Mihai Viteazul în preajma domniei (II)

0
1067
This entry is part 2 of 3 in the series Mihai Viteazul

Mihai Viteazul ȋn preajma domniei (II)În ajunul preluării puterii de către Mihai, Imperiu Otoman se găsea într-un regres continuu datorită proastei administraţii făcute de sultan. Spahii ce aveu feude au ajuns a nu mai merge la luptă şi nu mai dădeau călăreţi, ienicerii nu se mai îndurau să părăsească “odihna plăcută” în detrimentul luptelor din Persia, guvernatorii din provinciile Imperiului trăgeau doar pentru ei, în loc să trimită bani pentru visteria sultanului, astfel încât se crease o “ierarhie de bacşis” ce garanta fiecăruia dintere “nesfârşiţii vinovaţi” iertarea pentru greşelile făcute împotriva orânduirii otomane.  În ceea  ce priveşte situaţia Valahiei Mari, cel mai bine este redată de călugărul Luca Tesanova, care trecând prin zonă a făcut un portret imperiului Otoman şi ţărilor vasale acestiua, portret pe care îl trmite Papei de la Roma. Iată ce spune Tesanova: Dovada despre desnădejdea în care au ajuns locuitorii Imperiului sunt nenorocitele provincii ale Ţerii-Româneşti şi Moldovei, atât de bogate şi puternice odinioară, care, astăzi, pentru că  Sultanul dă cârmuirea asupra lor aceluia ce cheltuieşte mai malt şi-i dă mai mulţi bani, cu toate că i s-au supus de bună voie şi cu învoială ca Sultanul să li întărească  de Domn pe un coboritor al Voevozilor ce au fost înainte, totuşi astăzi, numai de lăcomie, s-a stricat această orânduială aşa că oricine are vreun prieten, bani şi sprijin, se face că este din această seminţie, şi cine are putere de bani, acela izbuteşte să fie Domn în oricare din aceste două ţeri. Care, pe urmă, stăpâneşte cât i se pare şi căt îi place Sultanului, cu toate că, în timpul cât se află în  Scaun, e Domn absolut si poate face şi desface ce crede,  fără să aibă a da socoteală cuiva. Şi, pentru  că  aceeia care cer Domnia sânt, cei mai mulţi, oameni de rând, săraci şi ticăloşi, scoşi înainte de cei ce nădăjduiesc  a cârmui sau a scoate din acele ţeri cât li place, şi neavând bani pentru a duce la capăt afacerea, cari bani sânt totuşi oricând de nevoie acelora ce vreau să capete de la Turci ceva, ei sănt siliţi a cumpăra lucruri şi a lua bani de la unul şi de la altul şi a li făgădui că, atunci când vor fi în Scaun, să îi dea îndărăt suta peatru douazeci sau domizeci şi ciaci, căt au primit. Aşa că,  îndată ce iau ţara, trebuind să platească datoriile de înainte şi să se îngrijească de darurile extraordinare şi de făgăduielile făcute Sultanului, Vizirilor şi  altora, pe lângă tribut, îngreuiază cu multe nevoi şi sarcini grele pe nenorociţii şi săracii supusi, pentru a li stoarce cât îi trebuie Domnului. Şi, fiind cererile nesfârşite, nu e de mirare că aceste ţări se pustiesc şi că total se risipeşte, nefiind locuitorii, putem zice, stăpâni pe nimic, şi de aceia foarte mulţi oameni din aceste părţi, ca să scape de atâta tiranie a Domnilor, se fac de bună voia lor Turci, lăsând credinţa cea adevarată şi, de n-ar fi îmbielsugarea foarte mare şi bogătia ţerii, din toate aceste pricini aî crede sigur că în ziua de astazi n-ar mai fi niciun om” (Hurmuzaki, XI,p. 248-9).

După mazilirea lui Mihnea, lucru de care se îngriji cu mare migală Iane, banul care nu trimisese la destinaţie banii primiţi de la domn, tronul Valahiei se găsea vacant. Din vlăstarii basarabilor nu prea mai ramăseseră urmaşi:  Petru Cercel fusese înecat în anul 1590, Miloş (frate cu Alexandru al II-lea Mircea) unchiul lui Mihnea, decedat în anul 1577, aşa că singurii urmaşi  mai erau cei doi fii ai lui Mircea Cionabul şi al Chejnei ce se turciseră în anul 1570 şi Mihai fiul pribeag al lui Pătraşcu cel bun şi al Teodorei. După cum am văzut, în aceasă perioadă, în Imperiul Otoman totul era sub stindardul galbenilor, aşa că cine avea puterea financiară de a oferi o sumă cu care să îl fericească pe sultanul Murad putea ocupa orice tron vacant. Unde mai punem că erau prea mulţi cei care erau pretendeţi ai tronului Moldovei şi, fireşte, că neavând loc se gândeau că nu le-ar prisosi a ocupa tronul vacant al Ţării Româneşti. În această situaţie se găseau urmaşii lui Ioan Vodă cel viteaz, ai Lăpuşnenilor şi chir ai lui Petru Rareş.  Un argument al pretendenţilor moldoveni în a accede la tronul munten este dat tocmai faptul că pe tronul Moldovei se găsea un vlăstar din Basarabi. Este vorba despre Petru Şchopul ce a domnit de  patru ori în Valahia Mică (record ca număr de domnii în cadrul principatelor), fiu al lui Miloş(Mircea al III-lea), nepot al lui Mihnea cel Rău şi strănepot al lui Vlad Ţepeş.

Un amănunt important, în ceea ce priveşte accederea la un tron vacant în acea perioadă, este dat de faptul că o mare influenţă o aveau ienicerii. Aceştia nu mai erau aceeaşi oamnei care aveau mereu sabia pregătită pentru un nou război, nu se mai gândeau la apărarea legilor sfinte sau a împăratului ci căutau prin orice mijloc să îşi rotunjească veniturile pentru a putea oferi o stabilitate financiară urmaşilor. Practic, în acea perioadă, orice pretendent la tronul vreunuia dintre principate avea în spate o “adunătură” de ienicerii ce îl sprijineau.

Primul intresat de tronul Valahiei, ce este sprijinit şi de ieniceri, este Ilie fiul Ruxandrei şi nepot al lui Petru Rareş cunoscut la Constantinopol cu numele de Ilie Blănarul.  Acesta este un om cu o oarecare stare materială datorită faptului că face comerţ cu blănuri în întreg Imperiu şi, mai apoi, doar în insula Rodos unde este trimis ca mai toţi pretendenţii la tronul principatelor. Aici primeşte o pensie de 15 aspri pe zi de la Sultan dar are liberate de a face comerţ, lucru ce îl avantajează deoarece în Rodos nu avea concurenţă în domeniului vănzării de blănuri. Faptul că îşi câștiga existența prin comenţ nu este un lucru inedit în rândul pretendenţilor. Ştim că Mircea Ciobanul, înainte de a ajunge domn, făcea comerţ cu oi, Mihai Viteazul se ocupa cu vinderea vitelor şi a bijuteriilor, iar fiul lui Stefan Tomşa – viitorul Leon Tomşa Vodă (Leon Stridiagul) se ocupa cu comerţul stridiilor pe malul Bosforului. Pe lângă un grup mare de ienicieri, cel care îl sprijină pe Iancu este Ibrahim, cel de-al treilea Vizir ca rang,  care avea o oarecare influenţă prin soţia sa ce se înrudea cu Murad al III-lea. Ilie făgăduieşte sultanului 500 000 de galbeni (400 000 de coroane) o sumă uriasă chiar şi pentru un bancher, darămită pentru un negustor  dar nu ajunge nici măcar a-i săruta mâna sultanului deoarece Ibrahim îşi dă seama că fiul Ruxandrei nu avea de unde a strânge o asemenea sumă într-un termen scurt şi într-un final este trimis din nou în sughiun în Rodos (Zinkeisen, Geschichte des osmanisclzen Reiches in Europa, pp. 798-h00).

-Va urma-

Series Navigation<< Mihai Viteazul în preajma domniei (I)Mihai Viteazul în preajma domniei (III) >>

LEAVE A REPLY