprecieri critice de Pompiliu Marcea, Bucureşti, 1982;
Pe drumuri de munte, repere istorico-literare alcătuite în redacţie de Aurora Slobodeanu, Bucureşti, 1983;
Pe drumuri de munte, studiu şi bibliografie de V. Ciucă, Iaşi, 1983;
Opere, studiu introductiv şi comentarii de Alexandru Săndulescu, ediţie şi variante de Daciana Vlădoiu, Bucureşti, 1984;
Pe drumuri de munte, prefaţă, note şi bibliografie de Ioan Dan, Bucureşti, 1986;
Pe drumuri de munte, prefaţă, tabel cronologic şi aprecieri critice de Pompiliu Marcea, Bucureşti, 1986;
Pe drumuri de munte, ediţie îngrijită de Daciana Vlădoiu, repere istorico-literare alcătuite în redacţie de Aurora Slobodeanu, Bucureşti, 1988;
În munţii Neamţului, Bucureşti, 1995;
Pe drumuri de munte, Chişinău, 1996 (alte ediţii: Bucureşti, 1997 şi 1998).

Moare la 28 august 1917, Roman, judeţul Neamţ

Sursa:
crispedia.ro
melidonium.com
wikipedia

Tags : ,

Maria D (Marie McF)

"Întorci capul şi priveşti la o decadă ce-ţi stă întipărită pe-un zâmbet plăcut - roman fără cuvinte ci doar plin cu garderoba unor sentimente consumate de un ruj roşu aprins !"

One Response

  1. Cand spun Calistrat Hogas spun in primul rand “Pe drumuri de munte” :) Un nume care nu avea cum sa lipseasca din lista aceasta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *