Posted On October 25, 2014 By In Mari români With 975 Views

Să ne cinstim românii – episodul 202: Iuliu Cezar Săvescu

* Iuliu Cezar Săvescu,  poet român simbolist

Iuliu Cezar Săvescu

«Prieteni

Şi miezul nopţii negre era de caraulă,
Şi dealurile sure în zare fumegau,
Şi greu dormea pământul, ira luna, somnambulă,
Da umbrelor viaţă şi umbrele mişcau,
Iar dealurile sure în zare fumegau.

Grădina, sub ferestre, dormea în nemişcare;
Cu fruntea în lumină, cu buzele deschise,
Părând că cere-n somnu-i o dulce sărutare,
Iubita, ostenită, pe braţe-mi adormise,
Cu fruntea în lumină, cu buzele deschise.

Mă îmbătau miresme, suflarea-mi tremura;
Strângând la sân comoara de scumpă fericire,
Cu ochii-nchişi spre ceruri, simţeam cum mă fura
Un vis frumos. În zare zburam la nemurire,
Strângând la sân comoara de scumpă fericire!

Dar fericirea-i scurtă şi visul schimbător!
Din raze, din lumină, din viaţă fericită,
Zăceam întins pe-o masă de-un negru-ngrozitor,
Cu buzele-ngheţate, cu mâna-nţepenită,
Din raze, din lumină, din viaţă fericită!

La creştetu-mi iubita plângea îngenunchiată,
Şi blestemându-şi soarta, cosiţele-şi smulgea,
Se repezea nebună la fruntea-mi îngheţată,
Sub mutele icoane plângând îngenunchia,
Şi blestemându-şi soarta, cosiţele-şi smulgea.

Venind spre mine-atuncea o ceată rea de umbre,
Cu feţele ascunse sub măşti îngrozitoare,
Îmi înconjoară masa, de sub mantale sumbre
Trăgeau cu nepăsare cuţite şi topoare,
Cu feţele ascunse sub măşti îngrozitoare.

Şi toţi se repeziră ca fiarele turbate,
Şi braţele-n cadenţă pe trupul meu cădeau,
Mă străpungeau cuţite din piept şi până-n spate,
Iar unii din picioare şi oase-mi ciopleau,
Şi braţele-n cadenţă pe trupul meu cădeau.

Dar când mă ciopârţiră în mii de bucăţele,
Cu mâni de sânge ude când măştile şi-au scos,
Erau ai mei prieteni, la vestea morţii mele
Ne mai putând din mine să tragă vr’un folos,
Cu mâni de sânge ude ei măştile şi-au scos.»

Iuliu Cezar Săvescu s-a născut la 22 septembrie 1866, Brăila. Fiul lui Eulampiu Săvescu, funcţionar, şi al Faniei. Scoală primară şi primele clase de liceu în oraşul natal; continuă studiile secundare în Bucureşti, la „Sf. Sava”, unde-l are profesor pe Bonifaciu Florescu, prin care ajunge la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Stăruinţelor acestuia le datorează intrarea la „Monitorul oficial”, în calitate de corector. Duce o viaţă boemă, din ce în ce mai dezordonată. Nu se ştie dacă şi când a terminat liceul; după unele surse, ar fi audiat cursurile Facultăţii de Litere, fără a le termina.

Nu se ştie precis când a debutat: după unii, în revista „Peleşul”, în 1888, cu poezia Pe când cerul vieţei mele. Redactor la revista „Duminica” (1890), a mai colaborat la „Liga literară” (între altele, traduce din E.A. Poe), „Literatorul”, „Convorbiri literare”, „Tribuna familiei”, „Ilustraţiunea română”, „Fântâna Blanduziei”, „Revista orientală”, „Foaia pentru toţi”, „Românul”, „Liberalul” etc. Şi-a adunat o parte a poeziilor într-o plachetă modestă, tipărită în editura proprie, într-un tiraj infim: Poezii (1901).

«Regina visurilor mab

Regina visurilor Mab
Mai mare nu e ca rubinul
De la turbanul de Nabab,
Şi e uşoară ca suspinul.

