Mihai Viteazul în preajma domniei (I)

1
1698
This entry is part 1 of 3 in the series Mihai Viteazul

Mihai Viteazul ȋn preajma domniei (I)Este clar că Mihai se naşte în anul 1558, fiind fiul nelegitim al lui Pătraşcu cel bun şi al Teodorei. Creşte, se pare ”în ograda” soţului Teodorei, Constanin Bozios  un grec ce se afla la curtea lui Pătraşcu (după unele surse, Teodora rămâne văduvă la un moment dat). Totuşi, viitorul lui Mihai stă tot timpul sub “steaua” unchiului Iane, fratele mamei, care îl ţine pe lângă el.  Deasemenea, creşterea pe scara socială a lui Mihai este în strânsă legătură cu “avansarea” lui Iane. Cei doi erau atât de apropiaţi încât se zvonea la un momentat, fară temei de altfel, că Iane i-ar fi tată.

Teodora, împreună cu fratele său Iane negustorul, pleacă din Epir şi se stabilesc în Târgul de Floci, la gura Ialomiţei, loc unde se făcea negoţ cu lâna oilor din Bărăgan. Se pară că Teodora “încheagă” aici o cârciumă unde vinde, printre altele, rachiu. La început Mihai “a dus viaţa de negustor a unchiului său. Încetul cu încetul, pe măsură ce Iane se ridica, s-a ridicat şi nepotul său, a ajuns boier în Oltenia, apoi s-a înălţat din treaptă în treaptă în mijlocul boierimii oltene, ca un om de ţară, ce cunoştea necazurile şi lupta îndărătnică a lumii de pe atunci” (P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p.13). Cronicarul polon al expediţiei lui Zamoyski spune că voevodul valah a fost, la început, negustor de boi (Veress, Documente, VI, p. 162-163),  ducând spre vânzare în Orient cirezi de vite din Ţara Românească şi Moldova. Un diplomat spaniol, aflat la curtea regelui Rudolf al II-la, cunoştea că Mihai vindea mărfuri de mare preţ şi “givariecale” (I. Crăciun, Cronicarul Szamoskozy, p. 101.), armeanul Grigorovici, un apropiat al lui Mihai,  afimă că acesta “a crescut foarte sărac, fost-a şi negustor dincolo de Dunăre, în Moldova şi în toată Ţara Românească” (I. Crăciun, Cronicarul Szamoskozy, p. 101). Din toate aceste lucrări, rezultă faptul că Mihai a trăit, în copilărie, în cu totul altă lume decât ce a boierilor munteni – el a cunoscut vâltoarea porturilor şi bazarurilor unde a interacţionat cu oamenii din tot Orientul. De aceea nu este de mirare că ştia foarte bine limba greacă şi turcă (N. Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, I, p. 33) , lucru ce era neobişnuit la acea vreme pentru boierii valahi. Ajunsese prin această grea experienţă un om care cunoştea lumea din Orient, cu care va avea apoi atâtea legături şi desigur că va fi trecut şi pe la Constantinopol, unde unchiul său îşi creează legături trainice în nobilimea de la Fanar şi în lumea ortodoxă de la Patriarhie. (P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p.13).

În anul 1586, Mihnea Turcitul îl pune mare ban al Craiovei pe Iane, unchiul său (deoarece avea nevoie de banii şi de influenţa lui la Poartă) iar, în scurt timp, Mihai este numit bănişor al judeţului Mehedinţi. Înaintea acestei date, Mihai se stabileşte în zona Olteniei unde a cumpărat moşii. În momentul în care se găseşte în sfatul domnesc al lui Mihnea, Mihai începe să cumpere moşii, pentru început în zona Mehedinţi exact lângă moşiile soţiei lui iar în foarte scurt timp ajunge cel mai mare propietar de pământuri din Oltenia. În anul 1589 ajunge să ocupe funcţia de mare stolnic, funcţie pe care o deţine până la sfârşitul domeniei lui Mihnea. La ajungerea pe tron a lui Ştefan Surdul (cel care pretindea că este fiul lui Ioan Vodă cel Viteaz), Mihai este făcut responsabil pentru datoriile din visterie pe care le au boierii fugarnici şi este obligat să plătească suma de 40000 de asprii, bani pe care îi împrumută de la mânăstirea Coşuna de lână Craiova. Tot în timpul domniei lui Ştefan Sudul, este pentru câteva luni mare postelnic iar după  scurt timp ajuge mare agă.

În apropierea secolului XVII, luptele pentru tronul Valahiei se dădeau între urmaşii celor două subramurii ale drăculeştilor (între urmaşii lui Vlad al III-lea Ţepeş şi Vlad al IV-lea Călugărul). După uciderea lui Vintilă Draculea de către Alexandru al II-lea Mircea, în anul  1572, şi asasinarea fratelui său Petru Cercel, în anul 1590, peste care se adaugă moartea lui Miloş (frate al lui Alexandru al II-lea Mircea) şi faptul că Radu fiul Chiajnei era un beţiv aflat în dizgraţia turcilor, se părea că Mihnea nu avea de ce să îşi facă griji pentru păstrarea tronului. În realitate, acest lucru putea fi doar în închipuirea sa căci comportamentul sultanului făcea ca locul pe tron al niciunuia dintre conducătorii a vreunei ţări sau provincii, aflate sub suzeranitatea otomană, să fie sigur. În acea perioadă, sultanul Murad al III ajunsese într-un grad de degradare morală cumulată şi cu faptul că era total rupt de nevoile imperiului. După cum Nicolae Iorga afirmă în a sa lucrare dedicată lui Mihai Vitazul (Istoria lui Mihia viteazul p. 44) sultanul era “Epileptic, surd, fricos de oameni, diform, cu capul mare paste un corp scurt şi îngroşat încă  de bătrăneţă şi de boli, aşa de  afemeiat sau căzut în copilărie, încât îl supăra sunetul unei trâmbiţi, tropotul unui cal de războiu, ţinut în loc de o trândavie bolnavă în Seraiul său nemărgenit care ocrotia peste 10.000 de oameni in zidurile-i sfinte, el n-avea decât patima femeilor, a piticilor, a caraghiosior (…)”. Peste toate aceste “virtuţi” se adăuga lăcomia fără de margini pe care o avea pentru galbeni. Exact lângă “sofaua” unde îşi petrecea cel mai mult timp se găsea deschizătura unei hrube înăuntru căreia se afla o groapă uriaşă ce era umplută în fiecare an cu cel puţin un million şi jumătate de galbeni turceşti, veneţieni, olandezi şi chiar valahi. Acest lucru făcea ca în interoirul imepriului, pentru putere oamneii se vindeau unii pe alţii, fiecare stăpânire de coţ de hotare se cumpăra cu bani grei, se ajunseseră până acolo încât sultanul dădea spre conducere aceeaşi provincie la doi conducători diferiţi urmând ca pe tron să rămână cel care credita mai mult iar celuilalt să i se confişte averea şi să fie, ba trimis în surghiun, ba ucis. Acest făgaş a urmat-o şi  Mihnea care în luna martie a anului 1591 se găsea la Constantinopol pentru a-şi consolida poziţia la tron. Cei 10000 de galbeni daţi lui Sinan şi 20000 Sultanului au fost insuficenţi astfel că, pentru a nu fi ucis, la data de 20 martie 1591 se trece la islamism luându-şi numele de Mohammed-bei şi primi spre conducere un sangiac aflat la graniţele Nicopolelui, loc ce nu era dorit a fi condus de nimeni datorită conflictelor permanente din zonă.

 – va urma –

Series NavigationMihai Viteazul în preajma domniei (II) >>
Previous articleMânia contra Sinelui
Next articleRelaţie ciudată cu răul
 Am conştientizat  că  poezia  reprezintă o stare de spirit care apare ocazional şi nici decum nu este o formă de manifestare contiunuă. Deşi această stare de spirit, în efemeritatea timpului, are dimensiunea unei singure picături de apă în vâltoarea unei furtuni, ea reuseşte  să dea viaţă unor orizonturi nebănuite

1 COMMENT

  1. Sa inteleg ca este primul episod? Mizez pe o lectura in premiera, pentru mine, si pe faptul ca sigur ma faci sa stau sa astept o continuare.
    la buna citire!

LEAVE A REPLY