Ofițerul (3)

1
724
This entry is part 3 of 10 in the series Ofițerul

II-NIŞTE VISE

… – Unul ca tine! – unul ca tine, să dea soluţii lumii! – să revoluţioneze lumea, ooo! – şi cum, hai?!  – „prin semnele viselor”, auzi dumneata! – izbucni, deodată, cu glas plin şi înalt, de bariton liric, ofiţerul smead şi cu ochi cenuşii, de la masa lipită de prima fereastră a popotei. Şi urmă, cu neascunsă mânie, parcă:

-Unul ca tine, dragule, care nu ştie face diferenţa între vis şi realitate, nu ştie unde sfârşeşte visul şi unde începe trezia… – …da, trezia, adică unde încep lucrurile care ne dor şi ne explodează în faţă, da, unul ca tine, ar fi trebuit nu să „revoluţioneze lumea”, ci ar fi trebuit să fie doborât, încă din prima zi a războiului, de orişice antiaeriană…de oricare parte ar fi fost ea: rusească, americană, românească ori nemţească!

Celălalt ofiţer de la masă, cel muştruluit de „senior”, „Albinosul”, se foi pe scaun. Cum stătea pe scaunul său (înclinat, acum, imperceptibil, spre fereastră – ceea ce dădea mai multă lumină, aproape mucenicească, mâhnirii de pe faţa căpitanului…), plecase capul în piept, iarăşi, cu o mâhnire înceţoşată, iar mâinile (albe, mici şi fine, ca de prinţ de sânge), pe care le ţinea pe masă, tot frământau din degete.

-Mă iertaţi, vă rog, domnule comandor, dar parcă aţi luat-o pe urmele domnului colonel Georgescu…parcă i-aţi împrumutat şi tonul, şi modul exclusivist de gândire…şi, mă iertaţi, vă rog, o oarece mărginire intolerantă…mioapă şi obtuză…

-Ia vezi, ia vezi! – mârâi colonelul – dar căpitanul parcă nici nu se sinchisi:

-…Nu-nţelegeţi, domnule comandor…sau nu vreţi, da, nu vreţi să-nţelegeţi, şi rău faceţi… – murmură el. Când visul se continuă şi se confirmă în realitate, asta este ceva ce ţine de semnele transcendenţei, care, în fiece clipă, ne dă de veste asupra…

-Ia mai taci, cobe! Auzi tu, ce mai Platon avem noi în escadrilă, în Flotila X! – …ce antroposof de popotă, altoit cu baba Maranda, vrăjitoarea şi cititoarea-n ceşti, ulcici şi borcane! Aoleu, maică-măiculiţă! – strigă, parcă umilit dintr-odată, cu glasul nemulţumit şi înverşunat, dar şi mai jos cu un ton, ofiţerul în vârstă. Numai de unul ca tine era nevoie aici, pe front, măi! Du-te şi te-mpuşcă! – …şi nu mai tot propovădui, de frunza frăsinelului, ca smintiţii, pe-aici, filosofìi de trei parale…liorba-liorba…de unde naiba le-oi mai fi scos şi tu…şi cine te-o mai fi scos, şi pe tine, în calea noastră, coşcogemite ofiţerul de aviaţie? – …popă trebuia să te faci, măi, ori predicator de-aceia, de la sectanţi… – îşi trădă, din nou, la mânie, originea moldavă, încrâncenatul ofiţer de aviaţie, adept al realismului vitalist…

Şi, deodată, colonelul cel smead explodă, parcă în acompaniament, faţă de exploziile obuzelor, de afară:

-Phiiii! – şi interjecţia asta, simplă şi nevinovată, reverberă neverosimil de puternic şi strident, încât îl trezi din aţipeală, în sfârşit, pe plutonierul adjutant, care dormita în bucătăria popotei aviatorilor.

În aceea clipă de cumpănă discursivă acută – îngrijorat, plutonierul adjutant, care avea în răspundere popota, se repezi (…cam cu întârziere, zicem noi… – …date fiind cele aproape două ceasuri de dispute necontenite şi înfocate, de la masa cu pricina…), cu paşi săltaţi şi neliniştiţi, către masa de la fereastră, crezând că, pesemne, celor doi (care fuseseră, până nu de mult, trei…) nu le priise mâncarea (care, fie vorba între noi, zăcea şi mânjea, în continuare, onctuoasă, greţoasă, cam toată, bietele farfurii, ciobite de vibraţiile exploziilor – explozii care se auzeau, acum, tot mai des, de afară – cel puţin din zece în zece minute):

-Scuzaţi, vă rog, să trăiţi! – cumva nu vă place mâncarea? Imediat voi…

-Ia du-te, domnule, şi vezi-ţi de treabă! – se stropşi la el, cătrănit nevoie mare, ofiţerul în vârstă.

…Deodată, pe uşa popotei, intră, parcă plutind, ca adus de vrăji… –  …păşind grozav de tacticos, generalul flotilei aviatice din zonă (un pilot arătos, semeţ, înalt şi tras ca prin inel, cu părul alb-coliliu, ridicat-cocoş… – tot bătea el vreo 55-57 de ani… – …având o mustăcioară grizonată, răsucită la vârfuri în sus, de Don Juan cărunt…), cu pas măsurat şi imediat unduit elastic, în sus, ca pe arcuri. Prinsese, din zbor, ultima frază, cea stropşită, a ofiţerului mai bătrân – precum şi acel hal de interjecţie, care-l dez-dormitase pe plutonierul adjutant al popotei…:

-Ei, bună ziua, domnilor! Slavă Domnului, s-au întors, tefere, toate „păsările”, la cuib: cele două Messerschmitt-uri ale nemţilor, Potez-urile noastre  şi  I.A.R-ul . 39 al nostru.! Ei, ce s-a-ntâmplat, Tudore? (se adresa smeadului vârstnic, fireşte). De ce vă certaţi iar, mă rog frumos vouă? Că te certaşi cu Georgescu, care-a venit, buluc, acuşica, peste mine, nu mă miră deloc, dar deloc…dar ce vei fi având tu cu bietul căpitan, atât de gingaşul nostru căpitan Lixandru…”boierul”…”fecioara”?! Ha?!

Atât plutonierul adjutant, roşu de emoţie, cât şi cei doi ofiţeri de la fereastră (după ce-şi salutară, reglementar, superiorul) – tăcură, puţin încurcaţi. Plutonierul adjutant, aducându-şi aminte de slujbă şi îndatoriri, se încovoie puţin, ca un ospătar cu şervetul pe braţul drept – şi, cu voce tunătoare…apoi, treptat, scăzând, şovăitoare:

-Să trăiţi, domnule general! Să vă servesc, nu…ce…

Generalul îşi flutură mâna, spre plutonierul adjutant (…aplecat excesiv de slugarnic, pentru gusturile ofiţerului superior…), a plictis elegant:

-Nu, nu! Îţi mulţumesc! Am mâncat la mine, în cameră! Poţi să-ţi vezi, liniştit, de treabă, dragule… – …şi adjutantul dispăru, dintr-odată, ca luat de hait …se dematerializă, ca răpit de-un djin arab, ceva… – …un djin hâtru şi ameţitor (ori ameninţător!) de intreprinzător…

-Deci, să revenim, colonele… – zâmbi generalul, aflat încă în picioare, cu ochii cam jucându-i în cap, întors spre masa de la fereastră. În primul rând, felicitări pentru bravura de azi…nouă zboruri de recunoaştere…în condiţii de absolută necunoaştere a situaţiei frontului…halal Stat Major avem! – şi doi ruşi doborâţi…

-Nu…numai unul…

-Ei, oricum! Ca un aviator de recunoaştere să doboare…Felicitări, din tot sufletul! – rosti, cu aprindere, sincer admirativ, generalul.

-…O, nu…mulţumesc frumos…eu nu…dar… – se foi colonelul Tudor, stingherit şi neliniştit: „Ce l-o fi apucat pe ăsta, azi, să dea cu feşteliocul cu-agheasmă, pe unde nu se cuvine? – doar astea-s munca şi datoria şi belelele, de fiecare zi, ale unui aviator de recunoaştere!”)…şi, deodată pleoştit, ofiţerul cel în vârstă, colonelul aviator Tudor Dealmare, mormăi, aşa, a lehamite (…parcă maimuţărindu-şi superiorul…):

-…Deci, Georgescu nu s-a lăsat, da? M-a pârât…Bine, domnule general, vă rog să luaţi absolut orişice decizie doriţi, în ce mă priveşte, sunt la ordinele dumneavoastră! (…şi smeadul era gata să zvâcnească în sus, de la masă, spre a-şi pocni călcâiele, în faţa generalului). Dar generalul îl împinse la loc, pe scaun, cum făcuse colonelul, la rândul lui, cu Georgescu, cu vreun ceas mai devreme…:

-Lasă-l naibii pe Georgescu, ce, de azi-de ieri îl ştim, de azi-de ieri este el Iuda flotilei? Noroc că nu-i un fricos, în luptele astea blestemate…Uite, azi a doborât două avioane americane, în luptă dreaptă, frontală! – …nu te nelinişti, americanii ăia doi au scăpat, s-au paraşutat prin cele buruieni, de i-au cules ţăranii…nu i-am arestat, am pus numai pază, să nu-i linşeze „ruralii”… –  … dar ţăranul român, Tudore, e prost de bun: i-am găsit pe cei doi yankey la masă, chiar în casa primarului…Eh…nu i-am făcut nimic nici primarului, cu toate că bombardamentele americane, din zonă, în ultima săptămână, ne-au ars şi distrus opt sate…nu mai zic de incendiile din Ploieşti…din Bucureşti…Antiaeriana noastră – cam slăbuţă, neică…

-…Mulţumesc de veşti, domnule general…n-am ce zice… – murmură, dus pe gânduri, cu mintea blocată de idei şi imagini contradictorii, smeadul colonel Tudor.

-…Dar să-l lăsăm pe Georgescu şi faptele lui eroice…că de aia zic eu că s-a şi umflat, azi, aşa de tare, în pene…Aş dori a-mi zice, însă, Tudore, care-i treaba acum, aici…cu căpitanul de ce te-i fi încins?…se poate, oare, colonele Tudor?…cu o „fecioară”? ce fel de cavaler vei fi fiind, că ne tot împuiezi urechile cu „necesitatea comportamentului cavaleresc, în toate războaiele lumii”…ei?

-Eh, iertaţi, vă rog, domnule general, ştiţi, tot Lixandru al nostru cel zărghit a rămas…şi tot împătimit de zărgheală…nu ştiţi dumneavoastră? – tot cu…

-…cu filosofările lui fanteziste, nu? – rosti, repede şi cu un dezgheţ total al ochilor, generalul Şutac Gheorghe.

-Mda…da…dar acu’ mai vine şi cu…hm…mi-e şi nu ştiu cum să vă zic…

-Dar, mă rog, de ce te codeşti, domnule colonel? Ce-o fi zis aşa de deşucheat, „fecioara” de căpitan Lixandru Calomfirescu? – se prefăcu speriat generalul, care se distra de nu mai putea, în sinea lui – „sine” care i se cam vedea pe ochii lui verzi ca iarba, ori ca pucioasa de cea mai bună calitate… –  …dându-i de gol firea veşnic lihnită de plăceri….din orişice iscate!

-Ei…nu de deşucheri zicea el…da, chiar aşa, „fecioara” Lixandru şi deşucherile, ce să zic…! (şi colonelul aproape că zâmbi, amar-ironic…, apoi, luându-şi seama să nu-şi piardă morga, cumva! – tuşi stingherit…) – …dar vă rog, vă rog, luaţi loc, domnule general! – se prăpăstui în jos, apoi îşi făcu vânt, semeţ, în sus, de pe scaunul său, colonelul Dealmare, când îşi dădu seama, în sfârşit, că superiorul său, şeful tuturor escadrilelor din zonă, tot în picioare stătea.

-Ei, lasă, lasă…mulţumesc…da…da…ehhh…dar, ia zi, nu te mai codi atâta! Ce-a mai debitat dragul nostru căpitan? – se amuza mereu (după ce acceptă, în final, cu greu, scaunul – iar la aşezat se dovedi mult mai puţin elastic, decât la păşit… – …ba chiar de-a dreptul greoi, se aşeză, ca un urs!), generalul Şutac, care, pare-mi-se, îşi ştia teribil de bine nu doar oamenii, ci şi ciudăţeniile din minţile lor.

Acum, generalul, după ce, aşezându-se pe scaun, asudase puţin, din pricina necazurilor drastice ale sciaticii –  se liniştise, desăvârşit…şi asculta, cu obrazul şi urechea dreaptă întoarse către colonel.

-…Hm…cum să…ei, da: căpitanul Lixandru, „boierul” nostru… – am onoarea, domnule general, s-a apucat să interpreteze războiul, prin intermediul viselor lui! – se eliberă, ca de o carceră cumplită, colonelul Tudor Dealmare.

-Ei, nu mai zi! Ei, nu mă-nnebuni, colonele! Chiar aşa? Şi cum, mă rog frumos domniei tale? – pufni în râs, un râs de copil pus pe şotii, domnul general.

-Păi…să vă zică el…să n-o fac eu de boacănă…dacă tot sunt vedeniile lui…arătările lui…ptiu, măi Lixandre, da’ zi odată, ce mă tot laşi pe mine, când e să-ţi speli izmenele tale, cele murdărite cu vise de noapte! – se lepădă, ca de naiba (…şi cam grosolan, trebuie s-o recunoaştem…), colonelul Dealmare, cu dinţii strepeziţi de-a binelea, numai la gândul că limba lui putea deveni părtaşă vinovată, la prostii şi năzdrăvănii atât de mari, fantaste (şi, ce mai, chiar că deocheate, ori chiar „deşucheate”, vorba generalului!), precum cele ale căpitanului Lixandru.

…Lixandru…de fapt, Alexandru Calomfirescu, din străvechea familie a marilor, vitejilor şi bogaţilor boieri Calomfireşti, din Oltenia[1].

_____________________

[1] -Calomfireştii,  “neam de buni luptători, ajunşi boieri din ţărani şi căpitani de oşti” – scrie un urmaş al lor, Bucur Calomfirescu, ofiţer în al doilea război mondial, în Memoriile sale (Ed. Vitruviu, 2010). Se pare că, deja pe la 1200, aceşti luptători au început să primească, în schimbul faptelor lor de arme, moşii de la domnitorii valahi şi de la regii unguri. Despre luptele lor cu turcii şi cumanii, autorul a aflat şi din “Balada lui Radu Calomfirescu“, culeasă de Vasile Alecsandri, dar şi din amintirile lui Filip Haiducul, un bătrân singuratic, de 120 de ani, din Munţii Mehedinţilor.

Series Navigation<< Ofițerul (2)Ofițerul (4) >>

1 COMMENT

LEAVE A REPLY