Ofițerul (8)

0
861
This entry is part 8 of 10 in the series Ofițerul

VI – „TRĂDAREA

Colonelul Tudor Dealmare şi căpitanul Alexandru Calomfirescu (…de fapt, până acum, acesta din urmă tăcuse, încruntat de vise sumbre…), în picioare, vorbeau cu ofiţerii aviatori germani, care, sub lumina candelabrului lor, din sala de „şedinţe” (biroul comandantului lor…), stăteau, tot în picioare, şi ei, strânşi într-un cerc vast…  –  muţi şi livizi…Colonelul Tudor tocmai zicea (toată discuţia se va duce, fireşte, în limba germană…):

-Domnilor, am împărţit, zi de zi, timp de aproape patru ani, primejdiile de moarte ale unui război cumplit… – …am stat, umăr lângă umăr, români şi germani, în aceeaşi parte a luptei, a frontului luptei: am luptat, fiecare cu putinţa şi ştiinţa lui, împotriva unui duşman, la fel de cumplit şi hidos, ca şi războiul: bolşevismul sovietic stalinist. Regele nostru a dat un Comunicat către români, pe care Măria Sa îl consideră, probabil, binevenit şi binefăcător, pentru poporul român…

…Ofiţerii germani priveau în lături, stingheriţi de amănuntele pestilenţiale…Comunicatul trădării…parcă erau studenţi medicinişti, la morgă, obligaţi să privească viscerele putrede ale cadavrului suit, de un profesor, pe masa de disecţii…

-…Domnilor camarazi germani, aproape patru ani, zi de zi, am împărţit şi necazurile frontului, şi durerea morţii fraţilor noştri, germani şi români, români şi germani – EGAL! – durerea pentru camarazii noştri, care au căzut la datorie, în lupta contra bolşevicilor şi a bolşevismului criminal al generalissimului Stalin…împreună le-am adus eroilor noştri căzuţi – germani şi români, români şi germani, EGAL! – … le-am adus omagiul nostru pios, prin plânsul inimii noastre…care nu mai era nici românească, nici germană, ci era inimă de cavaleri şi inimă de fraţi.  Acestor camarazi şi fraţi, eroilor noştri comuni, în lupta contra bolşevicilor şi bolşevismului, la mormintele lor sărace (…celor care le aveau…), le-am închinat florile învierii şi nădejdii, sub drapelele în bernă…

Se opri, să-şi tragă sufletul, dar şi ca să scruteze feţele ofiţerilor germani…care nu ştiau ce să creadă, despre acest discurs bizar…şi aşteptau, sumbri. Colonelul Tudor Dealmare urmă:

-…Împreună, ofiţeri şi cavaleri, români şi germani, germani şi români – am îndurat şi ruşinea înfrângerii şi pe aceea a retragerii, din cauza trădărilor multiple, şi din partea unor generali ai noştri, şi din partea unor generali ai dumneavoastră. Regele nostru a trecut, cu nepăsare, peste cavalerismul şi peste onoarea noastră de cavaleri şi ofiţeri, totodată, regele nostru  ne cere, nouă, ofiţerilor români, să uităm de orice frăţie şi de orişice cavalerism…de orişice sacrificiu eroic! – …regele actual al României îmi cere, mie, colonelului Tudor Dealmare, prin ordin scris, să-mi arestez fraţii cavaleri…să-mi arestez camarazii însângeraţi, să-i arestez pe fraţii mei buni, de lângă umerii mei…

Ofiţerii germani începuseră, unul câte unul, să-şi ridice ochii, să-l privească încordat, dureros de încordat… – …cu maximă atenţie, drept în ochi îl priveau, pe colonelul român din faţa lor.

-…Dar eu, ofiţerul şi cavalerul Tudor Dealmare, dezaprob, vehement, concepţia regelui actual al României, şi consider că acest rege, dacă l-ar fi avut lângă el, ca sfătuitor, pe străunchiul său, Carol I de Hohenzollern-Siegmaringen (un evreu, da, dar un evreu cu simţul onoarei…), altfel ar fi stat lucrurile, altfel aş fi stat eu, acum, în faţa fraţilor mei, cavalerii germani! Ultimul gând al străunchiului actualului rege al României, acel Carol I, mort de inimă rea, pe 27 Septembrie 1914, pentru că miniştrii şi Parlamentul României aleseseră să lupte în contra Prusiei lui natale – …ultimul lui gând a fost scris astfel: “Iubitului meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplina încredere în mine, zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, călăuzit fiind de deviza <<Totul pentru ţară, nimic pentru mine>> – Românie care a ajuns acum să ocupe o poziţie vrednică între statele Europei”. Din păcate, prin Comunicatul dat, în noaptea aceasta fatală, de strănepotul său, actualul rege – România devine, în ochii întregii lumi, o ţară nevrednică, o ţară care-şi înjunghie fraţii şi camarazii, pe la spate! Eu, ofiţerul şi cavalerul Tudor Dealmare, din Flotila X Română, îmi cer scuze, pentru trădarea acestui rege actual al României…

