Un nou capitol

0
393
This entry is part 13 of 23 in the series Fragmente

Uşile metroului se închiseră imediat ce intră în vagon. „Am avut noroc, cred că era ultimul metrou”, îşi spuse acesta în timp ce cauta cu privirea un loc. Se aşeză pe singurul loc gol, între doi bătrâni. În jurul său oameni. Feţe triste, griji: „Îmi pare rău, nu avem bani. Ştii că vroiam să ieşim”, nu v-am mai văzut de mult dar ce să-i faci, asta e!” O doamnă îmbrăcată elegant vorbeşte probabil cu soţul său: „Da, vin spre casă. Pâine şi mai ce? Atât? Ok! Am avut o zi groaznică… îmi dau demisia, normal!”

O voce călduroasă anunţă: „Atenţie se închid uşile!” În aceeaşi secundă un grup de tineri se năpusteşte în vagon.
Râsete, glume, discuţii specifice copilăriei. Un sentiment enervant de bătrâneţe îl copleşeşte. „Urmează staţia Eroii Revoluţiei cu peronul pe partea stângă.” Ridicându-se de pe scaun, acesta se îndreaptă spre uşă, observând privirea iscoditoare a unei domnişoare din grupul de tineri. Acesta îi răspunde cu un zâmbet şi coboară gândind: „am o soţie minunată, curând voi avea şi un copil; mult succes cu altcineva!”

Uşile metroului se închiseră în spatele lui. În ciuda tuturor problemelor sale, Bucureştiul a prezentat mereu un farmec aparte pentru Alex. Cel puţin pe timp de noapte. Florăresele de pe marginea trotuarului se pregătesc să îşi închidă căsuţele, un cuplu de îndrăgostiţi plimbându-se de mână pe stradă îşi adresează priviri pline de tâlc, un taximetrist îşi opreşte automobilul pentru a se odihni după o zi plină. Atmosfera boemă, de roman contemporan.

Câteva picături de ploaie combinate cu o senzaţie acută de foame îi amintiră că trebuie să se grăbească. „Prima noastră săptămână împreună şi deja am început să întârzii la masă. Mihaela o să mă omoare!”

Câteva sute de metri mai departe, într-un apartament mic dar perfect pentru tânărul cuplu, Mihaela aşeză pe masă tacâmurile, mângâindu-şi din când în când burtica, zâmbind. În altă parte a oraşului, un scriitor îşi închide laptop-ul, sorbind ultima gură de vin.

[…]

Era timpul. Verificându-și încă o data arma, un pistol semiautomat USP, se îndreptă spre dormitor. Așternuturile de culoare închisă contrastau cu pielea ei albă. Așezându-se lângă ea o trezi cu un sărut, mâna lui stânga plimbându-se ușor pe corpul acesteia, puțin temător să nu o strice. „Neața iubitule”, spuse aceasta, încercând să-și alunge somnul prin clipiri dese. „Te iubesc”, îi spuse acesta șoptit și o sărută apăsat. „Trebuie să plec în misiune, nu știu când mă voi întoarce. E ultima oară… promit!” Michelle se ridică și-l îmbrățișa, sărutându-i obrazul: „Asa ai spus și ultima oară. Dar… înțeleg! Te rog ai grijă de tine! Și întoarce-te repede, nu uita că vom avea un copil, nu vreau să crească fără tată!”

„Do you want to save your changes?” Apăsând tasta ‘enter’, Cătălin închise laptop-ul și sorbi din paharul plin cu wiskey. Închizându-și ochii, încercă să vizualizeze chipul lui Michelle. Întradevăr era doar un personaj din romanul său, însă Michelle chiar existase. Dormise în dormitorul său și pentru câțiva ani îi acordase onoarea de a face parte din viața ei. Doar că nu o chema Michelle, o chema Adela. Și era motivul pentru care trăia. Și era tot ce putea să își dorească de la o femeie. Și deodată a dispărut. Camera goală, șifonierul pe jumătate gol, sufletul sau gol pe de-a-ntregul. „Trebuie să aflu! Trebuie să știu ce s-a întâmplat cu ea!”

[…]

Sorbind din cafeaua fierbinte, Alex își reaminti noaptea precedentă. Noaptea perfectă: mâncarea lui preferată, o sticlă
de vin și Mihaela. Dând un ocol cu privirea bucătăriei, un zâmbet i se întipări pe față: se mutaseră de puțin timp în noul apartament însă parcă locuiau acolo de o viață.

„-Ai făcut cafea!” se auzi vocea Mihaelei. Priveliștea era și mai minunată decât vocea. Purtând doar un tricou strâmt și pantaloni scurți, cu părul răvășit și privirea pătrunzătoare, arăta minunat! Precum o zeiță a timpurilor moderne. Ridicându-se de pe scaun, Alex o îmbrățișă, sărutând-o pătimaș și strecurându-și mâna pe sub tricoul ei.

„- Ușurel, ușurel, mai întâi cafeaua!” Mișcându-și șoldurile mai lasciv decât de obicei și cu un zâmbet ștrengăresc pe față, zâmbetul acela care știa că îl înnebunește de fiecare dată, se îndreptă spre frigider.

„- Mă ajuți te rog cu sticla aceasta de lapte? Nu pot să o deschid. ”Înconjurând-o cu brațele, Alex îi acoperi mâinile cu ale sale, deschizând sticla buclucașă. Corpul său se lipi complet de spatele Mihaelei, dorința sa atingând limita maximă. Sărutându-i gâtul, începu să o mângâie. Simțindu-i corpul cum tremură, o întoarse brusc spre el și lăsând sticla de lapte pe frigider, o așeză pe masă din bucătărie.

O jumătate de oră mai târziu, își sorbeau cafeaua îmbrățișați.

„- Știi cu cine am vorbit eu ieri?” întrebă Mihaela.

„- Cu cine?”
„- Cu Cătălin! E o epavă după tot ce s-a întâmplat cu Adela! Îmi este așa de milă de el! Mă gândesc că tu ai destule relații, nu crezi că ai putea afla ceva despre ea? Măcar de ce a dispărut, dacă nu poți să afli unde este acum!”
„- Am să încerc, promit! Hai că îl sun acum! Unde mi-am pus telefonul?”

Series Navigation<< La Vie En GrisVrei să te Măriți cu Mine? >>

LEAVE A REPLY