Ofițerul (7)

0
1082
This entry is part 7 of 10 in the series Ofițerul

V – COMUNICATUL REGAL…

Ziua de 23 August a trecut aşa de repede şi aşa de apăsătoare, încât, pentru toţi, impresia era că se „treziseră” în mijlocul unui coşmar. Atât de tulbure fusese ziua toată, încât nimeni, aproape, nu mai ţinea minte ce făcuse, în acea zi. Binecuvântară, care mai de care, venirea nopţii…parcă întunericul îl lăsa, pe fiecare, să spere că se mai pot ascunde, undeva, măcar câteva clipe, de o realitate care se încrâncena, ostilă împotriva tuturor… – …şi, odată cu noaptea, radiourile, din toate locaţiile aerodromului, fură deschise (poate fusese un ordin pe Flotilă, poate nu…dar mai sigur este că „da”) – lumea ascultând, înmărmurită şi dusă pe gânduri negre, Comunicatul:

ROMÂNI,

În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit în deplină înțelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea Țării de la o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite.

        ROMÂNI,

Un nou Guvern de Uniune Națională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voința hotărâtă a Țării de a încheia pacea cu Națiunile Unite. România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite. Primiți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile Unite ne-au garantat independența Țării și neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită.

        ROMÂNI,

        Poporul nostru înțelege să fie singur stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate și care nu atinge drepturile nimănui este un dușman al Neamului nostru. Ordon Armatei și chem Poporul să lupte prin orice mijloace și cu orice sacrificii împotriva lui. Toți cetățenii să se strângă în jurul Tronului și al Guvernului pentru salvarea Patriei. Cel care nu va da ascultare Guvernului se opune voinței poporului și este un trădător de Țară.

        ROMÂNI,

Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile și libertățile tuturor cetățenilor Țării sunt garantate și vor fi respectate.

Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele Națiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub dominația străină.

        ROMÂNI,

De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independența împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul Țării noastre.

Cu deplină încredere în viitorul Neamului Românesc să pășim hotărâți pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice și fericite.

        Mihai de România, regele vostru[1]

…În toate locurile din ţară, d-apoi în locaţiile-block-house-urile şi în “şura” de pe aeroportul despre care facem vorbire aici, radiourile erau date la maxim şi oamenii ascultau cu încodare sumbră acest ticălos Comunicat, dat de o lepră, care, din păcate, cocoţată în fruntea unei patrii şi a unui popor (străine complet de acea lepră…), putea să ordone sinuciderea, acum, a unei Armate Române, decapitate şi dezonorate.

-“… Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite”… – murmură colonelul Tudor Dealmare. Trebuie să mă duc imediat şi să-i cer scuze lui Calomfirescu. Taurul Apusului a fost ucis prin trădare, Ursul Siberian ne sugrumă, de-acuma, între gheare…pe toţi ne sugrumă, fără nicio milă…

*

Oberst Hans Ritter von Greim îşi lipise tâmpla de pânza difuzorului de la Telefunken[2] – şi şi-o ţinu apăsată (până la durere) de lemnul negru al radioului. Era trist, foarte trist şi îngândurat…scuturat, parcă, de friguri… – şi încrederea sa în lume şi-n zei se dusese pe copcă, definitiv. În jurul lui, ofiţerii germani fumau nervoşi, tăcuţi, încruntaţi…aşteptând deznodământul acestei farse sinistre…începute naiba ştie când, unde şi prin cine, şi cu mijlocul la Ialta…probabil…dar numai Dumnezeu ştie, cu adevărat, care va fi fost acel „mijloc” al năpastei!

…-Bre, fraţilor, am cacarisit-o…! – rezumă situaţia „moş” Marin Pietraru. Iaca de ce s-au vânzolit, toţi, toată ziua, da: ca să fete rahatul ăsta… (şi, îndată, porni, spre ceruri, o înjurătură îndesată şi aprinsă).

-Acu’, nea Marine, cum facem noi cu prietenul nostru neamţ, şi ce obraz o s-avem faţă de…, uite, numai şi faţă de prietenii ăştia de lângă noi, care se uită a dojană, acu’, în momentul ăsta, înspre noi? –  întrebă mecanicul Vrej Andrei.

