Posted On October 22, 2014 By In Mari români With 1455 Views

Să ne cinstim românii – episodul 200: Vasile Posteucă

* Vasile Posteucă, poet, gazetar şi eseist

«Vasile Posteucă – poezie inedită

O, Doamne, azi te simt atât de-aproape…
Dece nu te-am văzut aşa şi ieri?
Mi-se lăsase noaptea pe ploape,
Şi’ngenunchiasem trudnic sub poveri.
Era’ntre noi un nesfârşit de ape…

Acum Te văd în lucruri, în icoane,
În zâmbetul Mariei către Prunc,
În râsetul mulţimii pe maidane;
Acesta eşti Tu: “hic et nunc”
În toţi. În mii de milioane…

Te-am fost văzut odată la’nceput.
Vorbiam de Tine ca de-un dor, de-o foame,
Ce m’a ţinut în iarnă şi-am zăcut;
Şi Te cântam pe nesfârşite game
De cer, de răzvrătire şi de lut…
Dar chipul Tău a prins să se destrame…

Pe urmă noaptea, Doamne. Prin deşert…
Şi plânsetul şi deznădejdea. Drumul,
Spre-acelaş loc al inimii, incert,
Pe care mi-l acoperise fumul
Şi negrele păcate cu duiumul…
Şi când era să cad ai spus: “te iert”…
Jertfeşte-mă de-acuma, ca pe-un ied.
De-acuma merg cu Tine Doamne. Cred…
Dar merg numai în orele când şed…»

Vasile Posteucă s-a născut la 10 septembrie 1912, Stăneştii de Jos, azi în Ucraina. Este penultimul copil din cei şase ai unei familii de ţărani bucovineni: mama se numea Ileana (născută tot Posteucă), iar tatăl, Ieremie Posteucă, a murit în 1914 pe front, în Galiţia. Posteucă face clasele primare în satul natal, pe cele secundare la Liceul „Laţcu Vodă” din Şiret şi Facultatea de Litere şi Filosofie la Universitatea din Cernăuţi, fiind licenţiat magna cum laude în 1936, în limba şi literatura română, secundar istorie şi pedagogie. În timpul studenţiei devine membru al asociaţiei Arboroasa, căreia în 1934 şi 1935 i-a fost şi preşedinte, apoi vicepreşedinte al Centrului studenţesc din Cernăuţi (1936). Se orientează spre mişcarea legionară şi spre extrema dreaptă, reprezentând studenţimea bucovineană la congresele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din România.

În 1936 el redactează, de altfel, Cartea Congresului Studenţesc de la Suceava. Între 1935 şi 1940 predă limba şi literatura română la Liceul „Carmen Sylva” din Cernăuţi şi apoi la Fîotin, fiind îndepărtat, de câteva ori, din învăţământ şi arestat din cauza activităţii legionare. Afirmaţia potrivit căreia Posteucă ar fi organizat „echipe ale morţii”, lansată sub presiunea Securităţii de Radu Gyr (în „Glasul patriei”,1964), nu se confirmă. Nu este mai puţin adevărat că ţinuta sa înflăcărată, participarea în costum naţional la manifestările legionare, folosirea versului în scop agitatoric au creat în epocă imaginea unui luptător fervent, iar aceasta l-a însoţit pretutindeni, plasându-l într-un con de umbră şi damnându-l sub raport social şi politic.

Debutul scriitoricesc are loc în 1932, cu poeme publicate în „Junimea literară” din Cernăuţi, Posteucă fiind susţinut de profesorul Leca Morariu, sub îndrumarea căruia şi-a elaborat teza de licenţă Viaţa şi opera lui Emanoil Grigorovitza. În cercul „Junimii literare” stabileşte strânse relaţii de prietenie cu Traian Chelariu şi cu profesorul Ion I. Nistor, directorul publicaţiei; de asemenea, cu sociologul Traian Brăileanu, în casa căruia se iniţiază în 1935 revista „Iconar”. Mai colaborează cu versuri la „Convorbiri literare”, „Universul literar”, „Buna Vestire”, „Glasul Bucovinei”, „Gazeta gospodarilor”. Mircea Streinul îi publică un grupaj de poeme în antologia Poeţi tineri bucovineni (1938).

