Posted On October 23, 2014 By In Mari români With 1912 Views

Să ne cinstim românii – episodul 201: Ştefan Octavian Iosif

* Ştefan Octavian Iosif, poet, prozator, publicist, dramaturg, traducător şi cititor de reviste

«Elegie

De ce aşa de trist rămâi
Şi trist înăbuşi un suspin,
Când rândunici în ţară vin
Din ţări cu rodii şi lămâi
Şi vezi cocorii cei dintâi
Rotindu-se sub cer senin?

De ce aşa de trist revii
Şi trist rămâi, suspini stingher,
Când negurile iernii pier
Şi roua scânteie-n câmpii
Şi mii de ciocârlii zglobii
S-avântă ciripind la cer?

De ce aşa de trist suspini
Şi trist rămâi atuncea când
Vezi florile-nflorind pe rând
(Şi chiar măceşii plini de spini)
Şi vezi pe-alee, prin grădini,
Părechi de-ndrăgostiţi trecând?

- Cum n-ai fi trist, cum n-ai ofta
Când numai dragoste respiri
În tot cuprinsul mândrei firi,
Când toate râd în preajma ta
Şi plânge-n tine inima
Însângerată de-amintiri?…»

Ştefan Octavian Iosif s-a náscut la 11 octombrie 1875, Braşov. Este fiul Paraschivei (născută Mihălţeanu) şi al lui Ştefan Iosif, profesor de elină şi germană. Frecventează 2 ani liceul cu limba de predare maghiară la Sibiu (1889-1901), reluându-şi studiile la Turnu Măgurele, unde se mutase tatăl său, şi la liceele „Gheorghe Lazăr” şi „Matei Basarab” din Bucureşti.

Se înscrie în 1895 la secţia de filosofie a Universităţii din capitală, fără să frecventeze, şi reia, între anii 1902 şi 1905, cu intermitenţe, cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie. E corector la „Epoca” (1897), custode la Muzeul Aman (numit de Spiru Haret) şi la Biblioteca Fundaţiei Universitare „Carol I” (timp de 13 ani). Este unul dintre fondatorii revistei „Floare albastră” (1898-1899); face parte din colegiul de redacţie al „Luceafărului”, apoi din comitetul de conducere al revistei „Sămănătorul”, al cărei redactor este de asemenea. A debutat, sprijinit de C.D. Fortunescu, în mai 1892, cu poezia Izvorul, în „Revista şcoalei” de la Craiova şi, editorial, cu volumul de traduceri Apostolul şi alte poezii de AI. Petofi (1896).

Între anii 1899 şi 1901 călătoreşte în Franţa şi Germania, pe spezele librarului Virgil Cioflec. A colaborat şi la „Viaţa”, „Viaţa românească”, „Literatură şi artă română”, „Pagini literare”, „Curentul literar”, „Cumpăna” etc.

«Bunica

Cu părul nins, cu ochii mici
Şi calzi de duioşie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori şi până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la ţară…

Căta la noi aşa de blând,
Senină şi tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.

De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminecii preasfinte…»

Concomitent cu Octavian Goga, Sextil Puşcariu consemna „iluzia tainică” a lui Iosif „de a fi un discipol al lui Coşbuc şi un continuator al lui”. Însă cei doi poeţi erau structuri diferite. De un echilibru constant, definitoriu, Coşbuc emană tărie interioară, în timp ce Iosif, fragil, patetic, romantic în fond, este un elegiac, un sentimental, la care fantomele trecutului şi însingurarea progresivă sunt motive caracteristice. Între edificiile înalte de la oraş, el se abandonează melancoliei: „Ce timpuriu m-ai cucerit, iubită / Melancolie, credincioasă soră!” Patriarhalismul său, tandru, se reduce în practică la ideea de simplitate: „O, drăgălaşă muză populară / în ochii tăi e cer senin de vară / Şi fermecata mea copilărie / Mi-o readuci de tine-ademenită…” (Când seara-n ceasuri de singurătate).