Ofiţerii germani îngheţaseră de emoţie…Căpitanului Alexandru Calomfirescu îi curgeau, fără să vrea, lacrimi de bucurie mândră, pe amândoi obrajii săi de strănepot al unor mari războinici şi boieri voievodali…acum, din păcate – doar umbre, dar umbre luminoase şi cu fruntea sus, în veşnicie…

-…Îmi cer scuze, în numele unei întregi ţări şi în numele unei întregi istorii voievodale, cu adevărat valahe! – …ţară care are de gând, împotriva regelui său trădător, să-şi păstreze demnitatea, onoarea, cavalerismul răzăşesc, boieresc şi voievodal, în faţa tuturor neamurilor Pământului…da, această ţară căreia eu, colonelul Tudor Dealmare, în această noapte îngrozitoare, îi devin purtător de cuvânt, chiar şi cu riscul de a fi împuşcat, la zid, ca trădător…această ţară voieşte ca, în faţa tuturor neamurilor Pământului, să continue a sta cu fruntea sus, cu demnitate şi onoare voievodale!

…Spontan, ofiţerii germani aplaudară…

-Deci, domnilor camarazi şi cavaleri, este pentru prima oară în viaţa lui când ofiţerul şi cavalerul Tudor Dealmare refuză să execute un ordin! Este pentru prima oară în viaţa colonelului Tudor Dealmare când acesta refuză un ordin dat de superiorii săi, pentru că un ofiţer este, în primul rând, un cavaler, iar nu o maşinărie, nu un automat…iar un cavaler acţionează conform conştiinţei sale, iar nu conform unor ordine nelegiuite şi ticăloase! Atâta timp cât ordinul superiorilor săi şi conştiinţa cavalerului-ofiţer în cauză intră în consonanţă şi-n rezonanţă, totul e bine şi armonios! – dar când conştiinţa, acest sâmbure de dumnezeire din noi, intră în conflict cu ordinul superiorilor ierarhico-birocratici, fie ordinul acesta şi regal! – ofiţerul şi cavalerul Tudor Dealmare alege moartea, în locul dezonoarei…!

Aviatorii germani încă nu spuneau nimic, dar ochii lor, aprinşi, spuneau tot ceea ce gurile lor, încleştate de emoţie, găseau de prisos să rostească…

Căpitanul Calomfirescu Alexandru se aplecă la urechea colonelului Dealmare:

-M-aţi făcut să fiu, iarăşi, mândru de mine şi de strămoşii mei…boierii şi voievozii neamului meu…vă mulţumesc, domnule colonel, şi puteţi, din clipa asta, să-mi cereţi şi viaţa…cu bucurie v-o dau!

Colonelul Tudor mişcă din buze, ceva…dar renunţă.

-Domnilor camarazi şi cavaleri germani, aţi înţeles, probabil, că mie, colonelului şi cavalerului  Tudor Dealmare, îmi este imposibil să vă arestez. Am o singură rugăminte către domniile voastre: până la Jimbolia, adică până la graniţa cu Serbia, vă rog să-mi încredinţaţi, cu inimă încrezătoare şi generoasă, de fraţi cavaleri, săbiile domniilor voastre. Acolo, la graniţă, aveţi cuvântul de onoare al ofiţerului şi cavalerului Tudor Dealmare că vi le voi înapoia şi veţi fi, astfel, liberi şi demni, fără nicio pată pe conştiinţă, cu sufletul vostru eroic neîntinat de vreo ruşine, înfrângere sau dezonoare…

Pentru prima oară, un ofiţer german luă cuvântul. Era însuşi Oberstul Hans Ritter von Greim (…care, în discursul său, fără să vrea, preluă, încă de la început, expresiile, de înaltă şi cavalerească mistică, ale colonelului român…):

-Domnilor, sunt convins că, tot ce voi spune aici, va fi rostit în consonanţă şi-n armonie cu sufletele cavalerilor germani, din această încăpere – şi că tot ce spun acum, scurt şi cu mâna la inimă, este rostit în numele tuturor ofiţerilor germani, aflaţi în această cameră! Avem deplină încredere, în cuvântul de ofiţer şi de cavaler al colonelului Tudor Dealmare! Poftiţi sabia mea, domnule colonel şi cavaler, Tudor Dealmare! – v-o las în păstrare, sabia aceasta a mea, cu deplină linişte sufletească şi demnitate neştirbită, ca şi cum n-ar înceta, o clipă măcar, să stea în onorabila teacă, de la centura mea! La fel vor face, pe rând, toţi ofiţerii şi cavalerii germani, din încăperea de faţă!