Primul volum de poeme, Cântece de ţară, i-a fost confiscat în 1938, de la Editura Bucovina, unde se tipărea, din dispoziţia lui Armand Călinescu, întrucât s-ar fi descoperit în unele versuri aluzii critice şi remarci directe la persoana regelui, după cum mărturiseşte mai târziu, în anii exilului, poetul. Aceeaşi soartă a avut-o şi „manuscrisul unei culegeri folclorice, de câteva sute de cântece şi descântece”, întocmită în colaborare cu profesorul Gavril Ionescu, volum care, aflat în pragul tipăririi, a fost distrus, se pare, în perioada ocupaţiei sovietice a Bucovinei. De altfel, acum Posteucă se refugiază la Bucureşti, continuându-şi activitatea literară şi jurnalistică la „Cuvântul”, precum şi la alte publicaţii de extrema dreaptă.

După rebeliunea legionară din ianuarie 1941, spre a se salva de prigoana antonesciană, îşi lasă soţia şi copiii în ţară, trece singur în Polonia, unde este arestat şi dus la Rostock, lucrând în fabrici de avioane până în decembrie 1942, când este internat în lagărul de la Buchenwald. În etapa petrecută la Rostock a colaborat, se pare, la cea de-a treia serie a revistei „Axa”, editată sub direcţia lui Paul Costin-Deleanu, iar în timpul detenţiei de la Buchenwald a început să redacteze, într-o primă variantă, cartea de amintiri Talică, băiatul drumului şi a ţinut un jurnal detaliat asupra vieţii din lagăr, pe care avea să îl continue până la moarte. Eliberat în august 1944, e trimis în „armata naţională”, încropită la Viena de „guvernul naţional” constituit, sub conducerea lui Horia Sima, de trupele germane aflate în retragere.

În mai 1947 soseşte la Freiburg im Breisgau, unde, până în 1949, va fi lector onorific de limba română la Universitate şi preşedinte al Comitetului Român din zona franceză a Germaniei. Un an şi ceva mai târziu Posteucă trece prin Paris, se întâlneşte cu scriitorii pribegiţi acolo, frecventează scurtă vreme cenaclul literar organizat la cafeneaua Corona de Mircea Eliade şi începe să publice versuri, note critice, prezentări literare şi eseuri în primele reviste ale exilului românesc anticomunist, precum „Luceafărul” şi „Caete de dor”. În iunie 1950 emigrează în Canada, la Windsor, apoi la Toronto. Colaborează cu poeme, pagini de proză şi eseuri la „Vers”, „Îndreptar”, „Dacia”, „Înşir’te mărgărite”, „Arc”, „Semne”, „Carpaţii”, „America” (în „Calendarul” căreia îi apar fragmente din romanul Băiatul drumului), „Cuvântul în exil”, „Buna Vestire”, „Fiinţa românească”, „Exil”, „Revista scriitorilor români” etc.

Întrucât diploma universitară nu îi este recunoscută, se vede nevoit, spre a deveni profesor secundar de limbile germană şi franceză, să susţină o nouă licenţă (1955), ceea ce îi permite să se înscrie la doctorat, obţinând titlul în 1962, cu teza Experienţa interioară în poezia lui Rainer Maria Rilke. Profesor de liceu la Toronto, Lakefield, Sydenham şi King-City (1956-1966), abia în ultima perioadă a existenţei sale reuşeşte să obţină suplinirea unei catedre universitare la State College din Mankato, în Minnesota, Statele Unite. În 1963, împreună cu Nicolae Petra, din 1967 şi cu Nicolae Novac, iar din 1968 alături şi de Ion Cârja, face să apară revista literară „Drum” care, în 1967, devine organul de presă al Asociaţiei pentru Literatura şi Cultura Românească în America.

