Magia primăverii…

0
219

Magia primăverii cuprinde omenirea,

De fiecare geană se sprijină un soare,

Cu fiecare cântec, o lacrimă ne moare,

Sub fiecare frunză se primenește firea,

În lanuri de smaralde cum n-au fost nicăirea.

 

La vale, pe coline, în codrul singuratic,

Se-mbracă ghioceii în haină de paradă,

Cochetă, diafană, croită din zăpadă;

Prin șalul din dantelă, sfidând tabloul static,

Zâmbesc pe sub sprânceană, clipesc puțin emfatic.

 

Cu-alură de crăiasă, pășește grațioasă

Fiica preaiubită a Timpului – blând rege,

Promis-a-nsingurarea la poluri să o lege,

Iar frigul și nămeții, cuprinse de angoasă,

De-un munte, hăt departe, cu raze să le coasă.

 

Se-ntrec în glas prigorii-mbătate de căldură,

Pentru-ale lor surate „poeme” înfiripă,

Iubirea de natură nu și-au luat-o-n pripă;

Declară, obosite de-atâta tevatură:

„- I-am recita sonete, de am avea și gură!“.

 

Se-anină, printre muguri, noi gâze dezmorțite

Din somnul ce păruse ibovnic pe vecie;

Gătite-n transparenta și unica lor ie,

Se-nlănțuie, voioase, în dansuri inedite,

Uitând că, mai devreme, erau „cam“ la cuțite.

 

Mă duce întâmplarea aproape de potecă,

Cuprind cu ochii visul ce-n cale mi se-arată –

Superbă evadare din existența-mi plată;

„- E cea mai indicată, de-acum, cinematecă!“,

Șoptește, zeflemistă, o voce intrinsecă…

 

 

 

LEAVE A REPLY