Panourile reprezentând scene rurale sunt diafane, transparente; nu e satul transilvan al lui Coşbuc, cu particularităţile lui etnografice şi sociale, ci satul ca tablou general, nelocalizat, într-o perspectivă deschisă reveriei. Tratate în frescă, la suprafaţă, figurile umane par lipsite de nervi şi sânge, rămase undeva în trecut. „Frumoasă de nespus”, bunica e o suavă amintire. Imaginea ei, recapitulând „o viaţă de ruină”, revine în portretul compoziţional Fusul, în care gestica mecanică, ceasornicul vechi, focul somnolent, greierul de sub vatră întreţin o „vrajă” a vidului. Poetul evită desenul precis, preferând sugestia, care nu e pregnantă, ci asemenea unei succesiuni de picături rare. Viaţă nu are nici bunicul povestitor din E mult de-atunci, neajungând totuşi la golul persistent din existenţa femeii. Memoria lui confruntă epoci agitate („zaveră… ciumă… jaf”) cu momente calme, evocând „vin bun şi cântece frumoase”. Scurgerea timpului nu declanşează crize dramatice, iar nucul „falnic”, simbol al unor „vremi de trai patriarhal”, întinde peste lucruri coroana-i protectoare. Câte o notă mai dinamică se consumă repede. Sfidând viforniţa hibernală, la „orândă” domneşte o suspectă „voie bună”, ţăranii, inclusiv popa, jucând de „duduie sub ei pământul” (Veselie).

«Domnu profesor

Nimic nu-nvaţă blestemaţii!
Şi eu mi-am zis de-atâtea ori
Că dau la dracu meditaţii…
Dar vezi că cele trei surori
Îmi sunt cu mult mai dragi ca fraţii
Cei răi şi neascultători.

Afară-i noapte, vijelie,
Şi-i cald în salonaşul lor…
Mă-ntâmpină cu veselie
Şi toate mă salută-n cor
Şi fiecare vrea să ştie:
“Ce face domnu profesor?”

În lecţii ele-şi spun secrete,
Fac haz pe socoteala mea.
Îşi muşcă buzele şirete,
Pufnesc de râs, fără să vrea…
“Ti, bată-vă norocul, fete!”
Şi mama face haz şi ea…

La masă – glume, gălăgie…
Şi cea dintâi îmi toarnă vin,
Drăguţ a doua mă îmbie,
A treia-mi dă paharul plin…
E, cine-mi poate spune mie
În sănătatea cui să-nchin?

Târziu, când plec de ies în stradă
Şi-i întuneric peste tot,
Ah! unde-s ele să mă vadă,
Orbit de viscol, cum înot
Prin valurile de zăpadă…
Şi drumu-i lung şi nu mai pot…

În odăiţa-ntunecată
E frig… Eu, zgribulit, din pat
Ascult viforniţa turbată
Şi-adorm cu gândul fermecat
La basmul vechi: “Au fost odată
Trei mândre fete de-mpărat…”»

