M-am nostalgizat

1
522

– Bine, bine, veți zice, dar ce treabă are nostalgia cu boabele alea de fasole, rotofeie și chipeșe, de zici că s-au pregătit special pentru ședință foto?

 – Multe! v-aș răspunde, dacă m-aș angaja într-un dialog amical, dar n-o fac, pentru că acum trăirile mele nu aceptă interlocutori, ci doar spectatori ai vorbelor ce le desenează…

Vineri, zi scurtă și la serviciul neveste-mii, la mine, zi mult prea scurtă pentru nevoia continuă de bani, dar, deh, în imobiliare – precum în multe atâtea alte domenii de activitate – luna lui gerar e una cu încasări minimale, pe la ora patru de dup-amaiză, ne-am reunit întru cumpărături în Cora.

(Cora, scoate banii, că iar îți fac reclamă!)

Fiică-mea îmi trimisese prin sms lista cu cele ce ei îi sunt de trebuință, că a apucat-o mâncatul sănătos – asta-i o sintagmă pretențioasă, aproape jignitoare, ca și cum eu aș fi hrănit-o până deunăzi numai cu surogate (?!) – dar, vârsta domnișorelii e o etapă pe care trebuie s-o depășesc cu eleganță și cum prunca, dincolo de pretenții adolescentine e un omuleț demn de tot respectul, nu mă dau în lături să-i satisfac micile excentrități.

Nevastă-mea avea lista ei. Eu, fiind vineri, doar pește aveam în cap, că sunt pe cale să revin la o formă blândă de regim, aia pe care am mai ținut-o câteva luni și anul trecut, respectiv ZERO alcool, miercuri și joi potol de post și hipo-caloric, apoi 24 de ore de post negru, urmat de pește la cina de vineri seara. Asta pentru că ea, drăgălașa mea pruncuță, mi-a zis că trebuie să arăt într-un ”anumit fel” când se va lăuda colegelor de facultate că ce tată are…

Printre feluritele cumpărături, mai mult decât listele noastre, nevaste-mii i s-a făcut poftă de-o ciorbă de fasole. Și-am cântărit, și-am pus în coș boabe albe dintr-o fasole obișnuită, nu mai mult de 500 de grame.

Eu deja visam la un ciolan afumat pe care să-l fierb în prealabil, ori ceva garf câtă toată jumătatea stângă a respirației porcului donator, clar, dat prin fum de lemn de esență tare, care să fiarbă îndelung, până carnea s-ar dezlipi singură de pe oseminte, fiertura s-ar albi de la mormanul de oase, după care să cufund boabele de fasole.

– Nu, nu! mi-a zis sâmbătă dimineața nevastă-mea cu o drăgălașă vehemență, că așa cum fiică-mea are norme de sănătate gastronomică, precum eu am hachițele mele, ea, nevăstuica, nu putea rămâne fără și a decis că vom face ciorbica fără incluziuni afumate…

M-am întristat dinspre papilele gustative până în sufletul meu de ardelean, care imagina deja fiertura înnebunitor de parfumată, de neconfundat a fasolei cu afumătură.

– Da?! am zis eu cu obidă și cum ea dădea în continuare afirmativ din cap, am extras din măruntaiele congelatorului o pungă cu carne de porc, așa, cam până-ntr-un kil juma, pe care am dat-o apei dezlănțuite s-o bolborosească temeinic.

Fasolea o pusese încă de cu seară nevastă-mea la umflat, într-un vailing plin cu apă și dejaera aproape dublă ca dimensiune. Tot ea a opărit-o în două ape, să-i mai domolească toxina cea responsabilă de balonare, apoi mi-a dat-o ofrandă:

– De-aici preia tu operațiunea! mi-a ordonat, însă, ca să nu uite cine-i master chief în bătătura familiei, am rugat-o să-mi curețe și doi morcovi, o țelină mică, un păstârnac și două cepe măricele. A zâmbit. Mi-a făcut semn să mă uit sub un capac, pus peste o oală de mici dimensiuni. Cele solicitate, erau deja curățate!

Atunci, cu toată disponibilitatea de care dau (uneori) dovadă, m-am repezit și… m-am repezit și mi-am turnat un pahar de pălincuță, de-aia galben-uleioasă, de-ți cosmetizează magic orice tristețe în zâmbet de bun augur.

Eu nu eram trsist, la ce să fi fost?! Eram acasă, aveam familia lângă mine, aveam la îndemână bucate diverse, aveam și minunea de pălincă. Ei, bine, după ce am dat un păhărel peste cap întru slava Celui de Sus, după ce am mai dat unul și întru slava gâtlejului meu cel plăcut impresionat de licoare, după ce mi-am luat și ”No, vezi numa”-ul de grijă drăgăstoasă de la nevastă, să nu cumva mă ating la aripioară[1] înainte de-a pune și ultimul fir de leuștean în ciorba la care poftea, am scos carnea gata fiartă din oala mare, am strecurat fasolea din a doua opăreală și am turnat-o peste zeama de carne. Am verificat câteva boabe să văd cât era de fiartă. Era pe-aproape. ”Hai, încă maxim jumătate de oră mai trebuie să fiarbă” mi-am zis. Când timpul anticipat s-a scurs am mai gustat trei boabe și erau ca untul.

Ei, bine, acela a fost momentul când m-am nostalgizat!

Privind boabele alea uriașe mi-am amintit de copilărie, de maică-mea când fierbea fasole și, mereu când ne nimeream prin preajmă ne scotea un polonic de boabe cu nițică zeamă într-o farfurie, așa, înainte de a-i adăuga legumele și alte alea ce-o transformă în finala și măreața ciorbă de fasole. Și ne punea în farfurie nițică sare, ulei cam cât trei bănuți de 15 bani[2], un praf de piper, nițică boia dulce luată cu coada linguriței din borcanul destinat și, dacă avea la îndemână, ceva pătrunjel tocat mărunt. După ce amesteca toate cele în farfurie adăuga două-trei lingurițe de oțet luat de pe tarhon sau de din borcanul cu ardei murați și air amesteca ușor.

Eu mă obișnuisem să înmoi întâi cu un colț de pâine în banala minune pe care ne-o servea maică-mea, apoi dădeam rost lingurilor din dotare.

Asta nu era mâncare! Era o gustare. O pre-mâncare. O delicatesă, așa cum mi-a rămas mie în cap. Nu știu de unde, poate de la mama ei să fi învățat procedura, cert e că mie mi-a rămas adânc înfiptă în cap. Și cred că, fără să fi fost regulă imperativă, ai mei făceau câte-o fasole iarna, fără carne, după ardeleniștile potoale specifice sărbătorilor de iarnă, pentru o bine-venită degresare.

La București e iarnă, deopotrivă. Am scos cam un polonic și jumătate de fasole și zeamă din fiertura-i cu carne, într-o farfurie de porțelan cu ceva motive albastre, să asemănător până și veselei din amintiri . Am potrivit-o cu condimente și am dat fuga la pruncă, să împărtășesc momentul, că, poate, peste zeci de ani să aibă și ea bucuria unui astfel de moment cu pruncii ei.

– Lasă-mă, tătuț! mi-a tăiat-o ea când m-a văzut venind cu farfuria aburindă. La cum mi-a căzut mutra cred că i s-a făcut milă și m-a întors din drum. A luat exact o boabă de fasole și, cred, ceva mai mult de doi mililitri de zeamă auriu-roșcată. A plimbat degustarea prin guriță, a făcut o grimasă și-a concluzionat:

– Nu e ceva după care să mor de poftă!

Am făcut stânga-mprejur, cu un ochi înrouat și cu altul zâmbind. N-am insistat. Fata mi se pregătește pentru testele Cambridge și ieri chiar mi-a plâns, că i se pare că n-are timp suficient până săptămâna viitoare!

Unui copil bun nu poți să-i spui că e rău, că nu se apleacă pe o nostalgie părintească, de multe ori, de ce să n-o recunoaștem de la nivelul maturității noastre, anacronică. Zâmbetul îi e adresat ei și eforturilor pe care le depune, că n-am împins-o eu să-și ia Cambridge-ul!

Boaba de rouă din celălalt ochi se justifică prin faptul că nu vorbesc prea des de părinții mei în casă. Părinții mei duși în veșnicie mult prea devreme, așa încât nici măcar n-au apucat să cunoască zâmbetul angelic al Petronelei, privirea ei precum infinitul posibil ori să-i audă glasul strigându-i pe nume… Emilia… Ionică!

În gât îmi gâlgâiau lacrimi, repet, de mare bucurie amestecate cu nostalgică tristețe și ca să le pot pune-n frâu, m-am repezit înspre sticla cu pălincă. Am tras un shot, desigur, întru slava Cerului și unul în slava mea.

– No! a apărut Antonia de habar n-am unde, dar exact ca obstacol în fața intenției mele de-a mai da o dușcă în slava cine-știe-cui, că, nu-i vorbă, scriitor (aproape) cum sunt, imaginez facil personaje. 🙂

N-am mai băut, că mi-i tare dragă fata, îi zic fată, că ochii mei o văd continuu ca pe raza de soare ce mi s-a arătat în cale la vremea EXACT potrivită, care nu m-a grăbit niciodată, care nu m-a presat, care mi-a acceptat decizia de cap de familie chiar și când am dat-o-n gard, care are doar o singură grijă. Să nu-mi fie rău!

No-ului ei, degajat dar ferm i-am răspuns cu un deget ridicat. Nu mai mustăciți, drăgălașilor, că nu despre cel din mijloc făceam vorbire. Nu mi-am înjurat niciodată nevastă, de bătut, nici atât! N-am jignit-o, că nu m-am însurat să am sclavă la îndemână, ci partener de viață. De-o viață întreagă!

Degetul ridicat era cel arătător, cu mesaj clar că mai beau unul. Unul singur și-atât! Mi-a zâmbit, că pe parcursul anilor a avut mereu certitudinea adevărului spuselor mele. M-a îmbrățișat și m-a sărutat.

– Să-ți fie bine, doar… mi-a șoptit ea galeș  lângă ureche, de și mort de-aș fi fost aș fi înviat la căldura glasului ei.

Și mi-a tot fost. Ultimul pahar l-am băut pe îndelete și gândurile mele băteau tot calea amintirilor. Amintiri din ierni demult trecute. Mi-am amintit și de zilele când ai mei făceau ciorbă de burtă. Asta clar necesita aportul ambilor părinți, că pe-atunci nu găseai burtă de vită pre-curățată, pre-fiartă ori pre… pre… pre toate alea! Amatorii de astă specialitate cumpărau ditamai burta (hai, poate doar juma din ea, dacă familia nu era chiar numeroasă), o opărea în sute de ape, o curăța temeinic de toate componentele nefolositoare ori rău mirositoare și abia atunci o puneau înspre fiertura finală, cu foi de dafin și multe boabe de piper. Ori, momentul când burta era gata fiartă și numai bună de tăiat în feliuțe, așa cum ne place s-o întâlnim prin albeața finală a ciorbei, taică-mio, că la el mi-a fugit gândul, ne chema în bucătărie și ne tăia feliuțe subțirele de burtă, pe care le tapeta cu sare. Ne dădea să gustăm. Clar, făceam o grimasă și fugeam la joaca cea de toate zilele a copilăriei fără griji.

– Așa și ea… poate… îmi încurajam un viitor posibil al existenței mele în pildele viitoare ale fiicei.

Am rememorat serile de iarnă, când dădea prima ninsoare. Mă grăbeam împreună cu surioara mea la geam, ne lipeam nasurile și frunțile de geam și priveam dansul fantasmagorig al fulgilor dintâi veniți în Hunedoara copilăriei noastre. Nu știu cum, dar dincolo de economiile făcute de regimul în care ne-am născut, jur, în zilele alea mereu aveam căldură în calorifere. Ori ce senzație mai plăcută decât să simți căldura din interior și să admiri spectacolul iernii de dincolo de tine. Ne zgribuleam doar la ideea că afară e frig. Uneori ea, sor`mea, mai mare fiind și, clar, prin genă, mai îndatoritoare, dădea fuga la bucătărie și făcea un ceai. Nu era pe-atunci atâta varietate de arome, dar mereu găsea un ușețel neaoș în care, pesemne văzuse prin Nekerman, punea nițică lămâie și o picătură de esență de rom. Și beam liniștiți ceaiul zglobiu, așteptându-ne părinți să vină de la spital ori dinspre cine știe care șantiere ale patriei.

În farfuria mea nu mai e fasole. E nițică fiertură despre care v-am vorbit. Este însă și mult condiment, poate chiar prea mult, căzut din amintirile care știu să-mi aburească ochii, pe cât să mi și însenineze, pentru viitor!

Uite, ninge iar…

Dar eu pun legumele. Adaug bulionul, am să dreg ciorba cu sare și-am să-i pun și verdețurile de final. Într-un, deja trecut prezent.

[1] Să nu mă pilesc, amețesc etc.

[2] Moneda de 15 bani de odinioară avea diametrul de aproximativ 2,2 cm

1 COMMENT

LEAVE A REPLY