În 1953, la Madrid, Posteucă dă publicităţii o interesantă anto­logie, Carte de cântece româneşti, în care accentuează rolul instructiv şi formativ al demersului, acela de a pune „în mâna fraţilor din America şi a tuturor refugiaţilor români de pe toate continentele” nu altceva decât o culegere „de imuri naţionale, de cântece patriotice, de romanţe, de cântece populare, de doine, colinde şi pluguşoare”.

Poetul, întărit în convingerea că „atâta vreme cât vom cânta, nu ne vom pierde”, recurge apoi la o selecţie din propria producţie lirică din anii de lagăr, inclusă, alături de versurile lui Nicolae Novac şi N.S. Govora, în volumul colectiv Poeme fără ţară (1954). Punând în evidenţă condiţia poetului damnat, această lirică a înstrăinării şi a disperării, e similară cu aceea a lui Octavian Goga sau a lui Aron Cotruş, modele pentru cei trei autori ai cărţii madrilene. Se desprinde însă şi răzbate mai puternic, prin timbrul autentic şi prin specificul dramatic şi mistic, mesajul particular al lui Posteucă din ciclul Icoane de dor. Există, de asemenea, atât ca atitudine lirică şi revelaţie cosmică a sonurilor, cât şi ca definire a cadrului spiritual mereu reevaluat, destule elemente şi sintagme eminesciene încorporate.

Dacă în Poeme ghivizii (1962) jocul liric antrenează la un moment dat desprinderea de temele frecventate şi înscrierea într-o modernitate a poeticului uşor pastişată şi parodiată, în Catapeteasmă bucovineană (1963) revenirea la obsesivele imagini ale tragediei româneşti după sovietizare ocupă tot spaţiul trăirii poetice, autorul arătându-se încă o dată încrâncenat în spovedania sa mistică: „Şi iată acum, Doamne, năvălind tăvălug / Noaptea Asiei, peste Putne, Ceremuşuri; / Arde Biblia Bucovinelor, arde aieve, / Până-n zenit ca un rug”.

Ultima carte de versuri antumă a lui Posteucă, În marea şi-n mormintele din noi (1967), oferă parcă o sinteză a motivelor cultivate în anii exilului. Poetul şi-a limpezit cântarea, iar simbolurile sunt clar sensibile. Metafora drumului iniţial s-a revelat în lăuntricul drum, valenţele mioriticului se axează exclusiv pe metafizic, nota religioasă a cântecului se descifrează în semnificaţiile implicate în răstignire, jertfă şi renaştere spirituală, cosmicul se transformă din peisaj în rost, în destin stelar al fiinţei, moartea e doar adormire. Poetul damnat pare că se transformă chiar în cântec, tinde spre reculegere şi meditaţie, ceea ce îl determină să renunţe la discursivitatea narativă şi la descriptivismul melodic al începuturilor. În marea şi-n mormintele din noi reprezintă, probabil, cea mai semnificativă carte de cântece ale lui Posteucă.

Romanul Băiatul drumului (2000) ilustrează altă dimensiune, cea narativă, ce se lăsa întrevăzută pe alocuri chiar în versuri. Este o proză de evocare prin excelenţă, în care filonul liric se descătuşează deseori din chingile acţiunii propriu-zise, autorul preferând o relatare şi o descripţie statică a întâmplărilor narate. Demersul epic aminteşte de tipul de proză al începuturilor lui Eusebiu Camilar sau Mircea Streinul, cu aceeaşi stăruitoare preocupare pentru reînvierea tipo­logiilor specifice satului bucovinean, într-o succesiune de tablouri ce caută să ilustreze trecerea şi petrecerea vieţii în spaţiul carpatic românesc. Timpul trecut, în care sunt proiectate faptele, caracterizarea personajelor prin pitorescul rostirii, excesiva folosire a anecdoticului şi cantonarea în fragment, fără grijă pentru construcţie, înlocuită prin adiţionarea episoadelor sau prin intercalarea unor scene retrospective, ce tind să dilate limitele între care scriitorul îşi propune să nareze, fracturează unitatea romanului în capitole indepen­dente, sporind senzaţia de dezorientare epică. De altfel, nu puţine capitole au fost publicate independent, ca nuvele, majoritatea în revista „Vers”.

În fine, extrem de variată se dovedeşte a fi publicistica literar-culturală şi eseistica din exil a lui Posteucă. Risipite într-o mulţime de publicaţii, textele transpun, în bună măsură, episoade memorialistice, reconstituite în lumina adevărului şi a obiectivităţii, cum ar fi, printre altele, Amintiri de la „Iconar”, apărute postum în „Drum” (1975,1976). Scrisul are nerv gazetăresc, impunând mereu un punct de vedere personal, chiar cu riscul ca semnatarul să intre în răspăr cu tendinţele momentului istoric. Ceea ce impresionează, până la urmă, este consecvenţa ideilor susţinute şi exemplificate frecvent cu propria-i experienţă.

S-a stins din viaţă în anul 1972, în urma unei boli neiertătoare

Opera
Viaţa şi opera lui Emanoil Grigorovitza, Cernăuţi, 1936;
Cântece de ţară, Bucureşti, 1938;
Icoane de dor, în Poeme fără ţară, prefaţă de Aron Cotruş, cu ilustraţii de Eugen Drăguţescu, Madrid, 1954;
Cântece din fluier, Cleveland, 1960;
Poeme ghivizii, prefaţă de Horia Tănăsescu, Ciudad de Mexico, 1962;
Catapeteasmă bucovineană, cu schiţe de Nicolae Petra, Ciudad de Mexico, 1963;
În marea şi-n mormintele din noi, Madrid, 1967;
Poeme fără ţară, ediţie îngrijită de Gabriel Stănescu, prefaţă de Gheorghe Rădulescu, postfaţă Ovidiu Vuia, Norcross (Statele Unite), 2000;
Băiatul drumului, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Creţu, Câmpulung Moldovenesc, 2000.

Ediţii
Mihai Horodnic, File de poveste, Cernăuţi, 1936 (în colaborare cu I. Negură), Haiducii, Bucureşti, 1938;
Carte de cântece româneşti, prefaţă de Aron Cotruş, Madrid, 1953;
Leca Morariu, De la noi, Madrid, 1970.