Evocator elegiac al lăutarilor şi cântăreţ al pribegilor, Iosif e un precursor al lui O. Goga, superficial însă, lipsit de freamătul dinamic al acestuia. Variaţiuni în manieră sentimentală de romanţă, cobzarul „mândru cerşetor”, lăutarul amintind „gloria trecută” sunt doar simple umbre. Deficitul de sevă este evident. Alte tablouri se salvează parţial ca schiţe de compoziţii. Nişte gitanos valahi, „trei vagabonzi” – mama şi copiii – joacă pe la porţi „împiedicaţi în zdrenţe” (Artişti). Goale ca „nişte şopârle”, paparudele cheamă cu dansul lor ritual ploaia, într-un vacarm infernal, ca şi la Coşbuc, trece prin sat laia ţiganilor. Şiruri de atelaje ţărăneşti zoresc spre iarmaroc şi iată, la orizont, oraşul cu „larma vieţii zbuciumate”. Partituri de un decorativ artificios, unele secvenţe agreste (Secerişul, La cules) denotă un pitoresc în exces. Secerătoarele poartă „roşu mac” în păr şi „vinete cicoare”, fete vesele „înoată” prin grâu, iar tineri ţărani hăulesc pe lângă carele pline, „pocnind din bice”. Undeva, în podgoria răsunând de „chef şi chiot”, apare, ca într-o scenă mitologică, „un satir încins cu viţă”. La 26 de ani, „sol al miilor ce-aşteaptă-n suferinţă”, Iosif îşi puncta discursul cu semnale de alarmă: „Chiar sfânta noastră doină stă să piară!”

Chemarea din 1901 lansată în „Sămănătorul” viza alienarea, decadentismul cu „vânturi rele”. În fapt, sensibilitatea rănită a poetului nu rezistă eforturilor, el nefiind o fire voluntară. Urmează inevitabil evaziunea în natură şi istorie. Repudiind forfota Parisului (În atelier), transilvăneanul evocă „vremi patriarhale”. Trudit de mecanismul existenţei citadine, el se adresează orizontului: „O, natură, împrumută-mi / din odihna ta o clipă” (Rugă). Refractar „glasului urii”, „copil cuminte al naturii”, crede, împreună cu alţii, în forţa regeneratoare a pădurilor. Germinaţia universală, în primăvară, atenuează fiorul morţii, făcându-l să privească filosofic „iarba ce creşte pe morminte”. Sublimul nu e departe: „Ah, de ce n-am zece vieţi, / ca să te cânt, natură!” (Cântec de primăvară). Un jurnal de călătorie, intitulat Icoane din Carpaţi, substituie culorii emoţia: „Mă cheamă-n zare munţii, munţii mei! / Ce dor, ce dor adânc mi-era de ei!” Romanticul „nebun de libertate” adoră muntele misterios şi caută luna, „melancolicul străjer”. Turme în peisaj alpestru au o mişcare fabuloasă, păstorul proiectându-se în legendă: „Sara purpurie-i schimbă / Zeghea-n mantă triumfală…” Aceasta e scenografia. Erotica, în spaţiu ozonat, nu poate fi decât puritate: „Şi să te iau cu mine sus, / Departe unde lacrimi nu-s, / în zări în veci senine.”

«Pribeagul

E noapte; la micuţa casă
Fereastra licăre-n lumină…
Vezi feţe vesele la masă:
Ei povestesc glumind şi-nchină.

Tu, singur, te strecori prin ceaţă
Şi-arunci privirea cu sfială:
Te-apucă dor de-o altă viaţă,
De linişte patriarhală…

În vis, te-apropii de fereastră,
Şi numa-n vis le tulburi pragul:
“Primiţi, primiţi la vatra voastră
Să hodinească şi pribeagul…”»

În interpretarea baladelor Ucenicul vrăjitor şi Craiul ielelor de Goethe, Blestemul bardului de Uhland, Lenore de Burger, echivalenţele sunt admirabile. Cu D. Anghel mai traduce Poezii de Ibsen, poemul dramatic Camoens de Fr. Halm, romanul Strigoiu Carpaţilor de Al. Dumas-tatăl şi drama Gringoire a lui Theodore de Banville. Câteva traduceri din La Fontaine, în aceeaşi colaborare, au apărut postum. E greu de precizat în ce constă contribuţia lui Iosif la scrierile în colaborare cu D. Anghel (Legenda funigeilor, 1907, Cometa, 1908, Carmen saeculare, 1909, Cireşul lui Lucullus, 1910, Portrete, 1910), dar mai ales la Caleidoscopul lui A. Mirea. Supraevaluat de critica sămănătoristă, în special de Ilarie Chendi, Iosif reprezintă, în cele din urmă, o conştiinţă patetică. Deşi minor, observa G. Topârceanu, „era totuşi poet autentic şi asupra lui apăsa blestemul care apasă asupra marilor damnaţi…”

«Toamnă

Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli
De vânt pe la fereşti,
Tu, suflet plin de griji şi de-ndoieli,
Te-nfiorezi de tristele-i poveşti…

El povesteşte despre moarte foi
Pe care le goneşte ca pe-un roi,
Ca pe-un convoi
De fluturi morţi, şi ţi le aruncă-n geamuri,

El stânge crini, şi roze, şi zambile,
El frânge ramuri,
Şi plânge, şi se tânguieşte zile
Întregi şi nopţi întregi, necontenit.

Acuma stins şi parcă ostenit
Abia suspină,
Ca plânsul violinei în surdină,
Apoi îşi schimbă fără veste tonul
Şi-uimit 1-auzi cum suie
Din nou diapazonul
Şi şuieră, şi fluieră, şi vuie,
Şi vâjâie, şi hohotă, şi geme
Într-un amestec înfiorător
De bocet, şi de vaiet, şi blesteme!
Ah, ce frumos, ce potolită vreme,
Ce vac senin fusese până ieri!

Ai fi crezut că firea amăgită
De visul cald al somnoroasei veri,
Aşa bogată-n fermecate vise,
Dormea, dar s-a trezit…

Văzând fugită
Vicleana vară care-o amăgise,
Acum, când înţelege adevărul,
Se zbate ca o mamă părăsită
Şi-n deznădejdea ei îşi smulge părul!…»

«După o citire din Eminescu…

Citesc… De sub pleoapă nu o dată
Îmi scapără în jos, pe-obrazul meu,
O lacrimă… şi te citesc mereu
Şi parcă te-aş citi întâia dată!

Ce orizonturi nouă-mi luminezi
Cu raza genială-a minţei tale!
O lume ideală tu-mi creezi
Şi peste toate-arunci un giulgi de jale
Ce fâlfâie întunecat în aer…

Şi strunele pe care ning petale
Suspină-amar, ca-n vis, abia atinse
De degetele-ţi palide şi reci,
De degetele-ţi reci şi-atât de pale…
scotând sub mâna ta măiastră un vaier…
Şi fruntea ta cu lauri o-ncununi,
Cu crini, cu nuferi, feregi din genuni,
Cu trandafiri ce din grădini i-aduni…

Plutind spre culmi cu aripele-ntinse,
Învăluit în nouri, tu petreci
În sfânta-apoteoză-a morţii reci…
O, numele tău sfânt poţi să ţi-l treci
În cartea nemurirei necuprinse…
Cât va mai izvodi glas omenesc,
Un viers in dulcea limbă-armonioasă
Din cea mai scundă şi-umilită casă
A preamăritului grai românesc!»

Opera literară
Versuri, Bucureşti, 1897;
Patriarhale, Bucureşti, 1901;
Poezii. 1901-1902, Bucureşti, 1902;
A fost odată…, Bucureşti, 1903; ediţia Bucureşti, 1909;
Din zile mari, Bucureşti, 1905;
Credinţe, Bucureşti, 1905;
Zorile, Bucureşti, 1907; ediţia Bucureşti, 1909;
Legenda funigeilor (în colaborare cu D. Anghel), Iaşi, 1907;
Poezii. 1893-1908, Bucureşti, 1908;
Cometa (în colaborare cu D. Anghel), Bucureşti, 1908;
Caleidoscopul lui A. Mirea (în colaborare cu D. Anghel), I-II, Bucureşti, 1908-1910;
Carmen saeculare (în colaborare cu D. Anghel), Bucureşti, 1909;
Cireşul lui Lucullus (în colaborare cu D. Anghel), Bucureşti, 1910;
Portrete (în colaborare cu D. Anghel), Bucureşti, 1910;
Cântece, Bucureşti, 1912; Domniţa mea erai, Bucureşti, 1930;
Poezii, ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1939; ediţia II, Bucureşti, 1944;
Opere alese, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Ion Roman, Bucureşti, 1962;
Corespondenţă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Horia Oprescu, Bucureşti, 1969;
Opere, I-IV, ediţie îngrijită de Ion Roman, Bucureşti, 1970-1981;
D. Anghel şi St. O. Iosif, Scrieri, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Roman, Bucureşti, 1982;
Poezii, ediţie îngrijită de I. Roman, repere istorico-literare Aurora Slobodeanu, Bucureşti, 1983.

