Ofițerul (2)

1
751
This entry is part 2 of 10 in the series Ofițerul

E drept că frontul român, întărit cu trupe germane, se stabilizase, la 17 aprilie 1944, pe linia est Carpaţi, pe râul Siret, până la Paşcani, apoi pe la nord de Târgul Frumos, nord Iaşi, trecuse peste Prut şi ajunsese la Nistru, la sud de Dubăsari, apoi pe Nistru, Limanul Nistrului, Marea Neagră.

Însă, totodată, printre ofiţerii superiori şi amicii lor, se aflase, deja din iulie, că, în rândul generalilor români, se iviseră şi se manifestaseră, ca leproşi (ce alungeau, scheletic, pe pământul ăsta mult prea răbdător, molime letale!) şi corbi hulpavi ai câmpurilor de bătălii, cel puţin doi trădători: generalul Aurel Aldea şi generalul Mihai Racoviţă[1]. La începutul lunii iulie 1944, o vizită discretă, la Iaşi, a generalului Aurel Aldea, pentru a se întâlni cu generalul Racoviţă, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, pentru deschiderea frontului în “Poarta Iaşului“, iar la sfârşitul lunii iulie 1944,  se pare că i se comunicaseră lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea, programată, a frontului; zona deschiderii; data prevăzută – 20 august. Pentru materializarea planului, generalissimul Stalin ordonase încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia şi transferarea de trupe pe frontul din Moldova, în sectorul stabilit.

Ofensiva sovietică începuse chiar în dimineaţa zilei de 20 august, iar trupele române din “Poarta Iaşului” s-au retras, în cursul nopţii. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iaşi, depăşind trupele Armatei a IV-a, aflată în retragere dezordonată. Mareşalul Antonescu  făcuse o scurtă vizită de inspecţie pe front, în perioada 20-21 august 1944, şi constatase dezorganizarea frontului şi începutul retragerii disperate, dar s-a întors repede la Bucureşti, hotărât să semneze armistitţiul cu ruşii. Dar nimic “necondiţionat”! …nimic fără înştiinţarea aliatului militar! – …cum voiau “regele” cel mucos şi orgolios, nevoie mare…şi cu clica lui de alogeni vânzători…![2]

*

-…Inamic, şi gata! Oricând şi oriunde, există, pentru militar, un inamic, că de aia e militarul, militar! – să-şi găsească inamicul aferent!

-Mă rog, nu prea e clar ce spui, şi spui prost… – clătină din cap, ridicându-se, smucit, din tolăneală, ofiţerul smead şi cu ochi cenuşii (…un om extrem de energic şi decis, călit în sute de zboruri de observaţie „de risc maxim”, unde se ducea absolut voluntar, „la sacrificiu”, plonjând în plin necunoscut al iadului! – …dar şi în bătălii aeriene neaşteptate şi acceptate, deşi complet disproporţionate! –  …părea un tânăr nesăbuit şi excesiv de curajos, „nu prea în toate minţile”, prin acţiunile lui incredibil de temerare… –  …însă, dacă te uitai la ridurile dese şi adâncite, la ochii lui obosiţi şi lehămetiţi, totuşi severi şi ameninţând, parcă, mereu, dintr-un străfund bizar…, la părul cărunt, însă îngrijit cu o încăpăţânare exasperată,  pentru orice amănunt al fiinţei sale – îi dădeai cel puţin 55-60 de ani…).

Smeadul se plictisise de moarte, tot ascultând bâzâitul enervant al vocii colonelului-camarad, pe care-l lovise o criză de logoree autoritară, de vreun ceas încoace…şi nu se lăsa nici mort:

-Ţie e tare greu să-ţi devină ceva clar! Vorbesc mai curând pentru căpitanul de-aici, că de el, fiind tânăr, se mai poate prinde ceva…mai putem schimba ceva, din mentalitatea defetistă…tu o să rămâi tot catâr, pânăăă…eh!

…Smeadul colonel tocmai efectuase, în acea zi, nouă zboruri de recunoaştere şi fotografiere a poziţiilor inamice, din zona Vrancei (…având şi un conflict aerian sever, din care ieşise învingător asupra aviatorului rus, deşi nu avusese decât o mitralieră de bord „în coadă”, ca să se apere…mitraliorului român îi fusese găurit pântecele, în partea de jos… – …şi, acum, bietul mitralior zăcea, gemând umilit şi prăpădit de tot, într-unul dintre spitalele de campanie, de pe Valea Prahovei…)… – …unul dintre I.A.R.-urile 39 (de recunoaştere şi observaţie) de pe pistă fiind al lui…de fiecare dată când se întorcea din misiune, fuzelajul şi ampenajul avionului lui erau culmea de jerpelite, din pricina …”încăierărilor aerului” – totdeauna neprevăzute, dar teribil de iscusit susţinute!

-Mersi, dragule, de compliment… – murmură, cu grăbire şi atins, smeadul cel ostenit şi plictisit.

-N-ai de ce!  – ricană grăsunul cel roşcovan. Cum spuneam: Militarul are gloanţe de tras? Le trage, pe toate, în pieptul inamicului – da, pe toate să le tragă, pe dată şi cu sete! Altfel, să crape, mama lui de trădător! Asta-i! Ăsta-i singurul adevăr şi eu nu accept altul! Militarul nu trebuie să asculte nici de Dumnezeu, nici de dracul…

-Ba, eu văd că tu eşti pe bune numai cu dracul… – mustăci, înţepat, neuitând afrontul primit cu câteva clipe în urmă, ofiţerul cel smead.

Roşcovanul nu-l luă în seamă şi-şi continuă peroraţia, cu un ton mai sus, foarte aproape de o criză de isterie:

-Militarul nu ascultă de Dumnezeu! Militarul ascultă numai de ordinul superiorilor săi! Asta-i! Basta! – încheie (de parcă i se rupsese undeva, brusc, o coardă!), roşcovanul cel isterizat.

-Pentru tine, o fi fiind „basta” – dar nu şi pentru mine! – se ridică, acum, glasul încordat al smeadului (care, însă, rămase pe scaun, aparent calm, dar i se simţea o mânie ascunsă, în tremurul vocii) – pe când căpitanul tăcea, nu neapărat stingherit, ci, parcă, tot mai adânc mâhnit. Căpitanul avea părul alb-oaie, ca şi genele şi sprâncenele (de aceea se alesese, printre camarazii ofiţeri, cu porecla de „Albinosul”), dar ochii şi obrazul arătau că părul, genele, sprâncenele erau victimele unui ciudat accident genetic, şi atât: nu putea să aibă mai mult de 30 de ani.

-Eu sunt militar de carieră, ca şi tine, ştii asta bine, Georgescule! – i se adresă el roşcovanului, care se turtise pe scaun, răguşit, dintr-odată.

Smeadul cel în vârstă, pentru că se pregătea să-i dea replica roşcovanului, dădu să se ridice, şi el, de pe scaun, să stea în faţa mesei, ca la o tribună… –  dar renunţă, imediat, parcă dându-şi seama că nu merită, că n-are pentru cine…că e caraghios şi nedemn, pentru un ofiţer decent. De-acolo, de pe scaunul pe care îşi înălţă bustul, înţepenit de încordare, începu:

-…Dar tocmai pentru că sunt, de-o viaţă de om, militar de carieră, am observat tare multe, nici eu nu-s bucuros cât de multe am observat, Georgescule! În primul rând, am observat, uite, aici şi acum, că tu omiţi, cu încăpăţânare şi rea-credinţă majore, să vezi lucrurile şi din perspectiva omului, da, a omului, pur şi simplu! Că, înainte de a fi ofiţeri de aviaţie şi ofiţeri, toţi, chiar şi tu, câteodată, Georgescule… –  …suntem oameni-oameni! Nimic altceva! Ba, poate, da, ar mai fi trebuit…cu siguranţă că ar mai fi trebuit să fim încă ceva, noi, ofiţerii de carieră: ar fi trebuit să mai fim şi cavaleri, luminaţi de cea mai înaltă demnitate, ca şi vecinii nemţi, de colo (şi arătă cu mâna spre zona ocupată de block-house-ul german). Tu îmi vorbeşti mie, da, numai mie îmi vorbeşti, pentru că domnul căpitan a tăcut tot timpul, de gura ta…  – …îmi vorbeşti, tu, Georgescule, ca unui handicapat mintal! Şi nu-s aşa ceva! Tu ştii bine că nu-s dus cu sorcova şi nici prost ca noaptea! Aşa că-ţi voi zice eu ce omiţi, cu bună-ştiinţă. Ia ascultă, stimabile…dragule…

Şi smeadul îl ţintui cu ochii lui cenuşii, pe grăsanul cel roşcovan, care, de mirare, amuţise şi se turtise şi mai adânc, pe scaun:

-Militarul de carieră, stimabile şi dragule colonel Georgescu, este, sau cel puţin, a devenit, în aceşti ultimi ani, în războiul ăsta, da, a devenit, în loc de om şi cavaler, a devenit (n-ai decât să mă-njuri cât vrei!) superlativul absolut al imbecilităţii! – şi chiar al trădării, de mult prea multe ori!

Roşcovanul tresări, pe scaun, ca sub efectul unui şoc galvanic.

-Da, poţi să tresari cât vrei, ba chiar poţi să şi sari de pe scaun, dar nu aici, ci afară din popota asta!

Roşcovanul deschise gura, ca un peşte exotic, să zică ceva, dar smeadul îl opri, energic:

-Nu-nu-nu! Acum stai aici şi ascultă, rabdă şi tu! Eu am stat şi-am ascultat şi răbdat mult prea multă vreme aberaţiile şi insultele tale, care nu făceau decât să-mi confirme teoria pe care, uite, am generozitatea să ţi-o împărtăşesc, azi, aici, şi ţie! Da! Am generozitatea să-ţi dezvălui, Georgescule, că militarul de carieră a devenit superlativul absolut al imbecilităţii, dar şi superlativul absolut al crimei trădătoare! Degeaba te zgâieşti la mine, ca un crăpcean prins în undiţă! Superlativul absolut al crimei şi al dezonoarei, Georgescule! – pentru că a devenit, el, militarul de carieră, superlativul absolut al birocraţiei! Adică, exact ce NU trebuia să fie, niciodată, niciunde – un adevărat ofiţer…cavaler…!

Căpitanul, „Albinosul”, care, în ultima parte a peroraţiei colenelului Georgescu, îşi înfundase capul în piept, acum şi-l ridicase, iar, drept – şi-l privea ţintă, ochi în ochi (cu lumini în priviri…), ca pe Mesia, pe colonelul cel vârstnic (şi fără niciun fel de complexe „carieriste”…). Smeadul continuă, aprinzându-se, treptat, din afirmaţie în afirmaţie, ca o rachetă, din treaptă în treaptă:

-Războiul nu-l fac oamenii, că ei vor să trăiască în pace! – şi nici toţi politicienii, numai ăia corupţi până-n măduvă intră, aici, în discuţie – ci îl fac negustorii lumii! Ne-oamenii, adică! Ăia pe care Hristos i-a „articulat”, scurt şi cuprinzător, la Templul din Ierusalim, cu biciul! – dar, de atunci şi până azi, escrocii ăştia planetari o duc, paradoxal, din ce în ce mai bine! Militarul de carieră a devenit, din cavaler –  sluga şi complicele negustorilor unsuroşi ai lumii, care nu se pot îmbogăţi, peste noapte şi astronomic, decât din crimele comandate acestor funcţionari model, care au devenit automate de lux, răzgâiate automate de lux: ăştia suntem noi, toţi, Georgescule – militarii de carieră! Am uitat de mult, parcă dintotdeauna, să fim oameni demni, cavaleri, „fără frică şi fără prihană”! Nooo-no! Mai va aşa ceva! Acum, am devenit nişte indivizi teribil de dubioşi şi slinoşi, numai buni de mituit, de către puzderia jegoasă de negustori ai lumii! Toţi negustorii, oricare negustor al lumii, îl cumpără, azi, pe militarul de carieră…mai exact, îi cumpără crima! Pe doi bani…Îi cumpără şi viaţa, şi moartea…şi dezonoarea (smeadul făcu o grimasă ironic-amară) – dar astea să zicem, că, deja, sunt probleme perimate…Mda…militarul de carieră, cum îţi ziceam, este sluga necondiţionată a negustorimii mondiale, deci, sluga banilor dracului! Crima lui este afacerea optimă a negustorului!