Căruţa ei, cum unii zic,
E jumătate de alună,
Şi caii praful cel mai mic,
Şi hăţuri razele de lună.

Un arţăgos şi gros muscoi,
Într-o livrea catifelată,
Conduce mândrul ei convoi.
Regina şade răsturnată.

Şi fie ploaie, fie vânt,
Picior peste picior se duce,
Ca fulgul cade la pământ,
Şi vise-n foi de nuc aduce.

Iar când s-aude-un bâzâit
Ca de lăcustă sau albină,
Atunci se ştie c-a sosit
La poartă-a viselor regină.

Ea colţul fustii-şi pune-n brâu,
Să nu o calce în picioare,
În mână ia un spic de grâu
Şi cu un gest de vrăjitoare:

Fecioarei se arată în vis
Ca un flăcău frumos şi dulce
Şi-n inimă îi lasă scris
La el cu gândul să se culce.

Flăcăului îi zice: “vezi,
Cutare după tine plânge”,
Şi-n somnu-i pătimaş îl vezi
Cum perina în braţe strânge.

Şi soacrelor le zice iar,
Că sunt bătute de-ai lor gineri,
Şi babelor le face chiar
Ponos cu neînsuraţii tineri.

Şi pe săraci şi pe avari
De o potrivă îi munceşte,
Pe unii-i face oameni mari,
Pe alţii hoţu-i jefuieşte.

Bătrâni aproape seculari,
Ce anii îşi târăsc în beţe,
În visul lor cu fete mari,
Fac pocinog ca-n tinereţe.

Iar popa vede necăjit
Cum preoteasa în chilie,
Cu dascălul afurisit,
S-a pus pe chef şi veselie.

Toţi muritorii ziua fac
În contra ei duşmane plângeri
Copiii singuri dorm şi tac,
Căci numai ei visează îngeri.»

Postum, Nicolae Davidescu îi publică şi prefaţează un alt volum, Poezii. Volum unic (1926); tot el reproduce o parte a versurilor lui Săvescu în antologia Din poezia noastră parnasiană (1943), care l-a reactualizat în conştiinţa critică a vremii. Poezie de factură simbolistă. A scris şi câteva proze fanteziste, precum şi mici eseuri şi articole. Traduce din Ovidiu, Dante (un fragment din Infernul), Carducci şi E.A. Poe (între altele, Corbul). Cunoscător al literaturii albaneze clasice, din care traduce poemul în proză Milo şi Haidhee, de Ghuse Skiro. Traduce liber Antigona lui Sofocle (în „Liga literară”, 1895, neterminată).

«Să nu vă bucuraţi

Să nu vă bucuraţi, prieteni,
Că astăzi râd şi eu cu voi.
Eu râd, cum râde vinovatul
La judecata de apoi.

Eu râd, că nu-mi rămâne-n lume
Nimic de care să mă tem;
Chiar moartea fuge îngrozită,
De câte ori voiesc s-o chem.

Sunt părăsit şi de satana,
Precum am fost de Dumnezeu.
Stăpân nu am, dar n-am nici lege,
Stăpân şi lege sunt chiar eu.

Voi ştiţi, am plâns viaţa-ntreagă,
Durerea tuturor am strâns;
Lăsaţi-mă să râd acuma,
Nimica nu mai am de plâns!»

Reprezentant al boemei literare de la sfârşitul secolului XIX, Săvescu face parte, ca şi Petică şi Tradem, dintre simboliştii a căror poezie disperată preludează într-adevăr un sfârşit prematur, în boală şi indigenţă. După începuturi macedonskiene, instrumentaliste şi juvenil vitaliste, presimţirea dramei care se apropie, o existenţă sordidă, dezrădăcinată, încep să se reflecte într-o lirică a exasperării, a tristeţii fără ieşire, care marchează un temperament, probabil, jovial la origine, de unde alternările de umoare, de registru şi, în genere, nesiguranţa tonului. Boala, sărăcia, indiferenţa exacerbează suferinţa şi „plânsul” simbolist, melodios şi discret, capătă uneori tuşe dramatice din recuzita romantică.

«La polul nord

La polul nord, la polul sud, sub stele vecinic adormite,
În lung şi larg, în sus şi-n jos, se-ntind câmpii nemărginite,
Câmpii de gheaţă, ce adorm pe aşternutul mării ud,
Cu munţi înalţi, cu văi adânci, la polul nord, la polul sud.

Când dintre munţii solitari, îngălbeneşte luna plină,
Vărsând pe albul dezolat o cadaverică lumină,
Se văd ieşind ai mării urşi, cu ochi de foc, cu paşii rari,
Când dintre văile adânci, când dintre munţii solitari.

Şi dorm adânc, şi dorm mereu nemărginirile polare,
Iar din prăpăstiile-adânci se-aude-o stranie vibrare,
Şi urşii albi, înduioşaţi, într-un oftat adânc şi greu,
Se-ntind pe labe de sidef, şi dorm adânc, şi dorm mereu.»

În consens cu pustiul sufletesc, poetul are atunci o percepţie catastrofică a întregului peisaj, imaginile dezolante se traduc în note acute, în termeni desprinşi din aria infernală a dicţionarului liric: nebun, disperat, îngrozitor, negru, îngheţat, satanic, livid, ură, despuiat survin pretutindeni şi, împreună cu supralicitarea denioniei, repetiţiile teatrale şi în general procedeele artificioase, departe de a debilita expresia, o înnobilează, pentru că aruncă un văl sfidător peste suferinţa mizeră, disimulând-o şi transpunând-o în zona excepţiei: „Adoarme degetul pe liră, / Sub biciul iernii-ngrozitor, / Suspină toamna şi expiră” (Suspinul toamnei) sau: „La creştetu-mi iubita plângea îngenuncheată / Şi, blestemându-şi soarta, cosiţele-şi smulgea, / Se repezea nebună la fruntea-mi îngheţată,/Sub mutele-i icoane, plângând, îngenunchea / Şi, blestemându-şi soarta, cosiţele-şi smulgea” (Prieteni) etc.

«Cântarea lui Walmiki

I

În ţara visurilor mele, cu-adânci păduri de portocali,
Acolo unde palmierii înalţă frunţi cutezătoare,
Sub cerul tropicelor roşii, sub foc de raze orbitoare,
Acolo unde dorm păunii sub lungi alee de migdali,

Demult, demult mi s-arătase, un vis, un lac cu panta lină;
Creşteau şi florile de lotus, şi albe flori de iacint,
Şi lin de tot plutea o barcă, mai mult în umbră ca-n lumină,
Şi-n barcă, trist, cânta poetul, pişcând din strune de argint.

Cântarea lui, înduioşată, era o sfântă rugăciune,
Regret adânc ce se ridică în toată seara către cer;
Din glasul lui puteai cunoaşte că toate sunt deşertăciune,
Că tot ce-n om e mai puternic e dorul vecinic de mister.

II

“Brahma, Indra, o Kamadeva, Krişna, Agin, o zei puternici,
“Puternici zei ce ne conduceţi în lupta noastră pe pământ,
“Deschideţi porţile eterne; sunt drept, sunt sfânt printre cucernici,
“Dar arde sufletul în mine de pacea sfântului mormânt.

“Mi-aţi dat destul, în taina nopţii. Sub cortul meu de frunze late,
“Să-mpace sufletu-mi, trimiteţi fâşii de raze argintii;
“Curmalii-n duo cu zefirii, prin ritmuri sfinte, cadenţate,
“M-adorm, şi-n somn revăd splendoarea divinei voastre-mpărăţii.

“În zori de zi, când aurora, roşind ca pudica fecioară
“Ridică vălul trist al nopţii, în glas de păsări mă trezesc;
“Mă cheamă blândele izvoare şi pomii mândri mă-nconjoară,
“Şi-asupra mea, cu dărnicie şi flori şi frunze risipesc.

“Din rodul spornic al naturii un dar bogat cu prisosinţă
“Aţi dat poetului Walmiki, nemuritor şi sfânt buchet,
“Dar pentru dar, o zei puternici, în mine nu-i recunoştinţă,
“Căci este un dar de nemurire ascuns în cântec de poet.

“Cântarea mea i-amărăciune; m-apasă-a voastră dărnicie;
“Zadarnic daţi atâtea daruri, mă simt pe-atâta de sărac;
“Deschideţi porţile eterne; deschideţi sfânta împărăţie,
“Mormântul e supremul bine, acolo numai mă împac”.

III

Atunci ieşi din mări şi luna, era un corn frumos de taur;
Gâlveava frunzelor se stinse, din joc zefirii s-au oprit,
Şi peste lac se-ntinse o pânză ţesută-n fir de-argint şi aur,
Şi lacul leneş se întinse, a suspinat şi-a adormit.

Crăpă-n zigzag nemărginirea şi zeul Krişna-atot puternic,
Pe-un car de roze se coboară din tronu-i mândru de palmier;
Poetul lira îşi aruncă, îşi pleacă fruntea de cucernic
Şi-n clarul lacului se vede şi jos şi sus acelaşi cer.

Krişna răspunde: “Pentru tine am fost mai bun ca un părinte;
“Ar zice lumea că din raze în astă lume te-am adus,
“Vărsai în sufletul tău roze ce-am smuls din harurile sfinte,
“Şi-am zis gândirii tale: zboară mai sus de nori, de cer mai sus.

“Spre ciuda mea, în clarul serii mă cheamă trista-ţi rugăciune;
“Ar zice toţi c-am fost cu tine un crunt duşman neiertător;
“De unde-atâta deznădejde? – De-unde atâta amărăciune?
“Atât desgust de omenire? De rai de unde-atâta dor?”

IV

Atunci Walmiki, grav şi rece, întinse braţele-n lumină;
“Krişna, el zice, către tine, nu-s demn privirea să ridic;
“Mi-ai fost de zece ori părinte, şi tu din gloria-ţi divină
“Te-apropii, plin de îndurare, de mine, viermele cel mic.

“Dar cadă ura ta asupră-mi, că-n mine nu-i recunoştinţă;
“Eu văd cu pismă înşişi şerpii din fala ta părtaşi că sânt;
“Din cer tu caţi cu bunătate l-aşa de josnică fiinţă,
“Le dai şi lor tovărăşie, când singur, vai! sânt pe pământ.”

Krişna zâmbi dumnezeeşte, simţise el întreaga taină,
Văzu că-n opera-i sublimă nici el n-a fost desăvârşit,
Şi zise: “Facă-se-a ta voie!” întinse-apoi rozalba-i haină:
Uşor, ca fulgu-n legănare, pe ţărmul apei s-a oprit.

Apoi din lotus smulse-o floare, curată floare şi plăpândă,
Suflă în ea şi-i dete drumul, iar lacu-n cercuri tremură,
Şi iată, unde se despică: din ea fecioara cea mai blândă,
Roşind ca frageda-aurora, de apă păru-şi scutură.

V

Krişna mai zise: “Floare-Albă, căci floare este al tău nume,
“Îndreaptă-ţi faţa spre Walmiki, de-acum cu el ai să trăieşti”.
Mai zise iarăşi lui Walmiki: “Îţi dau eu azi un dar pe lume
Ce seamăn n-are, a ta cântare c-un nou avânt să-nsufleţeşti”.

Dar Floarea-Albă: “Doamne mare! nu voi să stau aşa cu dânsul!
“Priveşte-n inima-i spurcată cum negri şerpi îi mişuiesc!
“Privind tu însuţi n-ai fi-n stare de jale mare să-şi ţii plânsul!
“Din lut m-ai scos, în lut prefă-mă; de câte văd mă îngrozesc”.

“Văd mări cu vecinică furtună, ce urlă-ntinse către maluri,
“Cu fiare-n lanţuri ferecate răgind în sus c-au flămânzit,
“Nu vezi scânteie de lumină pe spuma turburilor valuri!
“Şi-ntr-însul văd prăpăstii sute, şi dânsul rabdă umilit!”

