Înțeleg că nu înțeleg

0
430

Este cald. Neobişnuit de cald, ar spune unii. Normal pentru o zi de vară, zic eu. Dar îi înţeleg şi pe ei. Romanii se nasc nemulţumiţi. Şi pe bună dreptate. Suntem învăţaţi cu spaga încă din naştere. O atenţie la medic pentru o sarcină mai uşoară, încă o atenţie anestezistului şi să nu uităm de asistente. În fond, trebuie să aibă grijă de proaspătă mămica şi copilul său. De parcă în fişa postului ar scrie altceva. Însă îi înţeleg şi pe ei: sunt români iar nemulţumirea le curge prin sânge. “un sânge de român”. Oare românii erau şi ei aşa de nemulţumiţi?
Mă rog. Luând ca exemplu caracteristicile de mai sus, nu mă consider român. În sângele meu curge înţelegere. Am descoperit recent că sunt o persoană foarte înţelegătoare.
“Înţelegi, Cătălin?”
“Înţeleg!”
Am ridicat “înţelesul” la rang de artă. Eu înţeleg tot. Înţeleg de ce doctorul Ponta şi-a copiat lucrarea, înţeleg de ce salariile rămân la fel dar preţurile cresc,
înţeleg de ce cu zeci de diplome câştigate “pe merit” lucrezi pe un salariu de nimic şi cu lucrări copiate ajungi prim-ministru. Înţeleg că-i cald, cum la fel de bine înţeleg şi când e frig. Şi înţeleg şi primarul sectorului 5 care nu deszăpezeşte trotuarele. În fond, chiar preşedintele nostru, mândrul nostru conducător spunea la un moment dat că “iarna nu-i ca vara”. Aşa că aşteptăm să vină vara ca să nu mai fie iarnă. Iar fondurile pentru deszăpezit? Păi piti, miţi, riti, ciuci, pasă, iuby (cu Y, că I ne stă în gât) sau cum dracu i-o mai spune, nu are şi ea nevoie de o geantă Vuiton şi nişte cizme îmblănite ca să nu-i îngheţe picioarele în maşina proprie luată din banii contribuabililor? Domne’, de-ar trăi Caragiale, i-ar face americanii statuie. În teatrele lor nu s-ar mai juca Cats sau spectacole de stand-up ci s-ar umple sălile de oameni nerăbdători să vadă un Caţavencu contemporan, aspirant la un post de europarlamentar.
Mă rog, poate exagerez cu teatrele din America, ăştia de-abia acum câţiva ani au aflat că mai există şi alte continente. Dar măcar Cannes-ul tot l-am ridica în picioare. Personaje avem, “background” există destul, talentul lipseşte. Mă rog, există şi-ală dar a părăsit de cam multişor plaiurile mioritice pentru alte locuri… mai puţin calde vară, mai puţin reci iarna şi probabil mai bine plătite tot anul.
Ştiu, sunt acid. Îmi place să fiu acid. Îmi place să privesc lumea cu ochi critici. Îmi place să fac mişto de situaţii, de personaje, de viaţă în general. Fiindcă deşi am doar 26 de ani consider că am văzut destule. Am avut nişte părinţi care m-au susţinut şi mi-au dat “liber” să experimentez încă de la primele fire de păr pe faţă, am avut profesori care au ştiut să aducă la suprafaţă calităţile mele artistice în detrimentul celor de roman (nu prea ştiu să fac grătare, manelele îmi plac doar la petreceri şi detest femeile uşoare. Ştiu, sunt un inadaptat).
De ce zic toate astea? Nu ştiu! Poate fiindcă m-am săturat să fiu înţelegător, poate fiindcă simt nevoia să îmi aştern aşa “aiurea” câteva gânduri pe foaia virtuală. Poate fiindcă am impresia că dacă va citi vreodată cineva ce scriu, voi reuşi să mişc măcar o persoană îndeajuns de mult încât să îşi schimbe cât de cât priorităţile în viaţă. Sau poate fiindcă nu mai pot. Nu mai pot domne’ cu România asta. Cu spăgile, cu “prostia la putere”, cu “lasă-mă să te las”, cu “vă fi bine” fără să încercăm să facem ceva să fie intradevar bine, cu “lugu-lugu” pe faţă şi şişul pe la spate, cu oameni falşi, cu salarii mizere, cu bătrâni trişti ai căror ocupaţie este lupta gladiatoriala pentru un scaun în maşină, cu semidocţi moralişti şi mai ales… m-am săturat de mine şi de faptul că pretind a avea anumite idealuri, anumite dorinţe, anumite principii, anumite convingeri, dar pe zi ce trece le încalc. Aş putea spune că o fac împins de la spate. De către societate, griji, socrii, părinţi. Până la urmă nu îmi pune nimeni pistolul la cap spunându-mi să tac. Până la urma nimeni nu mă împiedică să iau atitudine. Doar teama. Teamă că voi fi iar neînţeles şi iar mă voi trezi că în dorinţa mea de-a face bine, ajung să fac rău.
Societatea ar fi trebuit să trăiască pentru individ. În schimb, societatea distruge individualitatea. Şi dacă ai norocul de-a scăpa de primul atac, ai ghinionul de-a purta o viaţă neînţeleasă. Nici de societate, nici de părinţii tăi, nici de părinţii “ei” şi din păcate, atunci când chiar contează… nici de “ea”.

LEAVE A REPLY