Dreptu-i că mecanicii nemţi, colegii lor de „şură”, nu se uitau a dojană, nu se uitau nicicum, spre niciun român din „şură”, ci priveau, amărâţi, la bocancii lor din picioare. Ascultaseră, toţi, cu încordare, Comunicatul – şi-l şi înţeleseseră, în linii mari…Ştiau (…pesemne, dintr-un instinct de raţă baltică sălbatică şi fără statornicie, de vreo câţiva ani încoace…din Bavaria, ori de la Hamburg şi Lübeck  – la Moscova…  – …şi, apoi, înapoi!), că, de-acum, bocancii lor o să îndure multe, într-o retragere ticăloasă…

Tecuceanul Ostreaţă Vasile scuipă cu obidă:

-Ne-am făcut de râsul curcilor, mama lui de rege păcătos şi bâlbâit…Măi, Fritzy, tu ce zici de-aşa poznă ce-a dat peste noi?

Fritzy Stottlemayer se încruntase de multă vreme, ascultând, cu încordare, Comunicatul, şi acum află, prin întrebarea lui Ostreaţă, prilejul de a-şi lămuri, în cuvinte, frământarea-i cruntă şi  îndelungă:

-S-a dus la drac toata mancari…tracilor mei camaraden…

*

Generalul Şutac şovăi, ruşinat şi umilit, dar, apoi, neavând încotro, îşi luă inima în dinţi şi-i convocă pe toţi ofiţerii din block-house, se ridică de la birou şi zise, mai mult printre dinţi, pentru că, şi lui, i se încleştase gura, de obidă…dar şi de o frică…cum să-i zică? – o frică „specială”, cu care nu se mai întâlnise, până atunci (…căci, abia acum, cădea peste umerii săi excesiv de eleganţi şi firavi, o răspundere uriaşă, necunoscută şi greţoasă…de care ar fi vrut, din toată inima, să-l fi scutit Dumnezeu…):

-Domnilor ofiţeri, noi suntem oameni, şi ştim că acest Comunicat se preface a nu şti nimic despre omenia din noi…Dar, din păcate, mai suntem şi ofiţeri…şi aici lucrurile sunt grave, pentru că ofiţerul este un cavaler cu onoare, înainte de toate…nu-i aşa…

Tuşi stingherit. Îşi amintea că, în aceeaşi zi, într-un cerc ofiţeresc, afirmase, cumva, altceva („…ascultarea ordinelor superiorilor este cheia oricărui război”)….Apoi continuă, puţin stingherit, cu privirea laterală…şi încercă s-o dreagă, adică să împace şi capra, şi varza, şi lupul…să-l împace pe generalul Şutac de acum câteva ore, cu generalul Şutac din prezentul urgenţei liminare, pus în faţa unei situaţii cât se poate de grave şi de concrete:

-…Mareşalul nostru a fost atras în capcană, la Palat, şi a fost arestat[3]. Am primit, prin telegraf, ordin de la Cartierul General, să-i arestăm pe toţi camarazii germani…Ofiţerul este cavaler, numai până unde îi permit ordinele superiorilor săi…în cazul nostru, regele preluând conducerea nu numai a guvernului şi ţării, ci, implicit, şi a Armatei Române…ordinele venite de la rege şi semnate de rege trebuie ascultate, împotriva conştiinţei noastre, împotriva spiritului nostru cavaleresc şi camaraderesc…

Se opri. Deja simţea că toată fierea i se revărsase sub limbă. Uitase şi de sciatică, şi de tot…Se auziră, în micul birou, oftaturi adânci şi repetate.

-Deci, înţeleg că pornim, chiar acum, spre aripa germană a aeroportului, şi-i arestăm pe ofiţerii de acolo, nu? – se foi, zelos nevoie mare, colonelul Georgescu.

Ceilalţi ofiţeri din cameră îl priviră ca pe o cometă răsărită, nu se ştie prin ce fenomene astralo-cosmice, în mijlocul lor. Ochii ofiţerilor (afară de ai colonelului Georgescu, fireşte…) străluceau, gravi şi aproape ameninţători.

-Domnule colonel Dealmare Tudor, se adresă generalul Şutac, în mod oficial şi rece… – te rog mult să rămâi. Ceilalţi, domnilor, pentru moment, cel puţin, sunteţi liberi!