“Vezi mări ce urlă spumegoase, Krişna îi zise, vezi caverne,
“Vezi şerpi şi-n totul întuneric? Tu, Floare, fii lumina lui;
“Zâmbeşte-i tu, şi-n zmbet pune căldura dragostei eterne,
“Atingă braţul tău grumazu-i, de vrei durerea să-i răpui”.

Deci Floarea-Albă se supuse: poetul mâna îi atinse,
Şi-ndată inima-i zdrobită de foc divin s-a luminat;
Din jocul florilor cu vântul o dulce muzică se-ncinse,
Şi zeul însuşi, prins de farmec, cu dor nespus a suspinat.

Iar barca, lebădă uşoară, din os de scoici meşteşugită,
Purcede lin, legănătoare, spre ţărmul lacului opus,
Pe când Walmiki, în picioare, strângând tovarăşea-i iubită,
Îngână cântecul vieţii, cu mâna dreaptă-ntinsă-n sus!»

Ca la Bacovia, limitarea şi transcrierea partiturii într-o tonalitate monocordă transfigurează termenii cei mai banali şi poezia vine tocmai din caracterul excepţional al limbajului. Altă direcţie demnă de menţionat a liricii lui Săvescu este evaziunea din faţa urâtului cotidian printr-o simbolistică elementară, plasată însă într-un cadru exotic care amplifică sugestiile: iubirea este darul zeilor pentru poet şi ea îl ridică deasupra condiţiei umane (Cântarea lui Walmiki), o clipă de fericire poate răscumpăra o întreagă existenţă întunecată (Pe muntele Situ) etc.

«În cetatea morţilor

În cetatea morţilor
Linişte şi pace,
Iar deasupra porţilor,
În cetatea morţilor,
Crucea strâmbă zace.

Pe cărarea stelelor
Trece trista lună,
Şi-n tăcerea sferelor
Pe cărarea stelelor,
Sufletele-adună.

Iar din sânul norilor,
Lacrimile nopţii,
În surâsul zorilor,
Cad pe sânul florilor
Lacrimile nopţii.»

Ca şi la unii simbolişti francezi sau, la noi, la Mircea Demetriad, exotică apare şi antichitatea târzie, crepusculară (sugestie întâlnită şi la Alexandru Macedonski); alături de romantici ca Shelley, Th. Moore, Musset, Nerval, Poe, poetul a tradus de altfel şi autori clasici: Sofocle şi Ovidiu. A lăsat în periodice şi un număr de proze poeşti, ilustrând o evaziune a cotidianului în fantastic, proze remarcabile pentru momentul respectiv.

«Te-ai dus

Te-ai dus, şi liniştea vieţei
S-a stins. Adio! Trist cuvânt.
S-a stins lumina tinereţei,
Şi iată-n locul dimineţei,
E întuneric de mormânt!

Lumina mea era la tine,
La tine ultimul cuvânt.
Nimic n-a mai rămas în mine,
E întuneric, sunt ruine,
Te-ai dus. Adio! Trist cuvânt!»

Moare la 9 martie 1903, Bucureşti

Opera literară
Poezii, Bucureşti, 1901 (nepus în comerţ);
Poezii. Volum unic, prefaţă de Nicolae Davidescu, Bucureşti, 1926;
Nicolae Davidescu, Din poezia noastră parnasiană, antologie critică, Bucureşti, 1943;
Lidia Bote, Antologia poeziei simboliste româneşti, Bucureşti, 1968;
Scrieri, ediţie îngrijită de I. Popescu-Sireteanu, prefaţă de I. Popescu-Sireteanu şi L. Chişu, Bucureşti, 1983.

Sursa:
cerculpoetilor.net
poeziile.com
wikipedia
poezie.ro
crispedia

Tags : ,

Maria D (Marie McF)

"Întorci capul şi priveşti la o decadă ce-ţi stă întipărită pe-un zâmbet plăcut - roman fără cuvinte ci doar plin cu garderoba unor sentimente consumate de un ruj roşu aprins !"

2 Responses

  1. Nu pot decat sa ma ridic in picioare si sa te salut pentru munca asta, stimata MCFRESSIE.

  2. Aprecieri sincere! Continua

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *