I see old people

0
1159

27 Decembrie, ora 7:40AM. Îmi îmbrac lent costumul. Cravata mă sugrumă, sacoul pare a fi croit special pentru a-mi lua buna dispoziţie şi pantofii vor orice numai să meargă la muncă nu. Cu greu mă urnesc din casa spre staţia de tramvai. Înfrigurat aştept mijlocul de transport în comun rugându-mă să nimeresc un vagon cu căldură. Soseşte! Mă urc, validez desigur abonamentul RATB şi rămân puţin pe gânduri. “Ce cauta frate la ora 8 dimineaţa, marţi, atâtea persoane “în etate”, cu mine în vagon?
Nici nu apuc să-mi termin gândurile că o tanti mai pe la 70 de Crăciunuri anterioare acestuia mă împinge frustrată că nu prinde loc pe scaun. Mă gândesc să îi spun ceva “spiritual” însă mă las păgubaş fiindcă aceeaşi
scenă se repetă la fiecare uşă a tramvaiului. “Domne, da’ nu te uiţi?”; “Băiatu’ lasă-mă să stau că mă dor picioarele”; “Nu te mai înghesui domnule atât”. Râd puţin de felul în care poate o persoană să schimbe într-o singură propoziţie două registre de limbaj şi mă pregătesc să cobor, tramvaiul ajungând în staţie.
Buluc peste mine vin 5 bătrâni hotărâţi să coboare primii probabil de teamă să nu plece tramvaiul cu ei cu tot. La polul opus tot cam atâţia septagenari se înghesuie care să urce primul pentru a prinde un loc. Iarăşi îmi sugrum dorinţa de-a le spune câteva “de dulce” şi reuşesc să cobor. Puţin şifonat dar în rest teafăr. Oare asta înseamnă să fi trăit atâţia ani sub conducere comunistă? Îmi vine greu să cred fiindcă sunt destui bătrâni care nu se comportă în felul menţionat mai sus.
Mă gândesc la condiţia umană, predispoziţia noastră de-a realiza relativitatea timpului în momentul în care acesta s-a scurs aproape complet şi îmi spun cu o notă de tristeţe şi (iertaţi-mi expresia) milă, că poate nu doresc decât să ajungă mai repede la destinaţie, realizând de-abia acum cât de preţios le este timpul rămas.
Sau poate răspunsul este undeva la mijloc. Poate reacţiile observate sunt rezultatul direct al unei vieţi private de libertate, îndoctrinate de conducere (fie ea pre sau post decembristă) şi înveninate de greutăţi. De o pensie tot mai mică, de preţuri tot mai ridicate, de copii tot mai trişti care îşi părăsesc părinţii bătrâni pentru a-şi clădi viitorul în ţări mai puţin nemiloase, de parlamentari care votează tăierea pensiilor în timp ce buzunarele lor sunt mereu pline, de clădiri vechi şi triste, de amintiri “când era mai bine”, de o Românie pe care nu o mai recunosc şi care nu le mai aparţine.
Concluzia? Anul viitor aş dori să văd mai puţini bătrâni înghesuindu-se pentru a prinde un loc în tramvai sau un tichet de masă gratuit şi mai mulţi care prefera ca la 8 dimineaţa, pe 27 Decembrie, să se îngrijească de ceaiul şi poveştile nepoţeilor.

 

LEAVE A REPLY