Detractorii lui “AVVA”/părintele Ghelasie sunt și detractorii lui Eminescu, dar și ai neamului Daco-Valah (12)

0
547
This entry is part 1 of 1 in the series Detractorii lui “AVVA”
  • Detractorii lui “AVVA”/părintele Ghelasie sunt și detractorii lui Eminescu, dar și ai neamului Daco-Valah (12)

e – POVESTEA MAGULUI CĂLĂTOR ÎN STELE

Nu părăsim (temporar) poemul Memento mori (foarte dens în sugestii asupra geografiei sacre eminesciene), decât pentru a sugera că Eminescu îşi răsfrânge concepţiile esoterice (viziunea suprasensibilă) asupra întregului cosmos. Se va observa, însă, că întreg cosmosul înseamnă tot Pământul, mereu Pământul – de fapt, nu doar în sensul geocentrismului, ci, în primul rând, în sensul concepţiei ocultiste conform căreia Spiritul Uman se autoperfecţionează în paralel cu astrul său (Pământul), parcurgând, în sens evolutiv, o serie de stadii cosmice: Saturn, Soare, Lună, Pământ etc.

Pentru ca afirmaţiile de mai jos, legate de semnificaţiile oculte ale poemului Povestea magului călător în stele, să nu fie suspectate (prea mult) că merg în direcţia unei atrageri a textului eminescian spre o interpretare gata confecţionată – este necesar a stabili, încă dintru început, o premiză necesară (se va putea vedea dacă şi suficientă). Premiza se referă la modul de a aborda textul poemului Povestea magului călător în stele: este sau nu este un text iniţiatic, sau, măcar, despre iniţiere? Răspunsul îl vom da abia după o scurtă problematizare, implicând ştiinţa mitologică:

  1. a) însuşi titlul dat de Călinescu (Povestea magului călător în stele – conformându-se conţinutului manuscrisului eminescian, ms. 2259, f.52-81, fragm. şi în ms. 2276, II, f.27-29) implică termenul de basm; or, basmul, conform folcloristicii secolului nostru, este un mit degradat;
  2. b) mitul este, după Mircea Eliade, o “povestire sacră”[1], mitul, deci, implică revelarea, prin cuvânt, a forţelor ce ajută omul căzut să revină în illo tempore; textul mitului este, prin el însuşi, tentativă de recuperare a lui illo tempore – deci, implică demersul iniţiatic (cuvânt şi acţiune sunt concomitente în mit);
  3. c) în Povestea magului, ca şi în mitul folcloric, există schema iniţierii: împărat = stadiul consumării forţei sacre à fecior de împărat = stadiul de germene pentru re-iniţiere (recuperare a energiei sacre) à magul-guru, iniţiatorul; în plus, există trasată, în mod clar, calea iniţierii, calea obstacolelor, a probelor iniţiatice: urcarea muntelui, de către feciorul de împărat, spre zona Mag.

Aceste lucruri trebuie acceptate, altfel ar fi anulate orice demersuri de consolidare a ştiinţei mitologiei. Odată acceptată premiza (Povestea magului este poem despre iniţiere), nu este înafara posibilului ca toate afirmaţiile şi acţiunile Magului să aibă conţinut iniţiatic; prin urmare, se poate deduce că Povestea magului este un poem iniţiatic, un poem care comunică rezultate ale demersurilor cunoaşterii suprasensibile. Partea cunoscută (sensibil) – mitul aparent este doar vârful icebergului suprasensibil, disparent, ocult (spiritul nevăzut, autorecuperat în divin).

Dacă aceste lucruri sunt acceptate, nu mai rămâne decât să ne punem întrebări în legătură cu tainele revelate de Mag, cu semnificaţia acţiunilor Magului, cu obiectele-stadii cu care ia contact Magul (căci Magul este ombilicul universului energetic, spiritual, al poemului) – şi să încercăm să găsim răspunsuri, care să liniştească, într-o măsură cât mai mare, efervescenţa întrebărilor noastre. Din punctul de vedere al autorului acestei lucrări, răspunsurile cele mai apropiate de logica internă a poemului Povestea magului le oferă indicaţiile cunoaşterii suprasensibile, conţinute în cartea lui Rudolf Steiner, Ştiinţa spirituală.