Ofiţerii români, târşâind cizmele, de parcă erau „trupă”, iar nu eşalon de elită al Armatei Române, se furişară pe uşă afară, gânditori şi cu feţele umbrite…

-Tudore – începu generalul Şutac, abrupt – te rog să-i înştiinţezi tu, pe camarazii nemţi, de ordinul primit prin telegraf. Ia-l şi pe Calomfirescu. Vezi, sărmana „fecioară” a Flotilei X, Lixandru al nostru, nu abera, ci presimţea, la modul extrasenzorial… – încercă să glumească, dar amărăciunea nu-i permise mai mult decât spusese… – şi, atunci, îşi îngroşă glasul, pentru un ultim ordin, o frază de încheiere:

-Deci, colonele Tudor, am încredere în dumneata. De cum îi înştiinţezi pe camarazii germani, vii şi-mi comunici reacţia lor. Apoi, imediat, ne pregătim să-i arestăm…să se predea…să ne predea armamentul din dotare…camioane…avioane…ştii dumneata… – se înecă generalul, cu aceeaşi fiere păcătoasă, de sub limbă.

-Domnule general, vă rog frumos să trimiteţi pe altcineva…eu nu pot îndeplini un astfel de ordin…conştiinţa mea de ofiţer şi de cavaler…

-Lasă, Tudore, că-ţi împaci tu conştiinţa…! – voi să i-o taie, scurt şi eficient, generalul Şutac.

Colonelul Tudor Dealmare îl privea ţintă, obositor, înfricoşător de fix (…dacă privirea lui ar fi fost de oţel, l-ar fi străpuns de moarte, de mult, pe general…)…apoi, după câteva secunde, zise, insistând, cu ochi de jar,  scormonindu-l dureros pe general:

-Deci, domnule general, să înţeleg că-mi daţi voie să acţionez conform conştiinţei mele de ofiţer şi cavaler…?

-Tudore – o luă generalul, prieteneşte… – eu am încredere în tine…

-Nu, domnule general, problema se pune, în acest moment de cumpănă, în mod tranşant: da sau nu! Îi daţi voie conştiinţei şi purtătorului ei, colonelul şi cavalerul Tudor Dealmare, să-şi spună cuvântul, cu voce tare?

Generalul nu ştia cum să se lepede mai degrabă de misiunea lui atât de penibilă…să arunce răspunderea, cât de repede, pe alţi umeri decât ai săi (…umeri învăţaţi mai curând să se unduiască în ritm de vals, decât să poarte stânca vreunei responsabilităţi capitale…):

-Bine, bine, dar du-te odată! S-or fi plictisit şi nemţii ăia, să aştepte atâta să fie arestaţi…!

-Să trăiţi, domnule general, am înţeles! – salută, scurt, colonelul Tudor Dealmare. Se întoarse, scurt, pe călcâie, şi ieşi pe uşă, în pas cadenţat.

________________

[1] -Sursa: Bogdan Murgescu, Istoria României în texte, Ed. Corint, Bucureşti, 2001.

[2] – Emiţătorul radio Telefunken, model german, putere 100W, a fost cel mai frecvent folosit, în al doilea război mondial, pentru comunicaţii şi emisie-recepţie – cf. Oameni și arme – radioul, de Lucian Dobrovicescu.

[3] – DOCUMENT DESECRETIZAT RECENT: Consemnările Mareşalului Ion Antonescu din noaptea de 23 august 1944 :

Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15:30 pentru a-i face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinse pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte. Timp de aproape două ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând, ca de obicei, o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă. La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape doi ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la anglo-americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare. […]

Ţara, prin câte trei milioane de voturi (referendumul naţional – n.n.), mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

  1. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat, printre altele, „să nu recunoască nicio modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

  1. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului? […]
  2. – a patra condiţie cerută de Molotov şi de anglo-americani este să dau ordin soldaţilor să se predea ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu ruşii, să alungăm pe nemţi din Ţară.

Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a ruşilor şi germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică.

Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.

Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.

  1. – în sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiune rusească cu toate consecinţele ei. […]

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte. […]

 Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că „această Ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu ruşii.

Acest „mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului, cu şase-şapte soldaţi cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: „Dle Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu.” […]

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani, ca un martir, pentru Ţara lui, pe care a salvat-o de două-trei ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de patru ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.

Istoria să judece. Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat, cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere […] .

                                                                                Mareșal ION ANTONESCU

…Mareșalul ION ANTONESCU, în faţa plutonului de execuţie (1 iun.1946): ”Spune-i Regelui că nu plec supărat pe el. Mai mult, spune-i că îi mulţumesc că mi-a dat prilejul să mă aşez cu un minut mai devreme lângă martirii Neamului, care au luptat pentru gloria şi mărirea lui” – cf. Flux 24.

Series Navigation<< Ofițerul (6)Ofițerul (8) >>

LEAVE A REPLY