Ofițerul (6)

0
505
This entry is part 6 of 10 in the series Ofițerul

IV – DISCUŢII ALE „NEINIŢIAŢILOR

-…Bre, fraţilor – se adresă meşterul Pietraru, către tovarăşii lui, români şi nemţi, deopotrivă, strânşi în “şură”, să se mai “hodinească o ţâră” (cum zicea tânărul mecanic, din Neamţ, Catană Vasile), după “hămăleala” şi “roboteala” de la avioane…dar nu erau culcaţi în paturi, ci se strânseseră, ciotcă, pe scaune, pe butuci, pe ce găsiseră… – …în jurul “decanului”, al  “liderului de opinie”…şi de vârstă! – adică, în jurul lui Marin Pietraru, şi ascultau, fiecare cum şi cât putea… De vorbit, vorbiră mai  mult mecanicii (…care, toată ziulica, stătuseră la “bază”, feriţi de prăpădenia luptelor din văzduh…), pentru că “trupa” (mitraliorii “din coada avionului” , “oştenii” şi “străjile”…) erau, încă, sub puternica impresie a coşmarurilor luptelor aeriene, de peste zi…

Paturile din “şură” (în număr de 28) erau aşezate pe patru rânduri – două de-a dreapta uşii de la intrare şi două de-a stânga – adică, 14 şi 14. Între cele de-a stânga uşii şi cele de-a dreapta uşii era o potecă destul de largă, în mijlocul căreia erau câteva mese “de lucru”, cu vreo zece scaune în jur…mă rog, fiecare făcea ce ştia: unul scria scrisori acasă (dacă ştia carte…), alţii jucau cărţi, altul lipea machete de motoare, ori de avioane… – …fiecare după potriva lui şi după nărav, numai timpul să treacă mai repede, până când somnul le îngropa grijile de peste zi, şi le aducea, în subconştient, alte griji, poate mai mari, pentru că erau întunecate şi nelămurite…

Două lămpi cu petrol lampant erau aşezate pe două mese, mai înspre uşa de intrare…Cam chioară lumina asta de lampă, în câtămai hurdubaia de “şură”! – azvârlind pe pereţii şandramalei umbre sumbre…care de care mai jucăuşă… – jucăuşă cu terorile din sufletele oamenilor! În fundul şandramalei era aproape beznă…ţi-era şi frică să priveşti într-acolo…”chiriaşii” şandramalei îl lăsau pe “moş” Pietraru să se strecoare până acolo, pentru că el însuşi declarase şi proclamase că-i place grozav să fie lăsat în pace, să se gândescă la ale lui, fără să-l scornească vreunul la vorbă, că şi-aşa toată ziua numai le vorbea şi le “tolocănea”, tuturor la un loc şi fiecăruia în parte…

Pe masa din faţă, adică, de lângă intrarea în “şură”, trona un mic difuzor, de care mecanicii şi “trupa” erau mândri şi, înainte de culcare, îl ascultau, cu smerenie, cel puţin vreo 5 minute, ca pe Sfânta Liturghie…

…Şi, fireşte, acum, în faţa tuturor, “moş” Marin Pietraru vorbea de nu-i stătea gura “ioc”, de-atâta “tolocăneală”…ţinând loc, în seara aceea, pare-mi-se, de liturghie…:

-…A ieşit după-amiază, bre, de la popotă, supărat lampă şi înjurând de toţi sfinţii cerului şi pământului, turbatul ăla umflat, de Georgescu…şi, după aia, se făcu şedinţă, cu toţi ofiţerii…da’

nimeni nu zice nimic, ce s-o fi discutatără, pe-acolea…

-Care Georgescu, neică? – întrebă, încă ameţit de căldura de peste zi, olteanul cel pitic şi sfrijit, Păleaţă Ion.

-Naiba să te ia de oltean breaz! –  …colonelul, bre!!! – se zburli la el, straşnic, “moş” Pietraru.

-Aham… – moţăi, din cap, fără interes, Păleaţă.

-Bre, fraţilor, da’ ce spume avea la gură, bre! – de gândeai c-a turbat, bre… – continuă “decanul”.

-…Cine, bre? – tresări, iar, din moţăială, Păleaţă.

-Ia mai du-te dracului de oltean adormit! Marş de te culcă, nărodule…! – se supără foc “moş” Pietraru – …deşi de oltean, şi el era la fel de oltean, cât şi blegovanul de Păleaţă. Şi cum vă spusei, bre! – continuă, grozav de preocupat, Marin Pietraru –  nu-i a bună: a intrat şi dom’ general, după aia… acolo, la popota lor…şi, după aia, au continuat să se certe la şedinţa aia…da’ de ce s-or fi certat între ei, oare, bre oameni buni?