În legătură cu poezia eminesciană (dar nu numai: multe dintre problemele poeziei le regăsim, sub o formă sau alta, şi în proza eminesciană), întrebările care se ridică sunt multe. printre altele, de ce apare Luna, la Eminescu, ca spaţiu a) transcendent b) dar, totodată, geamăn Pământului, conformată din elemente pământeşti (cf. II-303, Sărmanul Dionis, viziunea asupra topografiei lunare: munţi, stânci, bucăţi de pădure, codru antic, fluviu măreţ, insule cu scorbură de tămâie şi cu prund de ambră, dumbrăvi, flori, gândaci etc.); mai exact, Pământul şi Luna, în mod egal, apar la Eminescu re-structurate ideal – dar, repet, amândouă în mod egal (în mod similar “descojite” de vreo eventuală faţă reperabilă în cadrul lumii reale). Şi, apoi, de ce spaţiul transcendent nu este numit cu nume de spaţiu mitic: rai, paradis, Eden etc. – de ce Lună? Şi, apoi, tandemul Soare-Lună apare, la Eminescu, nu atât ca un simbol al succesivităţii cosmice implacabile, ci ca o simultaneitate de imagini şi stări (fata de împărat, Lună şi Luceafărul-Soare Negru, în Luceafărul, Soare-Lună şi “chipul dragei mele”, în La mijloc de codru, “Înzestrat cu o închipuire urieşească, el a pus doi sori şi trei luni”, în Sărmanul Dionis, II-3303, sugerându-se, prin 2 sori şi 3 luni, o progresie gradual-calitativă dinspre Soare spre Lună, lucru pe care ocultiştii îl au în vedere, când discută evoluţia spiritului şi astrului său-Pământ, în seria Saturn à Soare à Lună à Pământ etc.) – simultaneitate care patronează şi semantizează structuri şi stări pământeşti, (a se vedea hyperionizarea Ei şi lunificarea Lui, în tandemul mitic final, doi tineri singuri à doi copii cu plete lungi, bălaie, tandem care re-sacralizează Pământul, în Luceafărul; revelarea Erosului, ca structură de profunzime a Pământului, în La mijloc de codru…; “mobilarea” Lunii cu elemente pământeşti, dar cu impulsuri luciferice, care vor produce, în Sărmanul Dionis, căderea cuplului instaurat prin palingenezie etc.). Deci, nu e vorba, la Eminescu, doar de un geocentrism ptolemeic, ci de viziunea Pământului, ca un şir de ipostaze care, poate, au fost cândva, succesive şi disociate, dar pot fi revelate şi ca stări dinamice, evolutive, în cadrul stării numită Pământ – stare unitară în dinamismul ei ocult. Pământul-stare spirituală reuneşte titanismul (vezi Demonism) cu starea pirică (“Şi-n urmă pământul rămâne – o stea”, I-202). În Luceafărul, Luna (fata-lună între stele) şi soarele Negru (Luceafărul; ocultiştii menţionează că, în stadiile Saturn-Soare lumina este întunecată, lumina este una interioară, spiritualizată)[2] apar întâi , în spaţiul-vis al Pământului (starea de vis cu imagini este specifică stărilor Lună-Pământ, afirmă Steiner în op. cit., p. 156 şi p. 178), apoi, Pământul se etaşează, împlinit mitic, lăsând înafara sa Luna şi Lucefărul-Soare Negru.

Viziunea cosmică eminesciană, atunci când apare pregnant (Luceafărul, Povestea magului…, Scrisoarea I), este o viziune circumscrisă viziunii pământeşti, stării-Pământ (în Scrisoarea I – “lume, lună, soare şi stihii” înseamnă, de fapt, Pământ + Lună +Soare + Spiritele-stihii, care produc evoluţia spirituală a aştrilor). E altceva decât Pământul, atunci când Eminescu descrie zboruri şi trasee cosmice – dar, mereu, în relaţie cu Pământul, convergente spre Pământ etc.

Cel puţin în Povestea magului, descrierea acestor lumi care formează preajma spirituală a Pământului, care se raportează la Pământ şi intersectează, în mod constant şi necesar, Pământul – este una în care cititorul pătrunde ca într-un labirint de neînţeles pentru conştiinţa lui limitativă la realitate-raţiune. Pământul, aici, a dispărut ca element de descriere, fiind păstrat, mereu, ca o stare deschisă, nedefinitivată, aflată într-o permanentă efervescenţă semnificativă a formelor şi structurilor, într-o permanentă stare de erupţie către alte locuri decât cele intuite ca fiind proprii Pământului – şi, totuşi, abia aşa, prin circumscrierea sa unor structuri colaterale, oculte, Pământul devine o realitate complexă (o complexitate care impune o dinamică ontologică şi gnoseologică, întreruptă, de sincope existenţiale, în stadii – şi, apoi, reluată, de fiecare dată, în fiecare stadiu ajungându-se pe planuri diferite şi superioare).