Şi Oberst-ul Hans Ritter von Greim îi înmână colonelului român, primul, cu o scurtă plecăciune respectuoasă şi recunoscătoare, sabia sa de ofiţer şi cavaler…

*

-…Ce-ai făcut, ce-ai făcut, colonele? – …cum zici tu…”dragule”…nenorocitule…domnule colonel Dealmare Tudor, ce-ai făcut, ce mi-ai făcut, omule! – îl întâmpină, bâlbâindu-se cumplit, aproape bocind de groază, generalul Şutac, pe ofiţerul său, colonelul Tudor Dealmare (…şi groaza asta îi era scrisă, zdravăn şi apăsat, pe faţa-i descompusă, lividă…). Generalului Şutac i se pleoştise de tot vestita lui mustăcioară grizonată, răsucită (cândva…) la vârfuri în sus, „de Don Juan cărunt”…

Căpitanul Alexandru Calomfirescu primise ordin, de la colonelul Dealmare, cât pregăteşte el maşinile, în vederea plecării spre graniţă (…de fapt, concomitent, voia să pregătească şi „terenul uluirii şi paraliziei de acţiune a generalului căcăcios”…îi şoptise el, tainic şi mustăcind, căpitanului…), şi cât va dura toată „tura-vura” care va preceda (…”ştie el”…) îmbarcarea („înmaşinarea” – surâsese, palid, colonelul Tudor…)  germanilor… – …el, Calomfirescu, să-i relateze generalului Şutac, foarte succint, întrevederea lor cu germanii, la block-house-ul acestora. Atât – fără niciun fel de comentarii.

-Am făcut exact ceea ce am avut onoarea de a vă zice că voi face: mi-am ascultat conştiinţa… – murmură, acum cu gândul în altă parte, foarte departe, colonelul Dealmare. Eu nu sunt de acord, şi nu voi fi până la moartea mea…aia, care o să vină, pentru mine, atât de curând…nu sunt de acord, cu ceea ce constituie crezul dumneavostră…l-aţi expus în birou, azi: „Împotriva conştiinţei noastre, împotriva spiritului nostru cavaleresc şi camaraderesc”…! Nu, domnule general, ofiţerul este şi cavaler tocmai pentru că ascultă de conştiinţă, de spiritul său cavaleresc şi camaraderesc, în primul rând! Adică, de Dumnezeu! Şi fără păsare, faţă de marea, inutila iluzie a morţii…!

-Curtea Marţială te mănâncă, Tudore! – …aproape urlă de spaimă generalul Şutac, atât de bonom la mesele festive şi atât de firav la răspundere…

-Permiteţi, domnule general, să mă predau Curţii Marţiale, singur, după ce-mi termin misiunea! – spuse colonelul Dealmare, aproape strigând, ca să-l paralizeze şi mai bine pe general.

-Ce…ce…ce misiune…care misiune…ai avut una şi ţi-ai bătut joc de…

Maşinile soseau, cu farurile aprinse – curgeau, parcă, una după alta, în curtea largă a aerodromului. Era o adunătură foarte pestriţă de gioarse cârpite: două automobile Ford, patru camioane Ford V8 4×4[1], două GAZ-uri şi două semişenilatele SdKfz 250. În total, zece maşini…

Colonelul Tudor Dealmare afirmase că nu e corect ca mecanicii germani să rămână la Flotila X, pentru a repara avioane, ce urmau, poate chiar din noaptea aceea, să tragă în fraţii lor nemţi…şi că, deci, să fie îmbarcaţi, şi mecanicii germani, laolaltă cu ofiţerii lor, pentru plecarea spre graniţă. Aşa se şi făcea, acum: ordinele colonelului Dealmare erau ascultate cu sfinţenie, de parcă nici n-ar fi fost de faţă şi un general al Armatei Române…însuşi generalul Flotilei X!

