Posted On July 6, 2016 By In Editorial With 384 Views

Detractorii lui “AVVA”/părintele Ghelasie sunt și detractorii lui Eminescu, dar și ai neamului Daco-Valah (11)

Totul trebuie purificat. Aceasta este semnificaţia răzbunării iniţiatice a Magului – un sinonim al lui furor sacer, prin care se recreeazăDetractorii lui AVVA.părintele Ghelasie sunt și detractorii lui Eminescu, dar și ai neamului Daco-Valah (11) (re-sacralizează) lumea. Trebuie revenit mereu în punctul initium, în illo tempore, dincoace şi dincolo de orice stare tensionată. De aceea, punctele energetice nu dispar decât pe harta profană a lumii, nu şi pe harta sacră. Nici oamenii, nici zeii nu dispar – căci oamenii prin iniţiere, se zeifică, iar zeii depăşesc, mereu, Amurgul, printr-un etern Răsărit. Dincoace şi dincolo sunt halele albastre ale mării (halele luminate, I-279), dar şi adâncurile Nilului, şi adâncul nisipului, izotopic semantic cu marea, apa detensionată, protectoare a sacralului) a) în halele luminate ale mării se retrag, pentru reenergetizare, zeii dacici înfrânţi, aşteptând nu înfrângerea învingătorilor, ci transformarea stării Mare (starea acvatică este starea ocultă a Lunii – vezi R. Steiner, op. cit.), în starea generală a evoluţiei lumii şi umanităţii; aici, în halele mării, este veşnicul ospăţ cu VIN-LETHE, descris de Eminescu în Odin şi Poetul; aici se vor întâlni zeii dacici, Zalmoxis în speţă, cu Nordul (Odin şi ceilalţi zei ai Valhallei);

b) “Nilu-n fund grădina are, pomi cu mere d-aur coapte [n.n.: o grădină a Hesperidelor, o Hiperboreea Sacră] / Sub nisipul din pustie cufundat e un popor / Ce cu oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce / Sus, în curţile din Memphis, unde-n săli lumină luce. – / Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte până-n zori…” “…Din pământ şi de sub mare s-aud sunete ce cresc”, I-252; Memphisul este un spaţiu în care iniţierea a avut loc, pe verticala-Munte (piramidă): “Mur pe mur, stâncă pe stâncă – o cetate de giganţi… / Au zidit munte pe munte… ca un vis al mării sfinte … / … Colo se ridic trufaşe / Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe, / Racle ce încap în ele fantezie unui Scald” – , dar şi iniţierea prin Logos sacru, căci piramida devine rezultantă-scară iniţiatică a fanteziei lui Scald (deci visarea poetică eliberatoare de contingent, de fenomenal) şi au trecut proba iniţiatică supremă: Moartea (Racla). Deci, e normală eternizarea Memphis-ului-Egipet în zona Grădinii Paradisiace, protejată de apa-stare detensionată, sustrasă stării activ-iniţiatice, infernale, din labirintul-codru, protejată şi de apa-uitare (Lethe) – vinul băut “până-n zori” (deci, zonă de protecţie este şi zona nocturnă) şi de chiot, ca semn al sacrei resurecţii.

Deci: schema punctelor energetice, organizate în geografie sacră, are ca finalitate: re-sacralizarea Lumii şi Omului (în cadrul stării de visare poetică-apa-vis, ca formă de cunoaştere suprasensibilă – cf. R. Steiner, op. cit.). Este o schemă realizată dinafară şi dinăuntru, de către Dumnezeu Ocult, care-şi are ca agent, implicaţi intern în construcţia Ocultă (precedată de Oculta Deconstrucţie): Magul (cu alternativele formale Cugetătorul pitagoreic şi Orbul sculptor: de fapt, Cugetătorul şi Orbul sunt subdiviziuni spirituale, componente ale Magului: acesta se adânceşte în cunoaşterea suprasensibilă, care-i dictează nemulţumirile, având drept consecinţă distrugerea formei energetice, distrugerea funcţiei ei de ombilic universal, prin cugetare, astfel el vorbind pentru fenomenal şi căpătând viziunea sacră, ocultă, spiritualizată, datorită căreia semnul pitagoreic devine realitatea adevărată, răsturnând realitatea pretins reală), precum şi taumaturgii (situaţi, din punct de vedere energetic, între Zei şi Regi, Orfeu şi Dochia).

Schema geografiei sacre cuprinde toponimicele, pentru a putea surprinde orientarea funcţională a schemei (dinamismul ei extern) precum şi, într-un plan simbolic şi suprasensibil, semnificaţia simbolurilor-semne, apărute prin dezvoltare schemei (dinamismul ei intern) – în paralel cu onomastica legată de toponimice: de menţionat că, întreaga schemă (deci, dubla schemă, toponimică şi onomastică) stă sub semnele Visării Poetice (Cunoaştere suprasensibilă) şi ale Măştii (Zeitatea Ocultă, revelată doar prin ultimul stadiu al cunoaşterii suprasensibile şi dincolo de ultimul stadiu; atâta timp cât Eminescu mai e perceput prin logosul profan, zeitatea rămâne ocultată; trebuie perceput Logos-ul Sacru, Grădina cu Apă Vie – numele mistic al eliberării spirituale, al împlinirii Eului):

Deocamdată, la o primă vedere, se pot observa următoarele:

a) cele zece toponimice sunt în cifra tetraktys-ului pitagoreic (10 = numărul creaţiei, numărul lui Dumnezeu-Demiurgos, Dumnezeu Tatăl);

b) prin ultimele trei toponimice se intră în zona ocultă, extrem de labilă semantic; în schema toponimicelor, Nordul apare şi în gruparea trei (ocult), şi ca zece = 9+1, numărul final, de nerostit (numărul divinităţii);

c) Nordul (în esoterismul lumii, este locul de origine a Soarelui), deci, va fi cheia revelaţiei, mai ales că îl aflăm şi în schema onomastică (Nordul, în Memento mori, apare cu natură dublă: spaţială şi antropomorfă – este loc şi zeitate (Mag) în acelaşi timp, este o combinaţie astro-umană, stihie spirituală cu dublă forţă de influenţare, în real şi în suprasensibil, în acvaticul-lunar, în mineralul-pământesc foc şi în zona uranică:“stuf de raze lungi, senine”:“Şi când steaua se-nalţă de pe fruntea lui de rege, / Nordu-atunci cu visuri mândre noaptea lungă şi-o petrece. / De pe stânca-n care tronă, el picioare de granit / Le întinde-n fundul mării cel amar şi fără fine / Păru-i alb flutură-n vânturi, stuf de raze lungi, senine, / Umerii, dealuri de neauă se înalţă-n infinit”; de observat epitetul amar, pentru infinitul mării: la fel ca în finalul poemului Memento mori, unde starea de amărăciune şi oboseală-scepticism este starea iniţiatică, iar nu, aşa cu se interpretează de obicei, atitudine de renunţare şi necredinţă: Eminescu-cel-ocult renunţă (dacă tot e să se afirme ceva despre renunţarea eminesciană) la fenomenalitatea fiinţei sale: el se va înscrie, definitiv, în zona cunoaşterii suprasensibile, regăsindu-şi Eul Spiritual);

d) schema onomasticii din Memento mori îl exclude pe Nero, pentru că acesta nu are existenţă autonomă, ci este semnul regresiei către mit-cântul despre Troia (evident, nici Troia nu poate fi integrată în schema toponimicelor, din acelaşi motiv: ea nu are existenţă autonomă, ci este semnul regresiei, al revenirii, prin moarte iniţiatică, ardere a etapelor, la cântul-armonie-mit; dinspre Regi, stadii degenerate ale sacralului (stadii istoricizate), se regresează, mitic, spre Zei; Zeii, la rândul lor, sunt ipostaze, aparente încă, ale divinului; stadiul cel mai profund, stadiul ocult, fondul cosmic divin, îl constituie stadiul Măşti);

e) în schema onomasticii se înregistrează 13 nume; sacralitatea lui 13 este cunoscută: este 12+1, numărul vieţii şi morţii; este numărul lui Christos, deci (divinitate solară-vegetală, coborâtă în infern şi autopropulsându-se în stadiul resurecţional);

f) de observat, de asemenea, dispunerea numelor-cifre, în funcţie de zona taumaturgiilor Orfeu-Dochia (Orfeu, ca şi Dochia, sunt făpturi androgine: Orfeu conţine în el cugetătorul Pitagoreic-masculin şi Orbul Sculptor-feminin – efeminarea este dată de creaţia interiorizată: “…înmoaie cu gândirea-i temerară / Piatra rece”; de fapt, Orfeu-Androginul este demiurg neputincios şi prin aruncarea arfei sfărâmate, prin care se produce căderea universală-semnalizată, redublat, prin Nero; Dochia este androgină pentru că este stăpână peste Lună şi Soare, confundându-se cu Luna-Monastirea lunii şi cu Soarele-a soarelui cetate): Orfeu şi Dochia sunt, ambii, în zona mare-oglindă (Orfeu e lângă marea-întunecată, Dochia e în zona mii de valuri, luntre… ce uşor juca pe valuri, argintul apei, fluviul cântării… “a mărei / Mare-oglindă, lâng-izvoarele-nflorite pasc albi c-a mării spume”), ceea ce face ca zona Regi să se oglindească, prin intermediul mării, în zone Zei – şi invers (acesta şi este motivul pentru care zeii se retrag în halele luminoase ale mării, întâlnindu-se cu Regele Decebal – vezi Odin şi Poetul (-243). Astfel, deasupra şi dedesubtul mării-oglindă (trecere spre zona Mythos) sunt grupări de câte cinci (Eminescu, în zona Regi, suplimentează, tocmai cu acest scop, Iudeea, cu încă un Rege: pe lângă Solomon, care formează serie de trei [SSS] cu Semiramide-Babilon şi Sardanapal-Ninive, apare şi David), 5 conţinând şi el semnificaţia divinităţii, împlinite total prin reflectarea-însumare (SS formează crucea nordică) a ceea ce e deasupra oglinzii şi ceea ce este scufundat în Mythos-ul-halele mării, adâncul oglinzii; deci: 5 Regi + 5 (3 ZEI + 2 MĂŞTI Robbespierre este cu masca tigru, iar Napoleon Nenumit este Prometeu “ce-a-adus lumei a luminei fericire” şi Neptun care “priveşte linguşirea mării-adânci”, în acelaşi timp – deci foc şi apă) + 2 TAUMATURGI (ORFEU – DOCHIA)= 12 (3×4 = ciclu cosmic); se adaugă Nordul (Capul Lui HRISTOS!). Eminescu este foarte insistent asupra NORDULUI-CAPUL LUI HRISTOS. Şi nu în zadar, fireşte! Surpriza, ulterioară dezlegării enigmei, este mare. Şi nu poate fi dezlegată decât fixând în schema geografică-hartă sacră toate punctele energetice stabilite de Eminescu prin toponimicele din coloana din stânga (descifrând schema geografică se justifică, în mod clar, şi alegerea acestor toponimice, şi nu a altora, de către Eminescu: FRANŢA ŞI NORDUL – apoi NORDUL ŞI DACIA – apoi FRANŢA-NORDUL-DACIA îţi au punctele lor comune în zona ocultă a gândirii, îşi au justificare, într-o cunoaştere suprasensibilă).

se observă: a) zona REGI este marcată, ca topos, de un patrulater (în ocultism, patrulaterul-pătrat este semnul Pământului, ca simbol al stabilităţii);

b) în raport cu patrulaterul, GRECIA devine punct (în ocultism, punctul este semnul Aerului, ca simbol al mobilităţii spirituale);

c) GRECIA şi NORDUL sunt puncte polare (ambele simbolizând re-căderea în Mythos);

d) prin unirea extremei NORD cu punctele ROMA, respectiv DACIA (în Strigoii, I-69:“Odin părăsise de gheaţă nalta-i domă / Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară (…) curgând spre vechea Romă / Pe Nistru tăbărâse (…)” – dar şi prin unirea GRECIEI extreme cu punctele ROMA şi DACIA (ORIGINEA LUMII!!!), se obţine un romb, care poate fi împărţit în două triunghiuri: triunghiul cu vârful în GRECIA, triunghi având , deci, vârful în jos, este semnul apei şi simbolizează instabilitatea şi melancolia: Triunghiul cu vârful în NORD, triunghi având, deci, vârful în sus, este semnul focului şi subliniază energia maximă şi mistică. Focul pe apă, însă, nu oferă stabilitate;

e) de aceea, apare migraţia spre alte puncte, care să ofere stabilitate; în felul acesta, FRANŢA nu este altceva decât modul de a ajunge, energetic, la spirit neliniştit, pe de o parte – dar. În primul rând, modul de a ajunge la ATLANTIC. E vorba de CONTINENTUL ATLANTIC, care în cunoaşterea suprasensibilă, este locul unde oamenii solari, atlanţii, s-au sustras influenţei elementelor luciferice (vezi R. Steiner, op. cit. la Eminescu, elemente luciferice ar trebui tradus prin elemente fals-ormuzdiene): atlanţii au fost cei care au putut vorbi, primii, în numele Spiritului Focului-Christos. Atlanţii au migrat, apoi, în India şi în Persia, aducând principiul solar să se reflecte în formele divine Brahma şi Buddha, respectiv Zarathustra. Iată cum se poate revela Răsăritul Etern (Hristos) migrând, cu credinţă nestrămutată, spre Apus. Iată cum cele mai importante religii, cele mai spiritualizate şi mai solarizate (prin atlanţi), sunt revelate prin cunoaşterea suprasensibilă: creştinismul, hinduismul, buddhismul, zarostrismul.

Să nu se uite insistenţa eminesciană asupra NORDULUI: NORDUL este, geografic, dar şi ocult, în contact cu CAPUL LUI HRISTOS, dar şi CONTINENTUL ATLANŢILOR LUMINII HRISTICE (este zona Soarelui esoteric); NORDUL ESTE AL MAGULUI KOGAIONIC (poziţia Magului Kogaionic este, totdeauna, în punctul cardinal al Nordului). NORDUL este ŢINUTUL-GRĂDINĂ A HESPERIDELOR (PARADISUL OCULT). Deci, MAGUL-NORD ne-a condus (aşa cum l-a condus, iniţiatic, şi pe Eminescu) spre Mythos-ul recuperat: “Suliţa (lui Odin) pe loc s-opreşte, se preface-n d-aur cruce.” Suliţa-rază (indicaţie şi chemare-invocare a solarităţii) va călăuzi cunoaşterea suprasensibilă spre cruce-Christos (Spiritul Suprem al Focului, al Solarităţii), trecându-se prin infernul iniţiatic-moartea iniţiatică.

Este victoria ocultă: “Odin moare – Tibrul este a credinţei lui sicriu” (moarte iniţiatică-sicriu, pentru resurecţia prin CREDINŢA-CRUCE-AURUL LUMINII ÎNVIERII HRISTICE) – de observat că versul are trei majuscule, repartizate stânga-centru-dreapta: O – T – C. Să le analizăm, conform ocultistului englez George Muchery:

O: Venus-Balanţă-Aer (cercul = spirit);

T: Soare-Leu-Foc (cruce = natura: sacrificiu şi suferinţă);

C: Mercur-Gemeni-Aer (semicerc = suflet).

Deci: focul-energie spirituală maximă se înalţă, pe vârfurile triunghiului mistic = desăvârşire autonomizare a Spiritului-Sine. Victoria obţinută de Leu se află printre semnele instabilităţii, ale labirintului ocult şi ale dualităţii, care trebuie stăpânită energic, prin iniţiere: Balanţa şi Gemenii – stăpâniţi de Leu (central). Soarele este dobândit prin înfrângerea instabilităţii (Mercur jos) şi apropierea semnului Iubirii-Credinţă: Venus sus. Apa vie devine, astfel, în finalul demersului iniţiatic, numele mistic atât pentru a) o modalitate de cunoaştere (visarea poetică), cât şi pentru b) stadiul ultim, de iniţiat, transcens în starea Paradis:

a) “Din aghiazima din lacul ce te-nchină nemurirei / E o picătură-n vinul poeziei… / Şi de-aceea beau păharul poeziei înfocate”;

b) “… în ţara unde fug a lumii zile… / E un loc cu apă vie într-un şes încântător. / Cine bea din el nu moare”.

În ce priveşte finalul aparent disperat: “Dar la ce să beau din lacul ce dă viaţă nesfârşită, / Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repeţită, / Cu aceleaşi lungi mizerii s-obosesc sufletu-mi mut?” – aceste versuri sunt CAPCANA, INFERNUL INIŢIATIC – căci, este evident că acela ce urmează cale iniţiatică, din geografia iniţiatică, descrisă de noi mai sus – depăşeşte fenomenalitatea-mizerii-suferinţă-absurditate: ajuns în stadiul de atlantul-fiinţă solară, iniţiatul va reconsidera fundamental datele fiinţei sale şi ale drumului iniţiatic parcurs. Nu rămâne nici o îndoială că stadiu atlant-Hristos elimină, tocmai prin statutul său de stadiu mitic, orice percepţie de ordin fenomenal (percepţie infiltrată, şi acesta este firesc, cu elemente fals-ormuzdiene, mizerie, suferinţă, absurditate, zădărnicie). Deci, însuşi titlul (subtitlul) Panorama deşertăciunilor este o capcană iniţiatică: pentru omul profan, aflat în precaritatea fenomenală, lumea s-a desemantizat, rezultând deşertăciunea; pentru omul care s-a iniţiat, prin intermediul traiectoriilor geografiei sacrale, lumea (cu totul altă lume decât cea fenomenală, din punct de vedere calitativ) s-a resemantizat, devenind Mythos-puritate-apă-vie. (foto www.prieteni.ro)

Tags : , , , ,

Adrian BOTEZ

One Response

  1. Un serial interesant. Cu reverenta va salut.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *