Barul

0
476
This entry is part 21 of 23 in the series Fragmente

Localul este micuţ. Relativ ferit de strada principala, nu cred să fi avut vreodată mai mult de 10 persoane prezente în acelaşi timp. Mie
îmi convine. Detest locurile aglomerate. Îmi place să stau cu gândurile mele şi o cafea. Sau o bere. În funcţie de moment. Îmi place aşezarea meselor. Uşor răsfirate destul cât să nu te simţi nici singur dar să nici nu-ţi audă perfect cineva gândurile. Două canapele flanchează cele trei rânduri de mese şi te trezeşti gândindu-te câte scene romantice au văzut acele canapele. Câte despărţiri, câte împăcări, câte şi mai câte. Aleg o masă mai ferită şi chelneriţa vine grăbită să îmi ia comanda, parcă să nu piardă ocazia de-a-şi face meseria. Îmi convine.
– Un espresso dublu, mult lapte, fără zahăr, te rog.
– Imediat! Vă las meniul?
– Nu-i nevoie. Şi spune-mi “tu,” presimt că până se termină seara devenim prieteni.
– Bine, “tu.”
Îmi arunc un ochi pe la mesele din jur: un cuplu de îndrăgostiţi se sărută cu pasiune. Oftez. La altă masă, un domn îmbrăcat elegant soarbe dintr-un pahar. Pariez că whiskey. Îmi place să privesc lumea. Să îmi imaginez ce gândesc, ce viaţă duc, de ce sunt trişti azi sau de ce fericiţi mâine. Ador să merg cu metroul dimineaţa pe aceeaşi rută deşi nu am motive. Îmi recuperez ochiul aruncat şi îmi mai rămâne timp să privesc cum chelneriţa, acum zâmbitoare şi parcă cu un decolteu mai evident decât prima dată, îmi aduce cafeaua.
– Mulţumesc!
– Spune-mi Adela.
– Bine Adela, spune-mi Cătălin.
– Cătălin, dacă mai doreşti ceva sunt la bar.
– Promit să caut scuză.
Zâmbeşte şi se îndepărtează. Îi privesc trăsăturile şi îmi scapă un oftat: “de-ai fi tu salcie la mal.” Gust din cafea: exact cum îmi place. Nu ştiu dacă aţi observat dar în fiecare bar e diferită. Ştiu asta fiindcă îmi plac barurile şi îmi place cafeaua. Nu ştiu de ce, nu are nici un efect. Dar mie-mi place. Mă uit la ceas şi observ că persoana aşteptată întârzie. “Sfertul academic,” îmi zic. După vreo trei licenţe şi două master-uri mai târziu, rămas fără cafea şi chef, mă văd tastând un mesaj: “mai vii?”
Răspunsul vine surprinzător de repede. Pesemne aştepta: “nu mai pot, îmi pare rău, a intervenit ceva.” Zâmbesc. N-o urăsc. Sunt obişnuit să intervină ceva. Nici nu mă mai chinui să mă gândesc dacă pe bune sau doar ca să scape de mine.
– Adela!
– Da, Cătălin?
– Văd că am rămas singuri.
– Păi, aşa e aici de obicei. Rar vezi 10 persoane.
Zâmbesc, amintindu-mi gândul din momentul în care am intrat în bar.
– Ai Tuborg?
– Da.
– Două Tuborg.
– Mă gândeam eu că aştepţi pe cineva. Tot îţi verificai telefonul.
– Fals.
– Poftim?
– Fals. A da, al meu fără pahar. Al tău, tu ştii!
– Din păcate nu avem voie.
– Nu spun dacă promiţi că nici tu.
– De acord!
Mai urmează un rând de bere şi încă unul. Aflu că are 19 ani şi doar ce a trecut printr-o relaţie dezastruoasă. L-a iubit şi a făcut orice pentru el. Sexual, social, orice. E tristă şi parcă ar vrea să plângă.
– Totul trece, ai să vezi.
– Oare? Lui i-am jurat credinţă eternă.
– Să bem în cinstea credinţei eterne!
– Să bem!
Continuăm discuţia şi îmi spune despre părinţii ei. Nu au înţeles-o niciodată. Nu au avut timp, nu au avut chef, cine mai ştie. Au avut mereu însă, scuze. S-a simţit singură. Când a apărut el “s-a aruncat.” Fără plasa, fără a-i pasă. Îl iubea. Nu se ştie cât îl iubea pe el sau cât iubea ideea că nu va mai fi singură. Iniţial era frumos. Erau un cuplu. Se mutaseră împreună, îşi găsise un loc de muncă şi era frumos. Apoi a început declinul. La un moment dat a anunţat: “mă mut la mama.” Ajunsă acasă, părinţii au blamat-o. Încă o fac. Desigur că nu au timp să asculte. Sau chef. Sau dorinţă. Au scuze. Mereu scuze.
– Mă simt bine aici în bar. În fiecare zi cunosc persoane noi şi interesante. Ei au nevoie de mine. Ei nu au scuze. Nu mă bat, nu mă înşeală. Şi îmi mai lasă şi bacşiş. Din “tips” îmi iau câte un cadou şi îmi imaginez că e de la un client sau altul. Într-un fel chiar e. Scuze, cred că te-am plictisit cu viaţă mea.
– Hei, uneori chiar şi barmanul trebuie să fie ascultat. În plus, nu m-ai plictisit deloc. Din contra, chiar.
– Eşti dulce.
– Vorbeşte berea acum.
– Nu, vorbeşte Adela. Nu am mulţi ani dar am experienţă de viaţă. Eşti dulce. Clar??
– Să trăiţi, am înţeles!
– Aşa.
– Când ieşi din tură?
– Păi, s-a făcut 8, cam acum ar trebui să îmi vină schimbul.
– Mă conduci?
– Până unde?
– Nu ştiu!
– S-a făcut!

Series Navigation<< Zâmbetul eiOrasul si Zambetul Ei >>
Previous articleÎntâlnire
Next articleAmurg
"dupa cate-am tras ca boii suntem iarasi fii ploii, numai buni de dus cu vorba, sa-ti manance altul ciorba, numai buni de dusi cu sacul si-o sa dam cu toti de dracul, cu stilul nostru fistichiu de-a scoate din rahat rachiu"

LEAVE A REPLY