Ofiţeri, „trupă”, mecanici, români şi nemţi, deopotrivă, fără să mai ţină cont de grad, rang sau neam – toţi se strânseseră, ciotcă, în jurul celor doi „disputanţi” (generalul exasperat de groaza faţă de…”ordinele regale” şi colonelul răzvrătit, pentru onoare şi conştiinţă…) – şi, toţi, fără nicio excepţie (….nici măcar tipicarul obtuz şi veleitarul şi „zelosul” lingău, colonelul Georgescu, nu făcea notă total discordantă, ci se integra, şovăitor şi laş, fireşte, acestui „curent de înfiorare” – …„înfiorare” născută, de fapt, ca fruct al unei admiraţii cu totul aparte – cvasi-generale şi mute…), îl priveau pe ofiţerul şi cavalerul Tudor Dealmare, ca pe-un dinozaur, ieşit la lumina feerică, dintre bezne…ca pe a nu ştiu câta minune a lumii…”girafa cu aripi de pajură şi avânt de Făt Frumos”…!

Ba, unul dintre mecanicii români, Vrej Andrei, bucovineanul (care tocmai primise vizita unui văr de-al lui, ofiţer de tancuri, în Unitatea Y, care se retrăgea, cu groaza în suflet, din faţa puhoiului şi năboiului de ruşi, din Moldova, ruşi care nu recunoşteau niciun armistiţiu, în acea noapte de coşmar şi de sânge nevinovat – sânge vândut „aliaţilor” pe vreo două tinichele „muscăleşti”, de atârnat în piept proştilor şi vânzătorilor de ţară…), rosti, admirativ, dar mânios şi jumătate scrâşnit, jumătate bocit:

-Bravo, dom’ colonel…parcă mi s-a mai sărat oleacă sufletul…mama lor de regi trădători! Maică, măiculiţa mea…ce mai făcură muscalii cu-ai mei, toată noaptea asta…!

Aflase, bietul, ceea ce cartea de Istorie nu va consemna nici mai târziu…şi anume că sovieticii se răzbunaseră, în năvălirea lor de hoarde barbare, pe bucovineni (…şi, deci, şi pe cei din familia lui…), pentru că-i socoteau „pactizanţi cu inamicul criminal”, cu germanii, adică (…e drept că, din moment ce fuseseră atâta amar de vreme, sub ocupaţie austro-ungară, bucovinenii, în răstimpul dintre două bombardamente sovietice, mai schimbaseră câteva vorbe, pe nemţeşte, cu ostaşii germani de la tunuri şi de la tancuri – ostaşi germani care dăruiau copiilor de valahi bucovineni nu doar ciocolata de raţie, ci şi toată mâncarea care rămânea de la cazane…şi, slavă Domnului, că rămânea destulă, cât pentru foamea tuturor copiilor de valahi!)…şi, în noaptea de 23 spre 24 August 1944, mitraliaseră şi incendiaseră zeci de sate bucovinene…asasinând până şi copiii din burta mamei…erau înregistrate, în registrele secrete ale Armatei Române, din acele zile apocaliptice (…dar, se pare, înregistrarea se făcuse în mare, teribilă grabă – în mod insuficient şi inexact!), cel puţin 6.000 de victime masacrate… Dar bătrânii noştri (…care, azi, din păcate, nu mai pot sta ca martori pentru martiri…) vorbesc de cel puţin de două ori mai multe victime (deci, cca 12.000 de morţi!).

Nu le mai ştim, azi, nici mormintele, ca, măcar, să-i pomenim şi să-i luminăm cu luminarea cerii albinelor soarelui, veşnic învietor…căci au fost măcelăriţi cu tot cu familii – copii, taţi, mame şi bunici, amestecaţi, claie peste grămadă, în gropi comune, săpate la repezeală…cu var mult deasupra…şi cu scuipaţi „muscăleşti”, drept cruci…!!!

Nu mai vorbim de cei arestaţi, torturaţi şi deportaţi în Siberia…numărul lor întrece orişice imaginaţie…!

…Aşa se face că mecanicul bucovinean, Vrej Andrei, nu se putuse abţine să vorbească, obidit, şi chiar să înjure, exasperat, de faţă cu mai-marii lui…lăudându-l pe „vânzătorul de rege”… colonelul-cavaler Tudor Dealmare…

…Pe colonelul Tudor Dealmare nu-l impresiona, însă, se vede treaba, nimic din ce-l înconjura, în acele clipe… Foarte calm, teribil de calm, vorbi din nou:

-Vă stau la dispoziţie, cu împuşcatul, când mă întorc! – continuă să grăiască, puţin sacadat şi strigat, colonelul. Şi întoarse capul, pentru a da ordin:

-Domnule căpitan Calomfirescu Alexandru, vii cu mine în maşină! Ordin!

-Să trăiţi! – bătu din călcâie „fecioara” pitiacă, Lixandru-visătorul….căruia ultimul vis mare, cel cu Hristosul, infinit răbdător, în aşteptarea trezirii  omeniei din oameni – abia acum i se lămurea deplin…

-Ordin să-l iei cu tine, de fapt, cu noi – şi pe mecanicul Pietraru Marin…poate se strică ceva la vreo maşină…şi mai ia şi doi ostaşi, că nu se ştie, în noaptea asta blestemată, cu cine ne-om mai întâlni! – rosti, strigat şi repezit, colonelul Tudor Dealmare…pe când generalul Şutac, „binevoitorul şi atotînţelegătorul” nu reuşea să termine de închis gura…Iar îl apucase sciatica…dar asta, cam peste tot…până şi-n gură!

Întorcându-se, din maşină, colonelul Dealmare îi zise îngrozitului (şi paralizatului de spaimă…) general (…care era atât de zăpăpcit de groază, încât nici nu-i trecea prin minte că l-ar fi putut aresta, acolo, pe loc, pe colonelul cel care, acum, dădea ordine în locul lui…dar se punea şi problema: cine ar fi vrut, sau cutezat, să-l aresteze, acum, în aceste împrejurări atât de tulburi,  pe ofiţerul şi cavalerul Tudor Dealmare?!):

-Deci, domnule general, vă rog să mă aşteptaţi, pentru împuşcare…Mă întorc negreşit! Mi-am scris singur o învoire de douăzecişipatru de ceasuri…să fie de rezervă…mai un cauciuc spart, mai un bombardament…pe undeva…de cineva…

_______________________

[1] -„În 1931, Ford deschide o firmă de vânzări în România, iar un an mai târziu, în 1932, Guvernul României comunică filialei Ford din Anglia (care patrona firma din România) disponibilitatea de a deschide la București o linie de asamblare.  Astfel, ca urmare a acestei invitații, în 1935, Ford a achiziționat un teren în cartierul bucureștean Floreasca, unde a construit o uzină modernă, dotată cu prima linie de montaj operațională din Europa de Est, și peste 100 de muncitori, care putea asambla anual 2.500 de automobile și camioane.
Ford România organiza cursuri de specializare pentru inginerii săi. Astfel se urmărea ca piesele să fie fabricate
și montate în întregime în fabrica din Floreasca sub stricta observație a specialiștilor. Pregătirile pentru acest pas important au început din 1939, când mostre de tapițerie, acumulatori, șuruburi, vopsea și alte repere, fabricate în România, fuseseră trimise la Detroit spre examinare și sosiseră înapoi cu observațiile corespunzătoare; sub acest aspect, investițiile Ford se ridicau la zeci de milioane de lei. Răspândirea automobilelor Ford pe glob s-a datorat fiabilității, prețului și, nu în ultimul rând, versatilității extraordinare. Astfel, modelul Ford A putea fi ușor adaptat pentru rularea pe zăpadă, iar camioanele Ford puteau deservi brigăzile de pompieri prin adaptarea unei scări acționate hidraulic.

Cel de-al Doilea Război Mondial a afectat, însă, operațiunile din România, iar în 1940 a devenit evidentă lipsa de lichidități pentru importul de vehicule și piese de schimb din SUA. Astfel, în primul trimestru al anului 1940, Ford România a vândut toate automobilele pe care le avea în stoc, iar mai târziu a fost epuizat și stocul de camioane. În martie 1940, nu au mai existat alte importuri din SUA, iar fabrica a început să execute exclusiv comenzi ale armatei române, care deținea un parc considerabil de camioane Ford V8 4×4. Odată intrată în sfera de influență a Germaniei, importurile României din SUA și Marea Britanie au încetat, iar prin instalarea austriacului Wachner la conducerea fabricii, aceasta era practic condusă de filiala din Köln. Astfel, fabrica din Floreasca onora cererile armatei germane și române și oferea unități mobile de reparații pe front.

În august 1944, Guvernul României clasifica fabrica Ford România ca fiind <<utilaje și construcții abandonate de inamic’>> și este inclusă sub control militar. Aceasta continuă să se ocupe cu repararea vehiculelor deținute de armata română și cea rusă, cu mari pierderi însă, datorită gratuității oferite armatei ruse ca despăgubiri de război”  – cf. Agerpress, ISTORII ALE MĂRCILOR DE MAȘINI: Ford – luni, 2 Feb 2015.

Series Navigation<< Ofițerul (7)Ofițerul (9) >>

LEAVE A REPLY