-Nu pus la ei şapc pe cap, şi făcut inzolaţie… – mustăci Hans, mecanicul neamţ care, la amiază, se dovedise excesiv de zelos, faţă de avioanele care zăceau pe piste.

– …Aham… – moţăi Păleaţă, iar, fără să se sinchisească a executa, pe loc, ordinul de “stingere” (special dat lui Păleaţă Ion!), dat de “decanul” lor.

-N-ai auzit, bre, ce-am zis? Marş la culcare! – se zborşi la el “decanul”.

Dar, se vede treaba, “decanul “ avea gânduri prea multe, care-i roiau în cap, ca să-l mai “frece” grija de Păleaţă (…care tot pe scăuieşul lui, făcut dintr-un butucel… –  rămase, moţăind…):

-…Taci, bre, Hans, bre (se adresă “decanul” către Hans, cu “şapcul” lui cu tot…), că nici ai voştri nu-s mai breji…”inzolaţie”, pe dracu’! Să fi văzut tu ce roire de muşte, la voi! – muşte de cele negre, galonate şi cu fireturi…

Şi continuă, cu mirare mare, de-şi pocni şi palmele – întâi între ele, apoi, de amândoi genunchii:

-…Băi, fraţilor, da’ să fi văzut la ofiţerii nemţi, ce frecuş pe ei! – unu-n sus, unu-n jos, unu-n jos, unu-n sus…s-au strâns, claie peste grămadă, în blocul lor, colea, şi-au ţinut sfat lung, de nu l-or mai fi ţinând şi acuma…Şi le-au venit şi “mosafiri”, bre, nemţi de-ai lor, d-ăia marii, de la Bucureşti…ce spui tu? – nenorocire, bre!

-Adus la noi mancari… – murmură alt mecanic neamţ, unul gras, Fritzy Stottlemayer, care era cu gândul numai la “haleală”, toată vremea.

-Adus “mancari”, pe dracu’! Ţie numai la crăpelniţă ţi-e creieraşul ăla de neamţ!

-Ce frei tu la noi? De ce suparare cu mancari? Aşa e la noi, mancari mult! Dar noi preteni la voi! Suntem preteni la voi, sau nu suntem preteni? – se ofensă şi, totodată, întrebă, retoric, neamţul, despre problema, eterna problemă din lumea noastră de azi  – aceea a loialităţii, a credinţei…

-Suntem, Fritzy dragule, suntem prieteni…dar nu ştiu nici eu, şi nici tu nu ştii, nimeni nu ştie, ce ne-aşteaptă, uite-acuş, în cinci minute…”fiut-fiut” (fluieră bătrânul, “decanul”), şi gata cu “pretenia” noastră, că ne “rade şi ne tunde”, pe-amândoi…al meu, pe mine, al tău, pe tine! Ce război de doi lei, bre frate, bre…vai de mama lui de scârbă împuţită…războiul ăsta…ce căţea l-o mai fi fătat şi p-ăsta, naiba… – făcu, amărât, “decanul”, înjurând obidit, apăsat şi cu of mare pe suflet…

Marin Pietraru căzu pe gânduri, tăcu câteva clipe (…dar nu se auzi nici musca, în “şură”, cât tăcu “decanul” lor…) – …şi reveni, apoi, la motivul principal al neliniştii şi supărării lui:

-…Da’ să fi văzut voi vânzoleala aia, din seara asta…zău că te lua cu răcori! – ce naiba se mai petrece prin lumea asta, bre, ce drăcărie s-o mai fi punând la cale, bre, că nouă nu ne zice nimeni, nimic, bre-bre-breee…vai de mămulica noastră, orfani toţi şi părăsiţi de toţi…? – se înfioră “decanul”, deodată melancolizat şi el, de imensul necunoscut…şi gata să dea glas bocetului milenar al valahilor…

-Da’ mata ce crezi că poa’ să hie? – îndrăzni să ridice glasul un mecanic tinerel şi cu ochi vii, subţirel şi neastâmpărat ca argintul viu, de pe la Tecuci, Ostreaţă Vasile.

-Mă băiete, ce ştiu eu? Ce putem noi şti, când nimeni…nimic…de vreo lună de zile, parcă s-au legat şi cerul şi pământul, la gură, cu şapte lacăte, şi nu răzbate nici pasăre măiastră…nicio veste…nimic… – continuă să problematizeze, cu îngrijorare înfiorată, “moş” Marin Pietraru.

-Eh, parcă aici, în pustietatea asta, poţi fi la vreme cu veştile… – mormăi alt mecanic român, Cătuneanu Paraschiv, de pe la Ploieşti, de baştină. Nu vezi, nea Pietrarule? Americanii bombardează, de zor, Ploieştii, şi ofiţerii noştri nu ne zic nici “mâlc”…n-am nicio ştire, de două săptămâni, de la muiere şi de la copii…or mai fi trăind, or mai fi murind…

-Ai şi tu dreptate, Cătunene… – aşa e…nici eu, nici unul de-aici, de mai bine două săptămâni, n-am mai primit nicio veste, de la ai noştri…şi nici domnii ofiţerii nu se ostenesc să mai facă vreun careu, să ne zică şi nouă…ce şi cum… – aprobă, dus pe gânduri, “moş” Pietraru. Nu vezi? Nici măcar voi, nemţilor, care, slavă Domnului, primeaţi, din Ghermania voastră, veşti din trei în trei zile…să nu mai zic de untul, dulceţurile şi “ciucalata” aia a voastră, care vă venea, uite-aşa, pachete-pacheţele…da’ acu’…cu pachete, fără pachete…acu’…mâncaţi cu noi, aici, slană şi pită… – zise un braşovean îndesat, de vreo 40-45 de ani, Arghire Toader.

-Oare de ce? – îşi murmură întrebarea Vrej Andrei, un bucovinean melancolic, lung la trup şi tras la faţă (era mitralior, pe un Potez 64…)  – din cale-afară de smead, de ziceai că-i ţigan. De ce, oare, nea Mărine? – insistă bucovineanul.

-Maica Precistă va fi ştiind, măi omule… – mormăi, făcându-şi de lucru printre nişte boarfe de lângă patul lui, “decanul”. Da’ de bine, nu-i bine, să ştiţi voi de la mine… – …toată vânzoleala asta turbată, şi de-o parte, şi de alta… şi la noi, şi la nemţi… – se îndreptă, din “spete”, trosnind ca un trunchi de copac vechi –  “moşul”….

-Aşteptam la noi, pote că se trece situaţia…se trece, ia-ia… – murmură şi un alt mecanic neamţ, de prin Munţii Bavariei, Hans Baum (…auzise, şi el, foarte des, la  mecanicii români – care tot reparau, de zor, avioanele  întoarse, vai de mama lor, după lupte aeriene… – verbul “a drege”, şi, acum, se fălea cu ştiinţa lui de românească neaoşă…: ”a trece”…).

-Se “trece” pe dracu, neamţule…nu se “trece” ea, situaţia…am auzit, de la dom’ căpitan  Calomfirescu, aşa, în trecere, cum că ruşii amuşinează prin Moldova noastră…au ocupat, cică, şi Iaşul… – scuipă amar şi înjură crunt, de Dumnezeul ruşilor, un moldovean din Iaşi, Hulubă Victoraş – mic de statură, dar un voinic şi jumătate, de-ţi căra Ceahlăul pe umărul drept.

-Se trece, se trece, ascultă tu la păiatul…ia-ia…nu ne lasă Tumnezeu…ia-ia… – îl ogoi neamţul pe ieşean.

-Eu ştiu, măi frate bavarez…ce-o mai fi făcând şi “Tumnezeu” ăsta al tău…? – …dacă ne mai are El grija, după cât de răi şi de câini ne-am făcut, de ne ucidem frate cu frate… – se puse pe meditatelea “decanul”.

-Aşa-i, moşule, aşa-i…prăpădenia pământului, sfârşitul lumii…ce mai…zău că merităm toate pedepsele Lui Dumnezeu, că răi ne-am mai făcut… – se oţărî, amărât, şi subţiraticul Ostreaţă-tecuceanul.

Iar “moş” Pietraru reveni, apoi, imediat, la frământările zilei…(…dar simţea că pică de osteneală şi de nesomnul ultimelor două nopţi, când reparaseră, toţi, toate avioanele…unul cu aripa ciuntită, altul cu aripa jumulită, altul cu carlinga “rasă” de gloanţe de mitralieră rusească, altul cu elicea “dusă” pe jumătate, din mitralieră americană…motoare arse, prăpădite, înnegrite…):

-…Oare ce ni s-o fi pregătind, măi, oameni buni? – că stăm aşa, ca o turmă părăsită, la margine de codru cu lupi…? – se întinse “decanul” pe pat, melancolic, dar din cale-afară de ostenit, frânt de durerea de şale, care nu-l slăbea de vreo două zile. Să ştiţi că se schimbă vremea, fraţilor…

-Mda, numai să nu se schimbe şi vremurile, şi norocul… – se întinse, cât era de lung, pe pat, şi bucovineanul, Vrej.

-Deh, măi ţigane, cum va voi Dumnezeu cu noi, aşa o să fie… – încheie Marin Pietraru, pe seara de 22 August 1944, discuţia din “şura” mecanicilor… (foto noulpamant.ro)

Series Navigation<< Ofițerul (5)Ofițerul (7) >>

LEAVE A REPLY