Un nou capitol

0
457
This entry is part 16 of 23 in the series Fragmente

Fiori reci îi străbăteau corpul. “Ce frig s-a lăsat, fir-ar să fie de iarnă!”. Undeva în depărtare, un felinar împrăștie lumina în negura nopții. Orașul pare pustiu, cele câteva persoane prezente pe străzi
grăbindu-se în căutarea unui adăpost. Un restaurant, o mașină ori căldura căminului. Rezemat de un zid, Alex așteaptă ultimul autobuz. Un gând îi străfulgeră mintea: “ultimul tren”.

Cele câteva zeci de minute până la apartament au părut să se scurgă precum ultimii săi ani petrecuți în București. Greu, fără folos, fără sens. Învârti cheia și ușa se deschise, un nou val de răcoare combinat cu parfum de cameră, mangaindu-i măduva oaselor într-un mod neplăcut. Întunecat și rece, apartamentul nu făcea altceva decât să îi accentueze sentimentul acela enervant de singurătate. Sentiment care îl tot bântuia de ceva timp. Aprinse lumina și privi împrejur. Trei valize așteptau dimineața, tolănite într-un colț al sufrageriei. Pe o măsuță, o pagină dintr-un caiet pe care scrie: Camera 501”. Un zâmbet se așternu timid pe buzele sale. “Alte vremuri…”.

Se cunoscuseră din greșeală. Cea mai frumoasă greșeală pe care au făcut-o vreodată. Alex, redactor pentru o publicație online, căuta un nou articol. Mihaela, plictisită, căuta un partener de conversație. Au vorbit ore în șir. Apoi orele s-au transformat în zile. Iar zilele, în săptămâni. Într-un final, acesta adunându-și fiecare gram de curaj pe care l-a avut vreodată, a întrebat-o: “Nu ai vrea să bem o cafea? Mi-au cam obosit degetele!”

Răspunsul nu se lăsase așteptat.

“Desigur, unde?”

“Păi, eu nu știu prea bine orașul. Spune tu și eu voi fi acolo!”

“Știu eu un bar drăguț. Ne vedem în centru? Știi unde e centrul, nu?” În spatele monitorului, un zâmbet șmecheresc se contura pe buzele sale.

“Ce-ți place să glumești… normal că știu! În… 40 de minute?”

“Hmm, ar fi cazul să mă pregătesc! Am ieșit, te sărut!”… Mihaela – signed out.

“…și eu!” Inima lui Alex făcea salturi. “O să fie interesant”. Același surâs șmecheresc, marcă înregistrată Mihaela, cum avea să observe de-a lungul timpului, i se întipări și lui pe față.

Ora 18:00, centrul orașului. Secundele ceasului se scurg una câte una într-un ritm infernal. Bătăile inimii sale par a se auzi în întreg orașul. O siluetă firavă își face loc prin mulțime.

“Doamne, e mai frumoasă decât în poze!”

Îndreptându-se spre ea o întrebă: “Bună, Mihaela? Alex sunt! În sfârșit ne întâlnim!”

În bar, atmosfera specifică înaintea zilei îndrăgostiților. Se îndreptară spre singura masă liberă, înconjurați de inimi plutitoare și o melodie caldă. “Doua mâini în taină s-au întâlnit…”. Cineva îl întrebase la un moment dat de ce nu sărbătorește ziua îndrăgostiților. “Sunt român, avem Dragobetele”, fu răspunsul acestuia. Răspunsul tipic al unei persoane singure.

Visul său fu întrerupt de sunetul telefonului. “E timpul”, se gândi Alex în timp ce se ridica din pat. “Alt oraș, soție, un copil pe drum… Alex tată, ai îmbătrânit!”

“Da, Mihaela, da…! Ei, cum să întârzii! Au durat mai mult pregătirile. În fond, părăsesc orașul definitiv, nu plec în vacanță! Dacă regret? Îți arăt eu când ajung… să pregătești ceva de mâncare, mă simt de parcă am hoinărit o viață întreagă și de-abia acum ajung la destinație. De fapt… știi ceva? Așa și e!”

Series Navigation<< Siluete cenușiiMagie in camera de hotel >>
Previous articleSiluete cenușii
Next articleUnde Sunt Zăpezile de Altă Dată?
"dupa cate-am tras ca boii suntem iarasi fii ploii, numai buni de dus cu vorba, sa-ti manance altul ciorba, numai buni de dusi cu sacul si-o sa dam cu toti de dracul, cu stilul nostru fistichiu de-a scoate din rahat rachiu"

LEAVE A REPLY