Traduceri
Al. Petofi, Apostolul şi alte poezii, Bucureşti, 1896, Poezii alese, Craiova, 1897;
Heinrich Heine, Romanţe şi cântece, Bucureşti, 1901;
Paul Verlaine, Traduceri din …, Bucureşti, 1903 (în colaborare cu D. Anghel);
Henric Ibsen, Poezii, Bucureşti, 1906 (în colaboare cu D. Anghel);
Goethe, Dragoste cu toane, Braşov, 1907;
Richard Wagner, Tannhauser sau Lupta cântăreţilor de la Wartburg, Bucureşti, 1908, Lohengrin, Bucureşti, 1910, Olandezul zburător (Corabia nălucă), Bucureşti, 1911, Rienzi. Cel din urmă tribun, Bucureşti, 1914;
Al. Dumas-tatăl, Strigoiu Carpaţilor, Bucureşti, 1909 (în colaborare cu D. Anghel);
Fr. Halm, Camoens, Bucureşti, 1909 (în colaborare cu D. Anghel);
Carmen Sylva, Lucien Bazin, Burger, Goethe, Schiller, Carducci, Heine, Lenau, Uhland, Holderlin, Gottfried Keller, G. Falke, Meerheimb, Wolf, Multatuli, Geijer, Shelley, Petofi, Roncinni, Longfellow, în Tălmăciri, Bucureşti, 1909;
Ludwig Detter, O istorie din zilele noastre. Gertruda Baumgarten, Ploieşti, 1910;
Theodore de Banville, Gringoire, Bucureşti, 1910 (în colaborare cu D. Anghel);
Din legendele neamului Hohenzollern, Bucureşti, 1911;
Corneille, Cidul, Bucureşti, 1911;
Gottfried Keller, Legende, Bucureşti, 1911;
Fr. Schiller, Wilhelm Tell, Braşov, 1913;
Ludwig Fulda, Talismanul, Bucureşti, 1918;
La Fontaine, Fabule, Bucureşti, 1923 (în colaborare cu D. Anghel);
William Shakespeare, Romeo şi Julieta, Bucureşti, 1945 (traducere revăzută de Petre Grimm).

Ştefan Octavian Iosif moare la 22 iunie 1913, Bucureşti

Sursa:
wikipedia
crispedia
cerculpoetilor.net

Tags : ,

Maria D (Marie McF)

"Întorci capul şi priveşti la o decadă ce-ţi stă întipărită pe-un zâmbet plăcut - roman fără cuvinte ci doar plin cu garderoba unor sentimente consumate de un ruj roşu aprins !"

5 Responses

  1. Pt mine este, in primul rand., un mare pictor roman… citesc cu placere din poeziile sale, acuma, si le gadesc fermecatoare.

  2. Asa nu ii uitam bv!

  3. Nu stiu de ce pictor vorbeste colegul Clau, dar ce faceti voi aici este chiar de laudat. urmaresc de ceva timp serialul vostru si il gasesc de calitate.

  4. Episodul 201? Sa ne asezam la citit, promite o seara interesanta :)

  5. Marie McFressie

    Un «multumesc« tuturor!
    Cu drag, Marie!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *