Ofițerul (1)

0
331
This entry is part 1 of 10 in the series Ofițerul

Tatălui meu, IOAN, ofiţer aviator şi erou al celui de-al doilea război mondial

I – O CEARTĂ „ORDINARĂ” – PE-O ZĂPUŞEALĂ EXTRA-ORDINARĂ

După-amiaza zilei de 22 August 1944. Văzduhul, transparent, de câmpie, tremură şi stă,ofiterul-1 mereu, să dea-n clocot, ca-n spasme epileptice, din cauza căldurii de iad, care a uscat şi crăpat pământul galben al Bărăganului, pretutindeni. Pretutindeni, parcă s-a instaurat Sahara. Ai impresia, chiar, că nu mai eşti, de mult, pe pământ, ci într-un loc bizar, de pe lună. Dar  o lună orbitoare şi arzătoare…Mai că-ţi vine să urli, preventiv măcar, de atâta linişte şi singurătate. Noroc cu aviatorii americani  – care, din ceas în ceas, îşi mai vomită, destul de departe de aeroportul Flotilei X (probabil că-n zona petroliferă a Prahovei – principalul lor obiectiv strategic), bombiţele lor drăgălaşe şi (pe-acolo pe unde or fi căzând…) – ucigaşe.

Antiaeriana românească bate, şi ea, răguşit, înfundat şi destul de rar, ca un dulău bătrân, de parcă i-ar fi, şi ei, lehamite, pe căldura asta inumană, nefirească…

Totuşi, în zare, departe, se pot desluşi, sub o ceaţă albastră, Munţii Carpaţi. Şi parcă, numai văzând ceaţa albastră, începi să mai tragi nădejde că, încă, vieţuieşti pe Pământ, pe Planeta Albastră… – unde-ai pus, oare, Tu, o Sfântă Fântână, o, Doamne-Dumnezeul nostru? – …şi că, cine ştie, poate vei scăpa cu viaţă şi cu, neapărat, ceva răcoare…şi cu ceva apă…chiar dacă nu curând, măcar cândva…

Tot departe, dar mai aproape decât ceaţa munţilor, se întind câteva fâşii maronii (pătate, ca de o spuză de bube leproase, de sute şi mii de dungi lungi, gălbui-alburii, greţos-bolnăvicioase…): e pământ lucrat de mână de om, cu păpuşoi pus pe el, pitic şi cu pănuşele opărite cumplit, pârjolite de arşiţă. Nimeni nu-şi dă seama, dintre privitorii veniţi din alte părţi, prin ce miracol au ajuns, în acest tărâm lunar,  semnele unor gospodării terestre…

…Aici, în vale, la capătul tarlalelor, se întinde  aeroportul militar al Flotilei X (conţinând trei escadrile militare, de vânătoare, bombardament şi de recunoaştere – şi un aerodrom model!), cu straşnică „străjuire” (…şi împrejmuit, grijuliu, cu sârmă ghimpată, nou-nouţă – sârmă care sclipea argintiu, în soare, ici şi colo, de-ţi lua ochii… – …gheretele santinelelor erau la locul lor şi, probabil, şi ocupanţii lor, care, însă, nu scoteau nasul, în prăpădenia de-afară…), cu piste nesfârşite şi prăfuite… –  …nisipoase, parcă, în climatul ăsta saharian… Pe stânga şi pe dreapta aeroportului sunt improvizate, în grabă trei clădiri, un soi de blocuri din cărămidă (cărămidă-cărămidă!), cu dormitoare (doar cu parter şi un singur cat – să tot fie vreo 12 dormitoare, în total… – la parter era amenajată o cameră mai mare, un soi de „sală de şedinţe”…dar în lipsa şedinţelor, în acea cameră „majoră” se fixase biroul generalului Flotilei X, Şutac Gheorghe…), să ţină şi pentru vreme de iarnă: în stânga, unul mic, pentru ofiţerii aviatori români, în dreapta, altul, cam la fel de mic, pentru ofiţerii aviatori germani – iar tocmai în fundul aşezării aeroportuare şi „aerodromice” – un fel de şură lungă, temeinic întocmită, din prefabricate, pentru trupă şi mecanici. Amestecaţi, aici, românii cu germanii.

Prima treime a „şurii” (cea dinspre aerodrom) slujea şi ca atelier, pentru reparaţiile cu durată mai mare şi de piese mai fine – despărţită (partea asta), printr-un zid de beton, de celelalte două treimi, care conţineau baraca paturilor „hodinei” mecanicilor şi trupei „străjuitoare”.

Paralel cu pistele aerodromului, cele parcă înnisipate de arşiţă, erau hangarele. Curate, vesele, dichisite – în ciuda potopului de arşiţă…

…O mulţime de avioane (mai bine de 30!), nemţeşti şi româneşti (la care se vede treaba că ar fi fost nevoie de o revopseală grabnică…dar cine naiba s-o facă, sau măcar să se şi gândească la un aşa canon, pe căldura asta diavolească?) –  pleoştite şi ele, parcă, de căldură, zac, părăsite, în soare, cu aripile jumulite: douăsprezece Messerschmitt-uri Bf 109 (de vânătoare) ale nemţilor, opt Potez-uri 64 româneşti (de bombardament uşor), opt Savoia 79 (pentru bombardament) şi trei I.A.R.-uri 39 româneşti (de recunoaştere şi observaţie)[1].

Mai zburau, la ora aceea toridă, în misiune, încă două Messerschmitt-uri 262 (…avioane cu reacţie, ale germanilor…[2]), două Potez-uri 64 (ale românilor) şi un I.A.R. 39 românesc, de recunoaştere. Dar, cel puţin după câte se vedea, nu le aştepta nimeni, să se întoarcă din misiune…

Avioanele care zăceau în arşiţă trebuiau duse, de cel puţin o jumătate de oră, la hangarele lor (ca să nu fie „bombardatolichidate” la sol, eventual…) – unde să li se facă revizia şi eventualele reparaţii… –  …dar până şi mecanicii nemţi şovăiau să iasă în potopul de foc…

-…Lasă-le naibii, măi Hans, măcar înc-o jum’ate de oră, că ni se scurg creierii, câţi i-om mai fi având şi câţi or mai fi rămas, în dovlecii ăştia încinşi ai noştri… – se auzi – din întunericul „şurii” – mârâitul mecanicului celui mai în vârstă, „decanul” meşterilor Flotilei X – Marin Pietraru (care, dacă s-ar fi „dat” în lumină, am fi văzut că-i un român „verde”… cât şi-un urs, alburiu la hălăciuga de păr pururea ciufulit  – şi mustăcios foc, de vreo doi metri la înălţime şi vreo 60 de ani vârstă… – …dar el, meşterul Pietraru,  al naibii ce mai pregeta să se „dea” în lumina de pucioasă…!) – care i se adresa unui excesiv de zelos mecanic neamţ. Şi tot el continuă, argumentându-şi „lipsa de atitudine” (cum i-ar fi zis colonelul Georgescu…) şi, mai ales, de chef…:

-Dacă leprele astea americăneşti aveau de gând să ne bombardeze azi, ce, crezi că iertau hangarele şi păzeau pistele? Se vede că azi şi-au ales să piseze rafinăriile de la Ploieşti, aşa că…eu zic că pe ziua de azi putem să ne punem doliu după javrele americăneşti…nu ne vizitează…poate pe mâine, aşa, de dimineaţă, că-i mai dulce bomba, când se aşează roua pe ea …

Se vede că majoritatea absolută a celor din beznele „şurii” a fost de acord cu „ursul” de Marin Pietraru, pentru că abia după altă jumătate de oră (…parcă tot  mai adia, acuma, un vânticel, pe sub colţii de foc ai soarelui…), avioanele de pe pistă au fost duse în hangare, spre verificări etc.

…Oameni, care va să zică, nu se văd nicăieri. Doar ce se aud, ca nişte glasuri de duhuri…Pustiu „lunatic”, cum (aproximativ…) ziserăm mai sus. Fiecare aviator, ori mecanic, ori ce va fi fiind el, fiinţă cu viaţă, încă, într-însa (până şi un câine pestriţ, pitit sub o streaşină de block-house nemţesc…) – s-a ascuns, în după-amiaza asta, pe unde a simţit că face rost de mai multă răcoare şi umbră şi… – …iluzorii, toate, pe potopul ăsta de foc ceresc…

Doar la popota ofiţerilor aviatori (care e la vreo 50 de metri, de cea a „pifanilor” şi mecanicilor…şi tocmai în partea opusă a aeroportului, faţă de popota germană) se aude ceva gălăgie, de-i şi de mirare cum nu li-e lene şi mai pot, încă, până şi a ridica glasul, nişte oameni normali, pe o toropeală ca asta.

Să ne apropiem de uşa popotei ofiţerilor aviatori români… – …şi să intrăm. Poate ne-om dumiri cum de mai au putere să vorbească, nişte fiinţe, pe fierbinţeala  asta a lui Scaraoschi… – ba chiar să se şi certe, în loc să-şi caute şi afle un sălaş de scăpare, ca să nu se aprindă spontan!

…Ia ascultaţi despre ce „vorovesc” ofiţerii români, în aceste ceasuri de amarnică şi strivitoare cumpănă – şi pe front, şi pe pământul gol, şi în văzduh…dar unde nu-i iadul, oare, în aceste blestemate zile?

*

-…Militarul nu are vise, militarul nu are conştiinţă! Militarul are doar ordine, de la superiorii săi – ordine pe care trebuie să le execute, orbeşte! Trebuie! Altfel, nu e militar, e un laş şi un trădător de civil! Dacă nu execută ordinele superiorilor săi, păi, militarul trebuie să crape, da, să crape! Şi asta, acum, imediat! Asta e părerea mea, domnilor ofiţeri ai Armatei Române! – gesticula şi perora, ca un avocat în faţa juraţilor,  colonelul roşcovan şi durduliu la obraz, ca şi la trup (să tot fi avut vreo 45-50 de ani), ridicat în picioare şi fluturându-şi, agitat, mâinile, pe deasupra mesei de la popota ofiţerilor aviatori.

Se vedea, cât de colo, că roşcovanul avea idei puţine, dar fixe şi fanatice, ca alea ale unui proaspăt caporal.

Era o masă lipită de prima fereastră a popotei (…popotă care, între timp, se golise de tot, pentru că nici unul dintre ceilalţi ofiţeri nu avea chef să se agaţe de vreo dispută, pe orişice temă ar fi fost ea… – căci erau, şi aşa, extrem de obosiţi, după o zi atât de plină de bătălii aeriene, de veşti rele ori contradictorii, de pe întreg frontul românesc şi german… – …care front, ca prin minunea naibii, mai că ajunsese pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi…[3])  – o masă plină de farfurii, cu mâncarea abia începută (de mai bine de un ceas jumate!) – şi de tot sleită, într-însele.

De afară, din când în când, se auzeau exploziile „raro-americane” (pe jumătate înăbuşite de atmosfera încinsă), prin ferestrele întredeschise (din pricina zăpuşelii) – explozii de bombe căzute (semănate cam într-aiurea, după cum se auzea… – cel puţin, azi!), semn că americanii (şi, poate, şi englezii…), mai stoici şi rezistenţi, la căldură, decât românii (probabil că americanii ăştia să fie de prin Arizona, Utah, ori Texas…), nu erau prea departe, şi mai azvârleau câte ceva, pe jos, din încărcătura bombardierelor lor hidoase, cât nişte hurdubaie zburătoare…cu care, cel puţin de trei ori pe zi, se încăierau, în aer, aviatorii români şi cei nemţi. Toţi, şi români, şi nemţi, simţindu-se cumplit exasperaţi de-o ameninţare nevăzută, deveniţi aproape depresivi, din pricina neliniştii care le clocea otrăvi în inimi, din pricina aşteptării a nu-se-ştie-ce (care plutea în aer, dar încă nu binevoia să se materializeze şi să cuvânteze, clar şi răspicat…), în lipsa veştilor clare de pe front şi în lipsa ordinelor desluşite, „de sus”…de la Cartierele lor Generale…

Antiaeriana românească, parcă trezită şi înviorată, de vreun sfert de ceas, îşi îndesise, remarcabil, loviturile, ca nişte sughiţuri de căpcăun încă mahmur…

Jur-împrejurul mesei cu pricina stăteau trei ofiţeri români (…cel din stânga, în picioare şi răţoindu-se, parcă, înspre lumea întreagă, era colonel – cel  tolănit, la mijloc, la fel de colonel… – iar cel mai tânăr dintre ei, şezând drept în scaun, cu ochii aţintiţi, încordat, înaintea sa, ca un sfinx…era doar căpitan…). Ofiţeri care, de o jumătate de oră, dezbăteau aprins (cel puţin, doi dintre ei dezbăteau, cei mai vârstnici – căci al treilea, mai tânăr, tăcea, cât din respect pentru vârstă şi grade, cât dintr-un soi de melancolie, aparent, paranoică…cu ochii ficşi, aţintiţi spre neant…). Ofiţerul smead, cel tolănit (şi era şi cel mai în vârstă de la masă…), de la dreapta colonelului dezlănţuit, încercă să-l tragă de cot pe roşcovan:

-Dar stai odată jos, omul lui Dumnezeu! Stai…

-Ce să stau? Să stau cu voi, care aveţi o mentalitate tipică de civili, de trădători?

-Apoi, nu te-ntrece cu şaga, dragule! Ia…vezi că nu te-am admirat niciodată, Georgescule – dar, acu’, e mai rău… – încercă să se mânie ofiţerul cel smead, vârstnic şi cu ochi cenuşii. Fără să precizeze în ce consta „mai răul” – dar se cam ghicea „cum şi-n ce fel”, din atitudinea (distantă, aproape dispreţuitoare, a smeadului…).

-Ce şagă? Care şagă? Militarul are bombe să le detoneze în capul inamicului…ia ascultaţi la americanii ăştia…cum mai…da, inamicul trebuie…

-Ce inamic, măi, care inamic, măi? – că şi inamicul se poate schimba, de la o zi la alta, de la un ceas la altul… – încercă, din nou, smeadul, o diversiune, ca să mai stingă din focul camaradului încins peste fire.

…Dar colonelul cel smead (vârsta şi autoritatea „de front” îi dădeau şi posibilitatea informării mai „apropiate de surse” şi mai vaste…) nu doar încerca să-i mai închidă gura grăsunului roşcovan, ci îşi exprima, astfel, şi temerile-i ascunse, şi exasperările, şi amărăciunile… – pe care le-ar fi vrut pecetluite în inima lui şi în creierul lui, obosit de atâtea mizerii şi trădări, ale unui război, parcă, mistic: toţi „ştabii” şi „păduchii” lumii (cu „căţei” recrutaţi dintre militarii de carieră, de pe front!), căţăraţi, toţi, care mai de care, pe cadavrele sutelor de mii de morţi (soldaţi şi ofiţeri din tranşee, de pe pământ, de pe ape şi din văzduhuri…dar şi din oraşe şi sate!), se prefăceau, acum, în ceasul al 12-lea, în ciocli-bandiţi şi căutau, acum, la ceasul de îngropăciune a cadavrelor, să smulgă de pe ele ultimele podoabe: demnitatea şi onoarea militară – ofiţerească şi cavalerească… (foto semneletimpului.ro)

__________________

[1] – „La sfârşitul anului 1939, în momentul în care cel de-Al Doilea Război Mondial era deja în desfăşurare, aviaţia militară română avea 276 de avioane de luptă: 82 de avioane de recunoaştere şi observaţie (I.A.R. 37, I.A.R. 38, I.A.R. 39); 121 de avioane de vânătoare (P.Z.L. 11, Heinkel 112 şi Hurricane), 34 de avioane de bombardament uşor (Potez 64 şi Bristol-Blenheim) şi 18 hidroavioane (Savoia).

În anul 1940, pe tipuri, avioanele aviaţiei militare erau I.A.R. 37, I.A.R. 38, I.A.R. 39 (pentru observaţie), Hurricane, P.Z,L. 24, Heinkel 112, I.A.R. 80 şi Messerschmitt Bf 109 (pentru vânătoare), Karas, Savoia 79 (pentru bombardament), Cant şi Savoia 69 (pentru hidroaviaţia de informaţie), Savoia 65 (pentru hidroaviaţia de bombardament-torpiloare), Fleet 10 G, Fiesssler-Storck şi S.E.T. (pentru legătură), Junkers 52 (pentru transport) şi R.D.W. (pentru aviaţia sanitară). În decurs de aproximativ un an, numărul avioanelor Forţelor Aeriene Regale Române a crescut de 5,5 ori. Creşterea numerică a însemnat pentru aviaţia română şi intrarea în dotare a 15 tipuri noi de avioane, fapt care a dus la mărirea tipurilor de bază de la 11 la 23. În general, această creştere a însemnat şi o creştere calitativă, aviaţia română ajungând să dispună de categorii de aviaţie comparabile cu cele ale altor state” – cf. Dotarea armatei române în al Doilea Război Mondial, în Historia.ro.

[2] -Avionul german Messerschmitt 262 este primul avion cu reacţie, care a intrat în luptă – cf. www.historia.ro.

[3] – “Prin trădarea de la Iaşi, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a căzut fulgerător, zădărnicindu-se şi organizarea unei rezistenţe pe linii de fortificaţii. La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în marş prin Moldova, deoarece nu au întâmpinat nici o rezistenţă, se aflau la 60 km de Focşani, iar la ora 18.00, avangărzile sovietice au ajuns la linia de fortificaţii (…). La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române şi cele sovietice, dar, pentru că armistiţiul cu sovieticii nu era semnat, ruşii au continuat să captureze militarii români. Aşa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre acestia au fost internati în lagărul de la Bălţi din Basarabia, unde au murit de foame sau de frig, de boli – sau au fost executaţi, de comisari basarabeni, din Armata sovietică, între ei numărându-se şi maiorul Alexandru Bârlădeanu” – cf. 23 August 1944 – Salvarea României sau trădare naţională? (Historia.ro).

Series NavigationOfițerul (2) >>

LEAVE A REPLY