Ofițerul (4)

1
1104
This entry is part 4 of 10 in the series Ofițerul

-Nu e nimic nemaipomenit, domnule general, să trăiţi! – dădu să se ridice, în faţa superiorului (…a şefului tuturor escadrilelor, din cadrul Flotilei X, de pe Valea Prahovei!), căpitanul.

-Nu-nu, stai jos! – se precipită generalul Şutac. Colonelul Tudor m-a făcut curios, asupra ziselor tale, prin înverşunarea nemaivăzută cu care te combătea şi pe care am surprins-o, când am intrat aici, în trecere. Şi te ştiam şi pe tine, dragă Lixandre, o fire extrem de potolită şi melancolică, şi nu-mi închipuiam cum l-ai putut stârni, în aşa hal, pe câtumai colonelul erou, Tudor!

-Acu’ vă luaţi de mine, da? – hârâi, cu parapon, smeadul cel în vârstă.

-Nu, nu, dar ziceam că o aşa discuţie aprinsă trebuie, ea, să aibă un nucleu interesant şi incandescent. Şi de aia…dacă  nu te supără prea tare… – începu generalul strategia „de provocare spre aflare”, printr-o politeţe oarecum exagerată, între un grad major şi unul minor…

-Ei, domnul colonel Dealmare, îl rog să mă ierte, cam exagerează importanţa spuselor mele – începu, tare stingherit, căpitanul Alexandru Calomfirescu.

-Totuşi, totuşi… – îl îmbie, din ton, generalul Şutac. Ceva trebuie să fie de zis şi meditat, pentru că te ştiu…mă rog, de când te ştiu, adică, de trei ani…marele filosof al flotilei…

-Acum mă luaţi la vale pe mine, să trăiţi, domnule general… – se intimidă Calomfirescu.

-Nu, dragă, de ce eşti aşa de sensibil?

-Domnule general – se decise, în sfârşit, să iasă din „oala cu penibil”, căpitanul Calomfirescu, văzând că discuţia tinde să facă din ţânţar, armăsar, iar subiectul ei să devină ridicol de neimportant, faţă de preparativele excesiv de fastuoase şi tot mai inutile, ca nişte canafi, din ce în ce mai lungi şi bogaţi în snobism, atârnând de o carpetă mică şi banală. Era vorba de influenţa mistică a viselor, asupra realităţii – sau, mă rog, de confluenţa viselor cu realitatea…a corporalităţii astrale, cu corporalitatea fizică, în anume circumstanţe de limită, cum este şi războiul…

-Interesant, interesant, dă-i drumul… – îl îmbie, şi el sătul de atâtea temenele preparative, generalul – dar, secret, începând să regrete că a insistat atâta, asupra unui subiect care ar fi avut multe şanse să-l plictisească, în calitatea lui de om realist şi neiniţiat în nicio mistică, de nicăierri, ci doar în realitatea brutală a bombaradamentelor aviatice, dintr-o zonă aridă şi păcătoasă.

Fără să bage de seamă gândul secret al generalului, concentrat şi serios, căpitanul Calomfirecu începu, cu bărbia pe jumătate lăsată în piept:

-Eram tânăr absolvent al Şcolii de Ofiţeri şi proaspăt iniţiat în antroposofie, când am ştiut, cu certitudine, că va izbucni războiul, deşi acesta încă nu dădea niciun semn că va izbucni. Adică, aveam vreo 22 de ani –  era în primăvara lui 1934 – şi lumea Bucureştilor se distra copios şi fără de griji…dar eu studiam influenţa radiaţiilor astrale asupra…

-Da-da, baba Maranda, cu ulcica… – mormăi colonelul Dealmare.

Fără să-l ia în seamă pe colonel, căpitanul, cu două degete pe bărbie, continuă, tot mai concentrat şi mai în transă:

-Avusesem o viziune: se făcea că eram pe o câmpie fără de capăt…

-…Ca asta a noastră, de acum… mare scofală să visezi Bărăganul…-  continuă să cârtească, ironic, colonelul.

-…şi, pe cerul care mă strivea, a apărut, deodată, la apus, un nor scăldat în sânge înfocat…un nor care se făcea tot mai mare, şi mai mare…parcă eram într-o sală de cinematograf..

-Pun pariu că acolo şi erai, într-o sală de cinamatograf, matolit, cum nu-ţi stă ţie în caracter, Lixandre, dragule…şi, vezi Doamne, ai început să ai viziuni…pe pereţi… – ricană, răutăcios, colonelul.

Nici acum căpitanul Calomfirescu nu reacţionă, de parcă nu mai auzea nimic în jur:

-…şi norul de sânge şi de foc cuprinsese toată partea de apus a cerului, şi se auzeau, în norul acela…şi, după aceea, se şi vedeau, oameni, mii şi milioane de oameni, scăldaţi în sânge, şi care strigau, se certau, horcăiau de moarte…şi, deodată, din străfundul apusului, a ieşit un taur enorm, negru ca păcura, care a început să mâne norul plin de sânge, de voci strigătoare şi de certuri cumplite, care cutremurau, sub mine, pământul…

-N-am zis eu? – Calomfirescu nu se mai putea scula de pe scaunul din cinematograf….i se cutremurau alcoolurile, prin cap… da-da-da, „fecioara” noastră, sireaca…uite ce comportament şi-a găsit pe drum… se dădu la destrăbălare, nu glumă… – nu se lăsă colonelul Dealmare.

-Dragul meu Tudor, lasă, te rog frumos, lasă omul să vorbească… – interveni, conciliator, generalul, deşi visul calomfirescian nu-l captivase, deocamdată, cine ştie ce.

-… şi s-au dus spre răsărit, norul de sânge şi mulţimile înotând în sânge şi învrăjbite cumplit, iar taurul mâna norul din urmă…

-Da, ajunsese taurul, păstor de oameni calomfireşti…vezi, când eşti în stări de astea, te conduc animalele… – tolocăni, cu obstinaţie, colonelul, ca să nu se vadă că începuse să-l intereseze, până şi pe el, visul calomfirescian…

-…norul însângerat, din care curgeau, pe pământ, fluvii de sânge, s-a depărtat în răsărit, până nu s-a mai văzut deloc…dar, după o vreme, iar s-au auzit vaiete şi gemete şi străgăte de moarte…şi norul se întorcea, dar taurul zăcea răpus, în fruntea norului, un hoit enorm şi negru ca păcura…şi pe pământ curgea sânge negru, din taur…potop se făcea pe pământ, din sângele taurului cel uriaş şi negru…un ocean de sânge…

-…Vezi, de aia, că mi-a picat sângele de taur negru pe faţă, am devenit eu smead, că, de felul meu, eu mi-s alb ca helgea… – mustăci colonelul – căruia nu-i dădea mâna să renunţe, pentru că, altfel, şi-ar fi ieşit din mână…

-…şi, de data asta, uriaşul nor de sânge, foc şi zavistie şi răcnete de moarte era mânat, dinapoi, de un urs, mare, mare, de acoperea tot cerul, şi umbra lui împuţea pământul…şi negru ca tăciunele, ursul ăsta, care acoperea tot cerul, de la răsărit spre apus…

-Negru şi împuţit…păi, ăsta-i ţiganul de la grădina de zarzavat a popotei, Pintilică… – se făcu a se dumiri colonelul, aparent pus pe pozne şi zeflemea. Apoi urmă (…căci, strivit de propria viziune, căpitanul amuţise, câteva clipe, tot cu bărbia în piept şi ochii închişi…):

-Păi, da, cum era să lipsească tocmai ursul carpatin, din povestea unui turmentat român…care se răsteşte la bocanci, în colţul cinematografului… – nu se dădea bătut colonelul, deloc impresionat (voia să dea impresia…), de spusele vizionarului Calomfirescu. În schimb, generalul dădea unele semne (…vizibile, neascunse!) de interes.

Căpitanul Calomfirescu nu asculta nimic dinafară, ci vocea îi vibra tot mai puternic şi fiinţa lui lăuntrică se aprindea tot mai tare, cu cât se apropia de sfârşitul viziunii reînviate:

-…şi, sub domnia ursului, sângele curgea pe pământul câmpiei unde stăteam, ca o revărasare de ocean, şi îneca totul în sânge, şi ucidea totul, unde cădeau şuvoaiele enorme, ca un foc pârjolitor…şi, de unde, până atunci, câmpia era pustie şi arsă de lumini însângerate, deodată au început oameni să iasă de sub pământ, şi le cădeau sânge şi foc pe capete, acelor oameni iscaţi din fundul pământului, erau botezaţi cu sânge şi foc, oamenii iscaţi din afundul pământului…dar ei nu ştiau de acest botez, la care erau supuşi… – …ci, după ce se botezau cu nenorocire şi foc şi moarte, toţi oamenii intrau, iarăşi, în pământ…parcă se scufundau încă mai afund, într-o tot mai cumplită jale…Şi toată câmpia nesfârşită devenise un ocean al tăcerii însângerate…se auzea, acum sângele cum cade tacticos, ritmic, nemilos, sadic… – …nu şuvoi, ci picătură cu picătură…şi unde cădea, groapă neagră se făcea, hău până-n iad…

Dintr-odată, Calomfirescu tăcu. Bărbia îi căzuse în piept, ochii nu i se mai vedeau deloc… – …parcă adormise, parcă-şi pierduse chipul, parcă-şi scufundase chipul în tenebre…

…Afară se făcea seară. Se răcorea văzduhul – şi ieşeau aburi, din pământul încins, peste zi. Nu se mai auzeau bubuituri din nicio parte. Se lăsase, parcă, o linişte nefirească, apăsătoare – aceea dinaintea furtunii celei mari…

…Generalul tuşi de vreo două ori, apoi zise, cu voce moale, adresându-se smeadului:

-Vezi, colonele, asta-i trauma războiului: sunt firi impresionabile, care preferă să transfere asupra trecutului, ceea ce se întâmplă, îngrozitor şi catastrofal, într-un prezent insuportabil…Dar să ştii că băiatul ăsta, atâta de gingaş şi de sensibil, s-ar putea să fi văzut, să fi intuit ceva, cu percepţia lui extrasenzorială: am aflat (…că de asta am şi venit eu aici, iar nu de gura lui Georgescu…) …am aflat, trebuie să verificăm, prin radarele şi serviciile nemţeşti…, că ruşii s-ar plimba prin Moldova, ca pe la ei acasă…d-aia ai şi dat tu, în Vrancea, de avionul ăla, cu rusul…Ce mă miră şi mă îngrijorează este, însă, tăcerea Cartierului General… – …şi la noi, şi la germani. Nu se ştie nimic, dar, parcă, eu miros un complot, undeva sus de tot…ceva care miroase teribil de urât…

Generalului îi pierise de tot scânteia de veselie, din ochi.

-Tudore, să fiţi pe poziţie, te rog mult! – spuse, ca pe-o rugăminte fierbinte şi, cumva, copleşită de spaime şi de laşitate, generalul Şutac… – …şi, apoi, după ce colonelul Tudor Dealmare dădu, confirmativ şi rapid din cap, generalul se şi pregătea să se ridice…, când, amintindu-şi ceva esenţial, trânti, deodată, chipiul cu cozorocul de masă:

-Şi spune-le mecanicilor să dea zor cu verificarea şi cu reparaţiile…nu ştiu dacă nu cumva o să trebuiască să le ridicăm de la pământ, chiar în noaptea asta…nu ştiu ce să zic, dar presimt, tocmai în tăcerea asta, lucruri nu tocmai curate – nici frumoase şi nici gustoase… Lixandru s-ar putea să nu fie paranoic…O să facem o şedinţă, cu toţi ofiţerii aviatori, într-o jumătate de oră. Trezeşte-l pe visătorul nostru… – şi făcu semn, cu capul, către căpitanul cel prăbuşit în abisuri de Duh, numai de el ştiute…

…Generalul, încruntat, înnegurat, acum, tuşi iar, scrâşni mozaicul popotei cu picioarele scaunului, ridicându-se definitiv de pe scaun, parcă mai greu cu o tonă şi mai bătrân cu o sută de ani… şi, fără o vorbă, ieşi pe uşă, în urma lui rămânând uşa întredeschisă.

-Vezi, Calomfirescule, dragule, vezi, Lixandre, dragule, să nu-l fi supărat, cumva, pe general… – zise, mai în glumă, mai în serios, colonelul, fără să creadă nici el în ce zicea. Cu atât mai puţin să se amuze de ce anume zicea…Voia să glumească, dar îi stătea „glumăreala” în gât, ca un os de peşte, straşnic de ţepos….

Căpitanul Calomfirescu nu-şi ridică bărbia şi nu-şi deschise ochii. Părea toropit şi extrem de ostenit, stors de orişice urmă de vlagă, după reactualizarea viziunii din vis…

*

…Ajuns, până la urmă, în odaia sa ascetică (un pat de campanie, o masă, un scaun, un cufăr de campanie… – iar pe perete, o icoană a Lui Hristos răstignit, cu capul dat pe spate şi cu mâinile sângerând, larg, pe crucea dilatată enorm, pe tot fondul cerului… – lângă care icoană pâlpâia o candelă monahală, cu busuioc jur-prejur…), singur, în sfârşit (după şedinţa care, parcă, dădea dreptate 100% viziunilor sale onirice…) – căpitanul Calomfirescu se trânti pe pat şi, tot cu ochii închişi, dar mai treaz şi mai lucid decât oricând, îşi continuă gândurile şi viziunile chinuitoare, de coşmar…

La popotă nu se mai simţise în stare să povestească (…de fapt, percepuse foarte bine, cu toată starea lui de concentrare narativ-vizionară, atât luările peste picior ale colonelului, cât şi stânjeneala sceptică a generalului – …ambele, însă, îl amărâseră şi-l istoviseră şi mai mult decât ar fi fost normal…şi, de aceea, tăcuse, cu încăpăţânare visătoare…) – …nu se simţise în stare să retrăiască, de faţă cu străini (cel puţin, străini de viziunile lui…), şi un al doilea vis, o a doua viziune, încă mult mai impresionantă, zguduitoare, prin realismul ei tragic…

…Se făcea că mama lui pregătea Paştele, în casa lor boierească, la cuhnie…dar muncea singură, nu se vedea nicio slujitoare, niciun argat…şi era miezul nopţii, şi mama lui era exasperată că nu mai reuşeşte să facă nimic, să termine nimic, din câte se cuvin pentru Paşte…

Şi, deodată, afară, în noapte, se auziră zăngănituri teribile, de arme şi scuturi…şi uşa cuhniei se deschise violent, lăsând să intre puhoi de oameni înarmaţi cu săbii, cu paloşe, cu arcuri cu săgeţi, cu scuturi, care zăngăneau teribil, izbinduse de armurile care acopereau trupurile oştenilor…nu erau romani, Calomfirescu ştia, din cărţile de istorie, cum arătau legionarii romani…şi oştenii se certau, parcă, între ei, cumplit se certau, într-o limbă urâtă, hidoasă, ale cărei sunete horcăite parcă şi cutremurau pământul, gata să-l năruiască în hăuri nebănuite de întuneric…iar în mijlocul oştenilor, era, însângerat şi măreţ, luminat tragic de luna enormă de afară – El, Hristos…

Trupul, complet dezbrăcat, al Lui Hristos, şiroia de sânge (…avea doar o legătură de pânză, în jurul şoldurilor, picurând, şi ea, de sânge…)…un sânge amestecat cu foc şi lumină blândă…şiroia sângele, blând, din rănile Lui, peste tot, prin fiecare ungher al cuhniei şiroia sângele luminii… –  sângele Lui Hristos se furişa, se strecura, cuminte, şi lumina, minunat şi înfricoşat, fiecare ungher, fiecare ungher se arăta, acum, aşa cum era el, în realitate şi nu mascat, şi nu deghizat în umbrele întunericului cel prefăcut şi prefăcător în minciună…

Iar Hristosul Cel înalt şi însângerat cu foc, trist, foarte trist, dar, mereu blând, ieşì, parcă, din rândul oştenilor, care, deşi-L păzeau, nu-L vedeau…ieşi din rândurile lor, dar nu ieşi în faţă, ci ieşi, se alungi, enorm, fabulos, deasupra tuturora, pe verticală, în sus…şi, acum, Hristos umplea, cu fiinţa Lui însângerată de lumină, tot universul, căci până şi luna se dădu la o parte, ca să facă loc staturii cosmice a Însângeratului cu Lumină…şi-i zise mamei lui Lixandru:

-Bună femeie, ai ceva de mâncare, ai, oare, şi nişte apă proaspătă, pentru mine şi pentru aceşti oameni din jurul meu? Ne este sete, ardem de sete…

Şi Hristos ardea, cu adevărat, dar ca un pom aprins de Crăciun ardea…

Mama, disperată, dădu să caute, prin cratiţe şi oale, ceva isprăvit din gătit, ca să-i dea, cu grăbire, Însângeratului Lumii…dar nu afla nimic isprăvit…şi când s-a aplecat asupra cofei cu apă proaspăt scoasă din fântână…nu mai era, în cofă, strop de apă! – şi mama sa îşi îngropă capul între palme şi începu să plângă cumplit, cu hohote de nestins… plângea cu disperare, plângea şi bocea cu glas mare, ca după mort…

Hristos, mâhnit, dar tot blând, spuse:

-Femeie dragă, văd că nu aţi fost pregătiţi să mă primiţi, şi nici pe oamenii ăştia din jurul meu nu puteţi să-i ajutaţi…Acum plec…poate  veţi fi pregătiţi altădată…voi mai veni…mereu voi veni la voi, până veţi fi, în sfârşit, pregătiţi de sărbătoare, şi nu-L veţi mai boci pe Cel Veşnic, pe Pururi  Înviatul…

Şi plecă, tot în mijlocul puhoiului de oşteni, care oşteni îl păzeau (cel puţin aşa păreau a crede…), dar nu-L vedeau, ci se îmbulzeau, cu răcnete scurte, să iasă, toţi, buluc, din cuhnia care fusese, în acel ceas, atât de largă, încât îi cuprinsese pe toţi…chiar şi pe Hristos Cel cu sângele lui blând călătorind, printre stele ieşite, toate, pe cer… – …ieşite în semn de rămas bun şi de bucurie secretă a aşteptării Domnului lor, Domnului a tot şi a toate…

Mama sa continua să plângă, cu capul în palme – într-un colţ… – dar mai potolită, mai resemnată… (foto trilulilu.ro)

Series Navigation<< Ofițerul (3)Ofițerul (5) >>

1 COMMENT

LEAVE A REPLY