Colonelul Georgescu, trezit din starea de „groggy”, de blasfemiile smeadului, revoltat la culme şi de zece ori mai roşu decât era felul lui, se ridică în picioare, scoţând foc pe nări…:

-Cum îndrăzneşti, domnule? Dar eu…

…însă  vârstnicul cel smead, stând, încă, jos – apucându-l, zdravăn, cu o mână, de pulpana vestonului militar, îl trânti, înapoi, pe scaun, pe grăsanul cel roşcovan:

-Da, tu…tu, un om care, numai prin ce-ai zis azi, aici, te poţi socoti dezonorat…! Ia fă bine şi respectă măcar vârsta, dacă nu ştii să respecţi logica şi bunul simţ! Ce ştie militarul de carieră, ce vrea militarul de carieră? Păi, aici o spuseşi bine, dar numai din punctul tău de vedere o fi şi bine cu adevărat, în cele ce-ai zis: militarul de carieră nu ştie şi nu doreşte altceva, pe lume, decât ordine! Şi să distrugă la ordin! Nu ştie decât de ordine şi de cifre…deci, de aia se potriveşte el aşa de perfect, în angrenajul crimei universale, cu crima negustorimii universale! Militarului-maşină negustorească i se inculcă, în creieraşul ăla, al lui, microscopic, de către negustorii lumii, de mii de ani…i se inculcă, i se sapă adânc, tare adânc, şi nişte litere de foc, care, mereu, se reunesc în nişte cuvinte fără niciun Dumnezeu: „Victorie” şi „Glorie”! „Victorie” asupra cui…şi „glorie” asupra cui, Georgescule? Te întreb, dar nu-i nevoie să-mi şi răspunzi!

-Dar ttttu…eeeu…eeei…! – se bâlbâi cumplit roşcovanul! Tră-da-re…blasfemiezi onoarea ofiţerească…iar eu…sssă….sssă ştii…daaa…

-Ţine-ţi gura, Georgescule…eşti ostenit de câte prostii ai rostit, aici, în faţa unor camarazi care nu ţi-au greşit cu nimic – dimpotrivă! „Victorie” şi „glorie” asupra semenilor? Asupra fraţilor şi părinţilor lumii ăsteia amărâte? „Victorie” şi „glorie” asupra lui însuşi, asupra „Domniei Sale” jalnice, „Militarul de Carieră”? Ce fel de cavalerism o mai fi fiind şi ăsta, Georgescule, dragule? Nici vorbă de vreun cavalerism! Militarul de carieră, re-inventat de negustorii lumii, a devenit un criminal absolut!… –  ăsta e militarul de carieră, azi! Pentru el nu mai există, azi, nici conştiinţă, nici moralitate, nici demnitate, nici onoare! Conştiinţă, Moralitate, Demnitate, Onoare – Sfânta Cruce Militară, Georgescule! Adică, exact ce-l caracteriza, pe militarul de carieră, pe cavalerul, nu? – pe ofiţerul adevărat, cu nici o sută de ani în urmă, la Plevna! Da, azi, militarul de carieră îşi vinde dreptul de întâi născut al Omeniei Demne – cui? – …păi, cui?! – doar nu mie: fireşte că doar negustorilor, că numai ei sporesc purcoaie blestemate, de bani, de bani şi iar de bani…! – …bani care-i cumpără sângele, azi, domului „militar de carieră”, ca pe varză, Georgescule, ca pe varză! – la taraba tranşeelor ori, în cazul nostru, adică, al aviatorilor –  chiar la taraba văzduhurilor! Doar crimă şi crimă şi crimă…numai crimă! – în numele „victoriei” şi „gloriei” negustorilor şi negustorimii! Atât! Abia asta e blasfemie, abia asta e trădare de Dumnezeu, de Neam, de omenire, de omenie şi de sine… – …iar nu ce zic eu!

Şi se săltă de pe scaun, pe jumătate…

Roşcovanul bulbucă ochii, în pragul apoplexiei:

-Bine, dar tu insulţi însăşi Biserica, insulţi însăşi ştiinţa! Doar oamenii de ştiinţă au inventat şi perfecţionat, în mod strălucit, armele lumii, în toată istoria, iar Biserica a binecuvântat armele, în toată istoria lumii…

-Da-da-da! – smeadul colonel, oarecum ostenit de lehămeteală, se aşezase deplin pe scaun, din nou, şi se calmase, până la a deveni flegmatic. Dar se vedea, de la o poştă, că era o „flegmă” amară. De asta am zis eu, totdeauna, că cel mai mare pericol al lumii (după negustori, fireşte!) sunt savanţii, care se pun, egal, în slujba negustorului şi în slujba militarului de carieră…a „Armatei Crimei Mondiale”, deh…

-Bine, dar tu blasfemiezi, şi zău dacă asta nu miroase a trădare, de la o poştă! – păi, Sfânta Biserică… – începu să se înfoaie roşcovanul, iarăşi.

-Lasă, lasă…las-o mai moale cu trădarea: chiar azi, cum ştii, eu am doborât un avion inamic…inamicul numindu-se, dar numai pentru azi e valabil! – …numindu-se, ziceam, „rusul”. Mâine, după câte aud şi miros eu, „inamicul” vor fi amicii de azi, cu care vărsăm sânge, dimpreună…sărmanii ofiţeri, sărmanii cavaleri germani…autentici cavaleri…ei cred, mai cred, încă, în onoare, nu ca noi…! Dar dacă negustorii dau ordin politicienilor, militarul de carieră face drepţi, şi la ei, şi la noi…peste tot în lumea de azi…şi execută ordinul de trădare a amicului de azi, ordinul de înfigere a cuţitului în spate, amicului drag şi respectat, de azi! Asta-i, Georgescule, dragule!

Şi-şi lovi şoldul, cu o furie abia ţinută în frâu. Dar se stăpâni şi continuă:

-…Biserica, spui tu? „Sfânta Biserică a Lui Hristos”?  Da: „Aleluia! Aleluia! Aleluia, aleluia, întărâtă-i, drace, că şi mie-mi place!” – şi-mi şi foloseşte, al naibii de mult ce-mi foloseşte mie măcelul mondial, ordonat de negustorime (al doilea măcel mondial, Georgescule, al doilea, iar nu întâiul! – …şi aproape unul după altul, amândouă, cu maximă grăbire!) – …măcelul al doilea mondial, ordonat prin glasuri de negustori şi politicieni, toţi nişte bandiţi de codru! – dar şi prin glasul „neprihănitului” militar de carieră…musiu Georgescule…! Ce-a făcut „Sfânta Biserică a Lui Hristos” …pentru noi şi pentru El, pentru Hristos? Ei? Ce-a făcut? Îmi poţi zice? Nu prea, aşa-i? Ce-au făcut toate bisericile lumii, de-o istorie întreagă, de mii şi mii de ani – ce-au făcut, împotriva crimei lumii – şi pentru Blândul Hristos? Da, îţi spun eu ce-au făcut: au slăvit crima, au adorat crima şi pe criminali, s-au rugat pentru crimă şi pentru criminali, toate bisericile lumii, cu toţi popii şi rabinii şi muftiii şi şamanii şi…cum dracu’ le-o mai fi zicând oamenii fraieri ai planetei…care fraieri nu se mai învaţă minte, o dată pentru totdeauna! Că sunt excepţii…excepţionale, printre slujitorii lui Hristos…este de aşteptat…dar niciun popă „normal”, niciun popă „ordinar” nu L-a iubit, vreodată, cu adevărat, pe Hristos, nu L-a adorat nimeni, dintre popoarele lumii, pe Hristos, de două mii de ani încoace – nu-nu-nu, ci numai s-au prefăcut, au jucat un teatru, smerit şi greţos… – …numai au jucat farse criminale, chiar în faţa propriului lor suflet! Toţi L-au răstignit, toţi Îl răstignim, în fiece zi, în fiecare clipă, pe Blândul şi Înţeleptul Dumnezeu-Hristos…! Toţi, fără excepţie…sau, mă rog, cu infinitezimale excepţii, care, fireşte, nu suntem noi, cei de faţă…

Şi glasul i se frânse smeadului…Roşcovanul voi să profite, dar o nouă rafală, nimicitoare, îi crescu, în glas, smeadului, care, pe măsură ce vorbea, se ridica, cât era de lung, din afundul scaunului, înălţându-şi, totodată, pumnul, ameninţător, parcă spre toate cele patru zări ale lumii, dintr-odată:

-…Când vezi, când ştii ce se întâmplă în lume şi te închizi între ziduri de templu ori biserică – nu eşti doar ticălos, ci eşti complice la crima mondială! Laş ai fi dacă n-ai înţelege ce se petrece, n-ai vedea cum mor oamenii, cum ard oamenii, de vii, cum se zvârcolesc, ciuntiţi, în propriul sânge şi-n cel al semenilor lor! Mii, sute de mii, milioane de oameni, de-a lungul războaielor, scornite de negustorii istoriei! O, în loc să blestemi, cu foc şi pucioasă, negustorii, şi politicienii, şi regii lumii, şi militarii de carieră ai lumii – tu, „Sfânta Biserică a Lui Hristos”, îi binecuvântezi pe toţi bandiţii lumii, le binecuvântezi armele ucigaşe…le binecuvântezi trădarea şi crimele, înmulţite şi extinse, azi, la nivel planetar! Da-da, Osana! Aleluia, drace! Georgescule, eşti un caraghios imens, cu toate tâmpeniile tale! – crede-mă pe cuvânt, acum! – …chiar dacă, după aceea, mă vei împuşca ori spânzura!

…Colonelul Georgescu, însă, o împunse la fugă, greoi, dupăind din cizme, asudat de furie (…dar şi de o frică ciudată, superstiţioasă…), pe uşa popotei ofiţereşti, incandescent la obraji şi cu balele de turbare scurgându-i-se pe bărbie…

-Ăsta se duce, direct, să mă toarne generalului…nu mai pot eu de frică, ce să-ţi zic…musiu Georgescu se va face luntre şi punte să mă bage în boxa acuzaţilor, la Curtea Marţială…! – hohoti, cu ciudă, cu obidă şi nesfârşită amărăciune, smeadul.

-Dar bine că a fugit dracului (continuă el), că-i mai scăpam şi una, peste bot, ba-l şi împuşcam pe fariseul ăsta de Bucureşti…de pe Calea Victoriei…hmmm…şi atunci chiar că eram bun de Curtea Marţială…

Şi, prefăcându-se a schimba, brusc, tonul amar, într-unul senin, de catifea falsă:

-Eh, uite că am rămas singuri, dragă căpitane…ce răcoare, ce aer curat s-a făcut deodată, nu-i aşa?

Căpitanul cu părul alb şi figură de copil mult prea muncit de gânduri se înviorase, deja, de cum ieşise, furtunatic, pe uşă, colonelul Georgescu. Se simţea…da, se simţea chiar minunat, acum, doar în compania colonelului celui smead.

…Dar să vedem dacă şi reciproca va fi fiind valabilă…căci discuţia dintre cei doi, colonel şi căpitan, începu să fie dusă, în câteva minute, mai departe, pe aceleaşi tonuri înflăcărate (şi din ce în ce mai încinse…ca-ntre grade egale!), ca şi până la „dezertarea” ruşinoasă, din popota aviatorilor, a colonelului Georgescu… (foto rogoblen.ro)

_________________

[1] – “Dar orice trădare se plăteşte scump, iar preţul trădării a venit destul de repede. Primii care l-au simţit au fost generalii M. Racoviţă şi Gh. Mihail, primul ajunsese ministru de război, iar al doilea – şef al Marelui Stat Major şi ambii făcusera parte din comitetul militar, care răspundea de implementarea deschiderii “Porţii Iaşilor”.

Către începutul lunii septembrie 1944, s-au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei române, iar începând cu ziua de 7 septembrie, Armata româna a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împărţită la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei române i-au fost debarcate echipajele la 3 septembrie şi înlocuite cu echipaje sovietice. Astfel, atribuţiile celor doi militari au fost serios ştirbite. Răsplata trădării continuă. Dupa război, atât generalul Racoviţă, cât şi generalul Aldea, sunt întemniţaţi, primul la închisoarea din Sighet, unde moare în 1954, iar al doilea în închisoarea din Aiud <<unde moare în 1949>>” – sursă ibidem.

[2] -Sursă ibidem.

Series Navigation<< Ofițerul (1)Ofițerul (3) >>

1 COMMENT

LEAVE A REPLY