La Vie En Gris

0
409
This entry is part 12 of 23 in the series Fragmente

“Stii, uneori am impresia că nu te cunosc”, șopti Bogdan în timp ce desfăcea un nou pachet de țigări. Trăgând cu sete din țigara
proaspăt aprinsă, chipul i se lumină pentru câteva secunde. Destul însă pentru ca ea să observe cearcănele din jurul ochilor, zâmbetul resemnat și drumul trasat de două lacrimi.

Plângea. Desigur că îl mai văzuse pe Bogdan plângând însă nu ca acum. Camera semi întunecată și lumina țigării aprinse îi accentuau trăsăturile, iar tristețea sa se răsfrângea asupra întregii încăperi. Ea, “Cum adică?”

“Mai ții minte promisiunile noastre? Eu le mai țin minte. Îți plimbai ca și acum mâna pe pieptul meu și-mi spuneai cât îți dorești să te muți cu mine, cât vrei ca timpul să treacă mai repede. Și timpul a trecut, la fel și promisiunile. Eu încă aștept!”

Andra se ridică, aprinzându-și la rândul ei o țigară. Fumul țigării sale se împreună cu al lui Bogdan, pierzându-se în întunericul camerei. Urmă un oftat. Adânc, din suflet, de parcă întreagă sa ființă încerca să iasă la suprafața.

“Știu! Știu că nu mai sunt aceeași, știu că ne-am făcut multe planuri și nu am realizat nimic. Crezi că nu știu? Crezi că nu mă trezesc în fiecare dimineață, simțind că îmi lipsește ceva? Că îmi lipsești? Mai ții minte ultima oară când am rămas la ține câteva zile?” Trăgând cu sete din țigară, își pregăti următoarea salvă de cuvinte”€œA fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. De fapt mint, au mai fost perioade. Toate perioadele în care mi-ai fost alături. Dar… nu știu”

Rezemându-se de șifonier, Bogdan o privi, în ochii săi citindu-se tristețe și oboseală. Părea a fi un personaj dintr-o carte pe care a citit-o la un moment dat. Sau poate un articol pe site-ul ăla unde mai intră din când în când. Un personaj trist, dramatic, ai cărui ochi parcă îi șopteau:

 

Ce-ți pasă ție chip de lut

Dac-oi fi eu sau altul

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece

Iar eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.

 

Pe buzele-i pline, pe care acum câteva ore Bogdan i le gusta cu sete, I se contură un zâmbet.

“Esti ca Luceafărul din poezia lui Eminescu. Știu, nu are nici un sens ce spun, așa mi-a venit deodată! Eu însă nu sunt Cătălina. Îmi pasă de tine. Chipul meu nu este de lut, căci de-ar fi, s-ar observa șanțurile adânci săpate de lacrimi. Și-mi pasă că ești tu, nu vreau un altul. De ce mă port așa? Nu știu, îți jur că nu știu! Ce știu este că vreau să mă schimb. Să nu te dezamăgesc!”

“Atunci fă-o, pentru numele lui Dumnezeu! Fă-o până nu e prea târziu! Dă-mi înapoi femeia de care m-am îndrăgostit, dă-mi înapoi visele și planurile și gândurile noastre. Și lasă-mă să le transform în realitate! Mută-te cu mine chiar acum! Anunță pe toată lumea, pune mâna pe telefon și spune-le: mă mut cu viitorul meu soț! Hai, ce mai aștepți?”

“Sunt atâtea lucruri de pregătit, Bogdan, nu e ca și cum ai bate din palme. Știi foarte bine! Trebuie să îmi iau hainele, să anunț pe toată lumea, vor face infarct ai mei! Nu e chiar așa ușor!”

“Andra dacă nu o faci îți jur că ne despărțim! Dacă mă iubești, dacă tot ce am discutat, dacă tot ce am visat, dacă fiecare secundă petrecută împreună a însemnat măcar jumătate din ce a însemnat pentru mine, fă-o și dă-le dracului de consecințe.” Năpustindu-se asupra telefonului, îl așeză lângă ea.

“Ce alegi?”

Series Navigation<< Nu prea le avea ea cu sentimenteleUn nou capitol >>
Previous articleFragment din filmul meu
Next articleSiluete cenușii
"dupa cate-am tras ca boii suntem iarasi fii ploii, numai buni de dus cu vorba, sa-ti manance altul ciorba, numai buni de dusi cu sacul si-o sa dam cu toti de dracul, cu stilul nostru fistichiu de-a scoate din rahat rachiu"

LEAVE A REPLY