Pentru descifrarea labirintului efervescent absolută nevoie de un alt demers decât cel eminamente raţional (care este ratat de la început, căci este respins de însăşi natura iniţiatică a textului): este nevoie de cunoaşterea suprasensibilă, de demersul analitic de tip ocultist – ceea ce ne-a determinat la o lectură paralelă a textului eminescian şi a Ştiinţei spirituale a lui R. Steiner (cel mai important ocultist al secolului XX, care a sintetizat datele ocultismului milenar). În capitolul de faţă, nu facem decât să sugerăm ocultismul care nutreşte semantica versului eminescian – căci o adevărată paralelă completă (pornind de la calea sugerată de noi) poate face oricine, punând cele două texte alături. Se va vedea (în cazul în care va fi acceptată lectura sugerată de noi) că George Călinescu a aruncat mult prea neglijent afirmaţia sa, în legătură cu Povestea magului

Povestea magului călător în stele este foarte asemănătoare cu Mureşanu (n.n.: nici vorbă: Mureşanu schiţează funcţionalitatea ahrimanică a Pământului, antrenând în scepticism şi revoltă ahrimanică pe anumiţi oameni – Geniile, pe când Povestea magului este poem de iniţiere ocultă întru evoluţia spirituală a Pământului)… Mult mai stângaci, aruncată în vălmăşeala inspiraţiei (N.n.: şi totuşi, câtă ordine suprasensibilă!), ea are informitatea unui bronz răcit şi părăsit înainte de a i se fi dat o formă hotărâtă.”[3]. La fel, pripită mi se pare şi catalogarea drept “sideromanie” (G. Călinescu, op. cit., I-288) a preocupării eminesciene de a explica, la modul ocult, legătura dintre lumina stelară şi corporalitatea pământească.

La început, a fost spiritul pur. MAGUL KOGAIONIC şi ÎMPĂRATUL sunt Oreste şi Pilade – deci, sunt acelaşi spirit în două trupuri-conformaţii: deci, esenţial, există ambii întru permanenţă (cf. R. Steiner – corpurile căldurii aduc Timpul, celelalte sunt Permanenţă), doar că, în evoluţia spirituală, se produce impresia unei diferenţieri-departajări, în care se păstrează fondul spiritual (Magul), ca fond de energie primară, iar pe acest fond se produce sincoparea stărilor-faze de evoluţie a spiritului stare-Pământ (aparenta moarte a împăratului) urmată de reluarea stadiilor de pe prima treaptă, până, mereu, la o treaptă superioară celei a precedentului stadiu (fiul de împărat, care se duce spre Mag, spre a fi iniţiat; apoi, reluarea cercului pe spirală, urmând stadiul călugăr, ca irosire a forţelor sacrale, dobândite ca Fiu de Împărat – dar nu o irosire totală, dusă până la capăt: Călugărul, ca fost împărat-decrepitudine sacrală, s-a oprit la stadiul zbuciumat: claustrat în mânăstire, cu zvâcniri tot mai slabe spre cenuşa fostei fiinţe, cuprinsă de febra autodistructivă: “Pe focul cugetării a presurat cenuşă, / Ci sub cenuşă-ard însă consumatori cărbuni. / Atunci visul mărirei s-a şterge-n a lui gând / Când peste spuza sură se va turna pământ”. Treptat, impulsurile spre trecuta stare se transformă în impulsuri spre o viitoare stare-lume, stare viitoare care-l ispiteşte sub forma unei fiinţe-înger care nu se poate materializa în stadiul următor: “E-aievea acea fiinţă… / Dar nu-i aci în lume… E sufletu-unei moarte, / Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind. / Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte / Şi idealu-eteric în lut eu pot să-l prind, / Dar nu aici – Aicea de viaţă n-are parte; / Vom merge-n lumea unde trăieşte mai departe.” Se observă:

  1. a) insistenţa asupra ideii imposibilităţii împlinirii-cu-ideal aici:Aicea de viaţă n-are parte”,“nu aici” –
  2. b) pe de altă parte, oscilaţia între ideile de reluare şi continuare: “E sufletu-unei moarte, / Pe care … să-l reaprind” – “vom merge-n lumea unde trăieşte mai departe”. Concluzia firească: noua lume este stadiul de depăşire calitativă şi extensivă a lumii-aici, preluându-i şi restructurându-i lumii-aici atât trecutul, cât şi viitorul – deci, lumea nouă este o lume care include şi presupune anterioritatea lumii-aici, înglobează, îşi circumscrie fostul stadiu, lumea-aici).