«TESTAMENT
lãsat camarazilor si prietenilor mei

O boalã nemiloasã si chinuitoare m’a tinut la patul unui spital din Chicago.
Poate cã în voia lui Dumnezeu, mã voi despãrti de voi camarazii, prietenii mei de ideal si luptã. Mã cutremur la gândul cã veti rãmâne fãrã dârzenia atitudinilor mele, fãrã condeiul meu transformat în bisturiu si fãrã prezenta mea neostenitã dealungul anilor de încercate lupte. Dar mã înfior si mai mult în aceasta ultimã clipã a vietii mele, când mã întreb dacã am fãcut destul pentru realizarea unitãtii noastre de luptã, unitate poruncitã de Cãpitanul generatiei noastre, si pecetluitã cu sângele si luciditatea jertfei lui personale, si a tuturor celorlalti, în frunte cu Ion Mota si Vasile Marin, care au murit pentru a ne lãsa cea mai grandioasã mostenire spiritualã în istoria existentei Neamului Românesc.
Azi suntem departe de tara îngenunchiatã în robia comunismului, si rãzletiti în grupuri si fractiuni, care întârzie si eforturile noastre de înfãptuirea victoriei pe care o visãm.
In examenul meu de constiintã, din ceasul de acum, am ajuns la certitudinea cã acesta a fost si este un drum gresit, si vã îndemn, fãrã ezitare si fãrã nici un fel de rezervã, sã gãsiti urgent imperativ si substantial, formula împãcãrii noastre a tuturor.
Dacã cititi adânc în inimile voastre si urmati învatãtura celui ce ne-a creiat si învrednicit cu numele de legionari, nu avem altã cale de ales, decât sã purtati aceastã onoare investitã în voi si sã ajungeti la unirea fortelor, într’un singur mãnunchiu.
Acesta este cuvântul meu transmis cu dragoste si cãldurã sufleteascã. Pentru aceastã unire nu existã decât un termen, o singurã piatrã din capul unghiului, Horia Sima.
El a fost cel ce a salvat Miscarea Legionarã în momentele cele mai critice ale existentei ei si i-a asigurat continuitatea în istoria româneascã.
El a pãstrat cu tenacitate pecetea autoritãtii legionare si de aceea el a a fost cel mai lovit, mai calomniat, mai urmãrit si mai denigrat: pentrucã reprezenta simbolul autenticitatii legionare al unitãtii legionare si al spiritului legionar.
El a exprimat si exprimã cu cea mai deplinã claritate liniile de orientare ale Miscãrii Legionare în lumea confusiilor de azi.
El este cel ce a initiat si dus la bun sfârsit cele mai trainice realizãri, a tot ce s’a înfãptuit major în lumea legionarã din afara granitelor.
In închisorile si prigoanele din tarã el a fost punctul de reazãm al rezistentei. Credinta tuturor în capacitatea lui de luptã si în autoritatea actelor lui, a generat toate sperantele celor de acolo.
El i-a înteles si-i va întelege pe toti cei ce s’au abatut de la linia fireascã a desvoltarii legionare, si le va deschide drumul revenirii lor farã socuri de constiintã sau tulburãri sufletesti.
Desi eu m’am desprins din lupta politicã a Miscãrii Legionare, trãind în aceastã lume americanã, am rãmas atasat si adânc integrat în spirtualitatea legionarã, din care m’am miruit cu credinte si valori, care singure, cred eu, vor salva românitatea si omenirea din impasul istoric de azi.
Vã spun toate acestea, eu cel care m’am integrat lumii americane si despartindu-mã de luptele politice m’am apropiat cu dragoste de îndrumãtor spiritual, de tineretul american curat si dornic de bine. Acestui tineret i-am adus sufletul si inima credintelor mele, fãrã intentii sau nuante politice, cãci am renuntat la formulele politice si am rãmas purtãtor de idealuri morale, aduse din tineretea visurilor noastre. Am înteles cã numai valorile spiritului si credinta crestinã va ajuta la refacerea lumii contemporane.
Pontru aceasta mã adresez vouã dincolo de calcule si intentii politice. Pe aceastã directie a valorilor legionare, toata frãmântarea voastrã va fi fãrã de folos si fãrã rezultate pozitive dacã nu vã va duce la o îngemãnare de forte, adicã la unitatea voastrã a cãrei singurã garantie o vãd în strângerea rândurilor în jurul celui ce poartã rãspunderea Legiunii: Horia Sima.
Rog pe bunul Dumnezeu sã vã ajute cu dragostea cea bunã pe care v’o port tuturor.
Trãiascã Legiunea si Cãpitanul!
Vasile Posteucã
Chicago, Columbus Hospital, Noembrie 15, 1972»

Sursa:
atheneum.ca
crispedia
wikipedia
miscarea.net
miscarea-legionara.net

Tags : ,

Maria D (Marie McF)

"Întorci capul şi priveşti la o decadă ce-ţi stă întipărită pe-un zâmbet plăcut - roman fără cuvinte ci doar plin cu garderoba unor sentimente consumate de un ruj roşu aprins !"

2 Responses

  1. O rubrica sustinuta si comentata. Bravo, draga Marie! Nu te dezminti si duci mai departe munca asta minunata.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *