Ofițerul (10)

1
418
This entry is part 10 of 10 in the series Ofițerul

Maşinile se întorceau de la graniţă, de la Jimbolia, spre sediul Flotilei X, cum fusese angajamentul solemn al colonelului Tudor, faţă de generalul Şutac… Cu şase dintre maşini (cu camioanele Ford V8 4×4 şi cu cele două GAZ-uri), ofiţerii şi mecanicii nemţi plecaseră peste graniţă (cam înghesuiţi, e drept…).  Acum, în spatele automobilului Ford-„călăuză” (în care, de la început, merseseră, ca „deschizători de drumuri”, colonelul Tudor Dealmare, căpitanul Alexandru Calomfirescu şi mecanicul Marin Pietraru), nu mai erau decât trei maşini, cu şoferii lor aferenţi (excepţie făcea penultima, care-i luase şi pe cei doi ostaşi români – „de gardă”…).

…În automobilul Ford din faţă, căpitanul Alexandru Calomfirescu îi povestea (înfiorat de reactualizarea viziunii, ca posedat de visul său fierbinte…) colonelului Dealmare  (care conducea el însuşi automobilul  –  impasibil, chiar surâzător…) – neţinând cont că, pe bancheta din spate, asculta mecanicul cel bătrân, Marin Pietraru.:

-…Aşa i-a zis mamei, în visul meu, El, Răstignitul: „Văd că nu aţi fost pregătiţi să mă primiţi, şi nici pe oamenii ăştia din jurul meu nu puteţi să-i ajutaţi…Acum plec…poate  veţi fi pregătiţi altădată…voi mai veni…mereu voi veni la voi, până veţi fi, în sfârşit, pregătiţi de sărbătoare, şi nu-L veţi mai boci pe Cel Veşnic, pe Pururi  Înviatul…

Colonelul, care tocmai se pregătea, şi el, de Răstignire… – dădu aprobator, din cap…şi, deodată:

-Lixandre, iaca, era să uit: iartă-mă, dragă, pentru că am fost ieri, pentru două ceasuri, Toma Necredinciosul…faţă de tine şi viziunile tale. Mă duc, azi, să mă întâlnesc cu El…şi nu voiam să plec, aşa, fără să-mi despovărez sufletul, de vina faţă de tine, cum şi de vina necredinţei, în semnele Lui cele apocaliptice…

…Pe bancheta din spate a automobilului, mecanicul Marin Pietraru, om simplu şi timid, în firea lui… –  tăcea şi asculta ce vorbeau cei doi ofiţeri, din faţă: pe obrajii lui, plini de riduri şi şanţuri ale bătrâneţii (îmbătrânise, mai cu seamă, în ultimele ceasuri…), ca două câmpuri răscolite şi minate… – i se scurgeau, încet, fără nicio grabă şi, parcă, obosite, de dureri şi umilinţe străvechi, două lacrimi. Lacrimi prelungi, parcă nesfârşite…

SFÂRŞIT

Series Navigation<< Ofițerul (9)

1 COMMENT

LEAVE A REPLY