Cunoaşterea stadiului consecutiv este, mereu, rezultatul unui dat suprasensibil, deci este cunoaştere suprasensibilă: a) fie drumul de urcare a muntelui, depăşirea ruinelor (“acolo printre ruini ” I-291), a prăvălirii (“stejar prăvălit“), a îmbătrânirii-decrepitudine prin tolerarea invaziei vegetale (“stanuri bătrâne cu muşchi acoperite”), depăşirea furtunii infern iniţiatic (“Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamă…/ Vuieşte a vântului arfă de-aramă ”) în favoarea invaziei semanticii luminii revelaţie (“Şi-n ceruri se-ncurcă auritele zodii”) şi transcenderii în Mythos (“Şi dracii la râuri adun licapodii” – forţa Lupului Mistic-Fenrir, Amurgire şi Zori ai Zeilor, prin îngurgitare şi regurgitare), ajungere în piscul-Âthman, de deasupra fenomenalului-nori-Māyā: “Deasupra-ăstui munte cu fruntea sterpită, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / Stă magul.”, b) fie prin zbor şi starea de visare revelatorie a Mythos-ului, stare obţinută prin mijloace magice, oglinda-ochi magic deschis spre lumea de dincolo, de aici-acum: “Pe-oglinda cea neagră, profundă şi largă, / Încet-încet pare o umbră de-argint (somnul, prin care se revine la originar, la visul-Mythos: stele-imperii I-303, steaua somnului redătător de visare-Mhytos “de visuri, de umbre, de cântec e plină”), c) fie cunoaşterea suprasensibilă a lumii ca stadiul viitor, prin ochiul magic din frunte*, ochiul ciclopic, sau ochiul reptilian, prin care se emit şi se receptează, precum afirmă parapsihologia, bio-radiaţiile a, b şi mai ales g: “Şi raza mă iubeşte, mângâie a mea frunte… / La mijlocul de aer, în sfera de lumini / Din frunte-mi se retrage raza de cristal, / Ea prinde chip şi formă, o formă diafamină, / Înger cu aripi albe…” (I-308).

Magul, ca fond energetic permanent pentru evoluţia spirituală a Eului-Pământ, în lumea suprasensibilă, este sinteza Spiritelor Înţelepciunii (Kyriotetes-Domnii), a Spiritelor Voinţei (Tronuri) şi a Spiritelor Mişcării (Dynamis-Puteri)[4]. (Aceste spirite îşi reiau de la capăt misiunea, de fiecare dată când se trece la substanţializarea evolutivă a următorului stadiu-astru spiritual din serie). Magul este întruchiparea spiritelor înţelepciunii, deoarece dinspre fondul de înţelepciune cosmică-Mag i se transmite fiecărui novice rezumatele fiinţării oculte întru cosmos (vezi I-293), mitul despre stele, moarte, geniu, trup, spirit, cosmos, haos etc.). Magul stăpâneşte mobilitatea exacerbată a stihiilor eterice ale lumii, stăpânire exercitată prin privirea-spirit: “Aruncă pe lume el ochii lui suri” – şi prin cartea zodiilor: “E-o carte ce nimeni în veci n-o citeşte /Cu semne strâmbe întoarse-arăbeşte: / Sunt legile-n semne din ăst univers” (semne strâmbe, întrucât deviază şi depăşesc această lume, mereu în favoarea altei-altor lumi). Deci, Magul uneşte Înţelepciunea cu Voinţa, pentru a reflecta Voinţa în spaţiul ceresc[5]. Magul se azvârle în cosmos, provocând substanţialitatea să-şi găsească refugiu mereu sub ocrotirea altor şi altor Spirite ale Formei (Exusiai-Stăpâniri), revelate, treptat, în fiecare din stadiile astrale ale Pământului-Spirit evolutiv: “Se suie-n vârf de munte… / … în infinit el zboară”, “Din vârf de munte-n în spaţiu iar s-aruncă” etc.(I-305).

Fiul de Împărat apare după stadiul stele-copile (“…când stelele din ceriuri / Erau copile albe cu părul blond…” I-287) şi lumi grădini: “ţările-nflorite” (I-287), stăpânite, încă, de îmbătrânitul Împărat (părintele decrepit, stadiul care cere reînnoirea, prin moarte iniţiatică şi naştere ocultă, a forţelor sacrale). Acest stadiu este al stării de agregaţie “căldură”, “corpuri de căldură”[6]: este stadiul Saturn (“iarna e blândă primăvară”, plus vagi senzaţii vizuale şi olfactive: “umbre cu miros pe-a salei întins rond”). Fiul de împărat devine formă distinctă, urcă muntele spre Mag, deci, contribuie, alături de zona Mag, la activitatea Spiritelor Formei şi Spiritelor Personalităţii (Archai-Începători): stadiul fiu de Împărat, alături de stadiul de Mag, este, mereu, întemeietor, în fiecare din succesivele lumi. Magul, ca fond cosmic, va rula, drept co-autor la ctitorirea lumilor, stadii similare, dar specifice, totuşi, fiecărei etape-lume-astru din serie: Fiul de Împărat, succesor al Împăratului, este succedat de Călugăr – fost Fiu de Împărat. În atmosfera de căldură a lui Saturn (primul stadiu de evoluţie suprasensibilă a Pământului) se ivesc acum (vezi R. Steiner, op. cit., p.127), “lumine care când se-aprind, când se sting… câte o fulgerare care brăzdează spaţiul”. Iată expresia acestei stări la Eminescu, după desprinderea distinctă a Fiului de Împărat, ca Spirit al Formei şi Spirit al Personalităţii: “Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamă”. Acestea sunt Spiritele Focului (Arhangeloi). Vocea care se aude vibrând în mintea Fiului de Împărat este aceea a serafului (SPIRIT AL IUBIRII HRISTICE-AGAPÉ): “Seraful îşi sfârşise vibranta-cugetare” (I-297), seraf care precede, ca voce expozitiv-înfăptuitoare, povestea în-făptuirii îngerilor (SPIRITELE VIEŢII, FIII AMURGULUI-ANGELOII). Datorită Magului, unit cu Fiul de Împărat, se dezvoltă Armonia (HERUVIMII-SPIRITELE ARMONIILOR), şi se ajunge de la somn fără vise (“O umbră de argint”, I-301), la stadiul evoluţiei spirituale a Pământului, numit Lună, ca stare de vis cu imagini: I-302 “ Te duce [somnul] cu dânsul în lumea de vis… Aici lumea-antică urmează-a ei trai”… “Palate de-argint se ridic gânditoare / Şi regii sunt îngeri cu aripi de-arginţi”.

În stadiul Saturn al evoluţiei Spirituale a Pământului, lumina e întunecată (faţa îngerului: “mărgăritar vânăt” – în “oglinda neagră”).

Aşa cum din apă, prin îngheţ, apar sloiurile (tot apă, dar alt stadiu)[7], tot aşa apar Soarele, din stadiul Saturn, şi Luna, din stadiul Soare. Luna şi Soarele se însoţesc, însă, în simultaneitate, Luna învârtindu-se în jurul Soarelui[8], dar existând şi stadiul când Soarele şi Luna formează un singur astru (la Eminescu, vezi forma gregară a luminii din debutul Luceafărului, când stadiul Soare Negru-Luceafăr şi Lună-fată de împărat co-existau în nebulozitatea originară, indistinctă, rude mari împărăteşti).

Toate grupele de Spirite, de până acum (ale înţelepciunii, Voinţei, Mişcării, Personalităţii etc.) au avut, drept unică finalitate, perfecţionarea stadiului spiritual Saturn al astrului spiritual Pământ (implicit, aducerea Magului – fond cosmic, la stadiul de Om Spirit (Âtma sau Âthman). Va urma un nou ciclu, repetând acţiunile tuturor grupelor de spirite mai sus amintite, cu scopul de a perfecţiona structurile spirituale ale unui al doilea stadiu spiritual al astrului spiritual Pământ – stadiul spiritual Soare (implicit, aducerea Magului la stadiul de Spirit al Vieţii, Budhi – R. Steiner, op. cit., p. 141).

Din acest moment, Magul va părăsi Muntele Saturnian şi se va azvârli în infinitul cosmic, pentru a putea lucra la regruparea acţiunilor Spiritelor, pentru apariţia stadiului al doilea al astrului spiritual Pământ: Soarele. (Soarele este stadiul spiritual al Pământului, când inconştienţa este un somn fără vise, pe când Luna e stadiul de inconştienţă, ca somn cu vise. Soarele este stare gazoasă, Luna este stare acvatică): I-304 “Se suie-n vârf de munte, o stea din cer coboară – / O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc, / Pe ea şezând călare, în infinit el zboară, / Stele sclipeau sfinte şi-n cale-i făceau loc” (se poate concluziona că Fiul de Împărat şi-a încheiat ciclul iniţiatic saturnian, unindu-se cu stadiul Âtma al Magului – fiul iniţiat s-a retras, noul ciclu îl întemeiază activitatea continuată, în nou registru, cu noi finalităţi, a Magului – fond cosmic al evoluţiei Spiritului). Elemente solare: stea, stele, foc, aur – sclipesc.

Îngerii depun blânde rugăciuni “l’a lumii trepte albastre”, deci haosul infinit, premiza noului stadiu spiritual, e albastru-gazos, specifica stare de agregare a Soarelui fiind gazul). Stadiul de stele deasupra şi stele dedesubt (şi-n poemul Luceafărul, şi-n Povestea magului: I-304 ”Deasupra vedea stele şi dedesubtu-i stele”) nu este cel al vizualizării profane a luminii, ci al vizualizării sacre a luminii (zborul Magului printre stele este tunet rănit, deci, se explicitează non-vizibilitatea profană, punându-se accentul energetic pe audibilitatea enorm tensionată; spre deosebire de fulger ne-ntrerupt; în Luceafărul, poezie în care sacralul este rafinat, spiritualizarea luminii este subînţeleasă, căci, în zona deplasării Luceafărului-Hyperion, deplasare retrospectivă şi de autoanulare a stadiului Personalitate individuală – nu sunt decât Hyperion şi Demiurgos, energii spirituale supreme: nu se mai pune problema că , în afara Logosului Sacru, Mistic, ar mai încăpea vreun neiniţiat, pentru care cuvintele să se înjosească energetic, prin explicitare). Magul va zbura spre Lună, vede lumina albastră (de data aceasta, albastru nu va mai fi gazos, ca la etapa Soare: a lumii treaptă albastră = treptele de văzduh-aer, ci albastru va sugera apa albastră, starea de consistenţă-spiritualizare specifică etapei-Lună): I-304 “Căci la un punct albastru privirea-i aţintită / L-a caosului margini un astru blând uşor [gazosul Soarelui e îngemănat cu lichefierea-Lună, prin dubla epitetizarea a astrului: blând uşor]… O zi mai are încă şi-ajunge-n luna lui [posesivul lui subliniază nu faptul că Magul e băştinaş şi proprietar spiritual al Lunii, pentru că, în continuare, vorbeşte despre o următoare etapă-stea, care-i steaua naşterii lui, văzută, prin clarviziunea magică, din stadiul-Lună: “Cu ochii plini de lacrimi la aceasta priveşte / Ce lumina albastră mergându-şi drumul său: / Ce liniştită-dânsa, în pace eminesciană păşeşte, / O, cum iubesc eu steaua unde m-am născut eu”].

Se ajunge, din nou, la stadiul SPIRITE ALE ARMONIEI (în cadrul dualităţii albastre aer-apă, Soare-Lună) “Mai e-n tot universul o stea plină de pace / Neturburată vecinic de ură, de război” – dar Pământul, ca stadiu al Focului (căci starea de agregare specifică stadiului spiritual Pământ este focul), era deja prefigurat, din secvenţa zborului hipnotic: “Şi-n urmă-ţi pământul rămâne – o stea” (de fapt, poziţia Pământului trebuie raportată dublu: a) faţă de vis, Pământul e-n urmă, pentru că, abia începând cu Pământul, se dezvoltă, prin seria Pământ-Jupiter-Marte-Venus etc., visul cu imagini; pentru Spiritul Fiului de Împărat, însă, care e în curs de iniţiere, Pământul e în faşă, ca un deziderat spiritual, în sfera focului),: apoi, vulturul cu care porneşte Magul, din vârful muntelui, către Soare-Lună (ca stadii spirituale) este de foc-aur (vultur de aur, cu-aripe de foc). Stadiul Pământ nu se obţine decât printr-o recapitulare a stadiilor anterioare: Saturn-forme de căldură („în funii lungi el rupe al nourilor voal” I-305), Soare-forme de gaz (“Din nourii cei mai deşi el luase o bucată” I-305), Lună-forme de apă (“A mărei unde-albastre alunecă-nspumate” I-305) à către “insule bogate cu mari grădini de laur” (laurul, simbol al victoriei Sinei spirituale) I-305, care este stadiul Pământului-perioada Atlantidei (Continentul Atlantic) şi atlanţilor, ca refugiu al SPIRITELOR FOCULUI, nepenetrate de elementele luciferice. Călugărul găsit-intersectat de Mag aici, este Atlantul, stăpân peste templul de apă înecat, I-306 (ca şi trestia, templul atlantic, ca simbol al stadiului Pământ pur, se bazează pe partea sa spirituală din Luna-apă: înecat). Fiinţa eterică pe care o visează Călugărul (“El cheamă cu cântarea-i o umbră ce-a visat”, I-306) este prefigurarea simbolică a celorlalte stadii spirituale ale Pământului, stadii necesare, care atrag, la modul magnetic, lumea sa spre ulterioare stadii spirituale: “Ispită neagră dânsa? [Magul îl priveşte, în acest timp, pe Călugăr, de sus, din precedenţa aer-apă: “Ca geniul văzduhului el stă”, pe-o stâncă suit, dominând valurile mării – parcursese “în lună… valul mării amar”] Un geniu rău, o, nu e / … când ca un vis argenteu pluteşte blânda lună… La mijloc de aer, în sfera de lumină! / Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal! / Ea prinde chip şi formă, o formă diafanină, / Înger cu aripi albe, ca marmura de pal… haine argintie coprind membrele sale … pe frunte-o stea de foc… Când noaptea-i însă-i caldă, molatecă şi bună, / Atunci o chem din mare, atunci o chem din lună / … Şi ea venind din noapte ca o rază de soare / Coboară, pe-a mea frunte nebună, visătoare, / Pân’se preface-n chipul ce l-am visat mereu” (a se observa, pe lângă calităţile de spirit superior şi complex ale arătării: înger-haine argintie-pe fruntea-i de foc, faptul că realizează comunicarea în mod telepatic, ea, rază de soare, folosind canalul de comunicare al ochiului ciclopic, din frunte) I-309, I-311: “Iar sufletul… o parte ce-n mine-a mai rămas / Să zboare-unde-l aşteptă amorul în extaz, / Să zboare unde partea-i cea jună, dulce, pală / Pluteşte printre stele… iar stelele-i ţesală / Un corp de raze blonde… [corpul de foc al spiritului, posibil, însă, să fi venit, ispititor, dinspre următoarele stadii ale Pământului-foc: Jupiter, Marte, Venus etc.] / …norii cei lunateci [stare gazos-acvatică, solar-lunară, deoarece Soarele-Luna, într-o anumită perioadă eminesciană evoluţiei spirituale, coexistă] prin stele ce sună [sonoritatea este şi ea, o senzaţie dezvoltată în epoca evolutivă solar-lunară] / Şi ne-am dori cum raza doreşte-o altă rază [erosul-foc apare în stadiul spiritual Pământ]… // Dar nu se poate încă… căci corpul meu de lut / Un sclav greoi şi rece – e sclav – dar e astut [penetraţia, în zona Pământ, a elementelor luciferice, produce solidificări grosolane şi astuţia-viclenie; pentru a se sustrage influenţelor luciferice, spiritele pământeşti se retrag în Atlantida, unde-şi păstrează, sau recapătă, starea de rază]; I-313: “E-aievea acea fiinţă, visele-ţi nu te mint, / Dar nu-i aici în lume… E sufletu-unei moarte, / Pe care-nsă eu însumi [Magul spune] pot ca să-l reaprind / Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte / Şi idealu-eteric în lut eu pot să-l prind, / Dar nu aici. Aicea de viaţă n-are parte; / Vom merge-n lumea unde trăieşte mai departe.” Atma, din stadiul saturnian final (Omul Spirit) se transformă în Buddhi (Spiritul vieţii, universal – stadiul solar e primul care perfecţionează această stare). Apare, după Pământ, starea de Moarte, provocată de însăşi natura omenească. Eul individual capătă extracorporalitate. Corpul fizic à eteric à astral à Eu spiritual (Sinea spirituală – Manas) – toate aceste componente ale Eului sunt dezvoltate, treptat şi pe rând, în stadiile de revoluţie ale astrului spiritual Pământ (în stadiul Saturn, respectiv Soare, Lună, Pământ, Jupiter etc.). Călugărul-atlant se ţine departe de lumea simţurilor – de ispita luciferică: atlanţii erau discipolii Spiritului Focului, HRISTOS. Fiinţa luminoasă care-l cheamă îi confirmă statutul de discipol al lui Hristos-focul – şi îi propune stadii de evoluţie ulterioare, superioare. Nu aici-aci – ci în lumea în care fiinţa luminoasă, pe de o parte, e re-aprinsă, pe de altă parte trăieşte mai departe (preia şi îşi însuşeşte trecutul şi viitorul stadiului de evoluţie spirituală-Pământ, continuând astfel seria iniţierii lor începută cu Împăratul, Fiul de Împărat, Călugărul).

Nici vorbă, deci, de “Învălmăşeală a inspiraţiei” (G. Călinescu, op. cit.): Eminescu urmăreşte, în Povestea magului, să descrie Fiinţa Spirituală, cu structurile ei evolutive, într-o veritabilă “cronică acaşă” a urmelor evoluţiei, urme percepute suprasensibil. Descrierea nu se-ntrerupe, ci sugerează atracţia lumilor, reunite în Călugărul-Mag (Călugăr adept al lui Hristos-Focul, intersectat, în acţiunea de perfecţionare a Fiinţei Spirituale, cu Magul-fond cosmic al evoluţiei spirituale – atracţie spre toate fazele evoluţiei spirituale.

Este o răstignire a Omului Solar-Hristos, în:

VERTICALA 1 – Mag – treimea de fond, stabilă în permanenţă;

                       2 – Împărat – faţa evolutivă a Magului (Timp şi moarte, deci de la saturnism-Timp, la pământesc-Moarte);

ORIZONTALA 3 – Călugărul – Hristos, ispitit de

                        4 – Lucifer (ascunsa forţă ce degradează şi restructurează materia suprasensibilă în lumi) ßà cu reversul Chipul-ispită-Ea (dar Ea – ca o “cronică acaşă” dinamică, purtând semnele tuturor aştrilor în care se întrupează ocultul Pământ). Ea ßà Lucifer e forţa dinamică pe orizontală (opusă călugărului, reticent la mişcare) – a Magului-Împărat (dinamismul verticalei iniţiatice à desacralizat à re-iniţiatice).

Călugărul, situat în stânga crucii care reuneşte punctele antropocardinale – poate fi situat şi în centrul crucii Antropocardinale: este nevinovat de tot şi vinovat spre tot, împăcat întru cântec (“O arfă de aramă cu coarde ruginite”), dar chemat-ispitit spre toate zările-cântec, disponibil, la modul pur, pentru înscrierea în mereu noi, alte lumi-cruci – Figura 4:

Mag

Călugăr                                   Lucifer                        Ea (fiinţă diafană şi Ispită)

                                                destructiv        reconstructivă

Împărat

Verticala Mag                         Împărat: tranzit pe dedesubtul Crucii (fond cosmico-spiritual)

Orizontala Călugăr                  Lucifer-Ea: tranzit pe deasupra Crucii –

Şi Luceafărul conţine elemente clare de ispitire, pentru reconstruirea lumii iniţiale-lumea gregară, luminoasă, mitică (rude mari împărăteşti): Luceafărul şi fata-Lună se ispitesc reciproc (Soarele Ocult şi Luna ocultă con-vieţuiesc, într-o perioadă, apoi se rup unul de altul, Luna, cu forţele ei spirituale, angajându-se în realizarea stadiului spiritual Pământ-de-foc). Rezultatul va fi: separarea definitivă a stadiului Soare Negru-Luceafăr, într-un demonism cosmic, potenţial – de stadiul Pământ re-mitizat prin Luna Spirituală (Fata-Lună a preluat forţele necesare spirituale de al Soarele Negre, hyperionizându-se – şi acum lucrează asupra forţelor, abia trezite, ale noului ei stadiu spiritual, Pământul. Elementul masculin, din cuplul mitic final, este supus, fascinat şi transformat într-un docil cooperant erotic). (foto Povesti scrise impreuna)

_________________________

[1]  Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Ed. Univers, Buc., 1978.

[2]  “… lumină pur spirituală, care înafară este întunerec” – R. Steiner, Ştiinţa spirituală, Ed. Rustania, p. 130.

[3] George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, p. 25, Ed. Minerva, Buc., 1985.

* Ciakras-ul (roata) al şaselea (yoga), de unde energia va migra, spre eliberare şi comunicare permanentă cu cosmosul, în ciakras-ul al şaptelea-moalele capului. Vezi M. Eliade, Yoga, Gallimard.

[4] R. Steiner, op. cit., p.124-125.

[5] R. Steiner, op. cit., p.125, p.121.

[6] R. Steiner, op. cit., p.124-125, p.125, p.121.

[7] R. Steiner, op. cit., p. 110

[8] R. Steiner, op. cit., p. 160

LEAVE A REPLY