O poți transforma in literatură

0
99

“Cerber și  femeia”

Taxi-ul gonește de parcă Cerber însuși este pe urmele sale. Orașul se derulează în viteză sub ochii mei. Blocuri, persoane, situații, toate devin un tablou neclar. Un amestec de culori și sunete. Art nouveau. Sunt conștient că ajung mai devreme. Mult mai devreme. Așteptarea are și ea farmecul ei, îmi spun. Inima mea spune altceva. Încerc să nu o ascult. În fond, e imposibil nu?

–          Am ajuns, îmi spune taximetristul trezindu-mă din gândurile mele.

–          Ah, da! îi întind două bancnote și deschid ușa: le-a meritat.

E noapte. Mă așez “strategic” rezemat de un pom și las căștile să îmi șoptească ce vor. Aleatoriu și totuși fiecare melodie are un lucru comun: toate sunt melodii de dragoste. Schimb playlist-ul. În jurul meu privesc cum orașul își urmează propriul curs, fără să îi pese de prezența mea. O doamna își ceartă copilul, un tip face jogging, un cuplu se sărută. Eu aștept și încerc să nu îmi verific telefonul. Esuez lamentabil. Niciun mesaj. Nu îmi fac griji…sau cel puțin așa mă mint singur. Inima îmi bate tare, gândurile sunt împărțite în o mie de direcțîi, o mie de filme, toate cu doar doi actori principali: eu și ea.

Am învățat demult că singurele regrete în viață sunt șansele pierdute. O mișcare greșită, un cuvânt nelalocul lui și totul în jurul tău se dărâmă. Fără reset, fără încărcarea unei șalvari mai vechi. Viață nu-i un joc pe calculator. Orașul continuă să își deruleze activitatea, nepăsător de bătăile inimii mele. “Ce crud,” îmi spun în timp ce îmi aprind o nouă țigară.

Simt telefonul vibrând în buzunar și cu o mișcare prefăcut lentă, pentru a nu-mi trăda nerăbdarea, îl scot și citesc mesajul. A sosit. Mă uit după ea și…iat-o! E superbă. Are o frumusețe aparte, nu pot spune exact ce însă este una din acele persoane ce îți atrage atenția și nu o uiți niciodată. Chiar dacă poate vreodată vei dori să o faci.

Schimbăm câteva vorbe și ne îndreptăm spre intrarea în parc. E plăcut afară. O pală de vânt iar mirosul parfumului său îmi acaparează toate simțurile. Nu știu ce să îi spun…cum să îi spun. Mă simt că un copil. Aș vrea să o iau de mâna, să îi simt atingerea. Să o sărut, să îi spun totul despre mine. Vreau să mă cunoască. Să șție că nu sunt că alții ce poate înaintea mea nu au știut să păstreze intactă inima ei. Vorbim despre vreme, despre cunoștințe comune iar ceva în interiorul meu îmi spune din ce în ce mai tare: “nu greși, nu de dată această.” Îmi fac curaj și îi prind mâna, cu teamă de respingere a unui pușți de 14 ani la prima întâlnire. Nu mai am demult 14 ani. Nu mă refuză, nu mă respinge. Pentru un moment vreau să pot controla timpul. Să pun pauză. Nu pentru multă vreme, doar o veșnicie. Continuăm să discutăm și din când în când ne atingem brațele, umerii. E superbă. Are o frumusețe aparte, numai a ei.

Ne oprim pe o banca. Discuția continuă în același ritm: tot felul de lucruri. Întâmplări, sentimente, simțiri. Îmi spune că este rea, să am grijă. Răspund afirmativ însă îmi este imposibil să o cred; nu are cum să fie așa: rea, dura, rece. A reușit într-o singură zi să reaprindă ceva ce considerăm stins demult. În jurul nostru este pustiu și pare că însuși orașul a încetat să își mai urmeze cursul și acum rămâne împietrit, privind cu atenție cum piesă noastră se desfășoară, așteptând deznodământul. O sărut, iar inima mea o ia razna. Simțurile mele sunt copleșite, gândurile mele se amestecă iar din amestec se formează o singură imagine. Imaginea ei.

“Domnu doriți o floare?”

Este trecut de ora 4 dimineața și mă îndrept către cea mai apropiată stație de taxi. Încetul cu încetul, orașul își reia activitatea. Nepăsător, fără a ține cont de tipul ce acum îi calcă străzile. Undeva în dreapta mea se aude o voce: “Domnu’ doriți o floare?” Îi răspund: “nu azi, poate dată viitoare” și îmi continui zâmbitor drumul. Nici nu ne-am despărțit de prea mult timp și deja îmi este dor de ea. Sper că “dată viitoare” să ajungă mai repede. Simțurile și gândurile mele toate îmi strigă în unison: “ nu greși, nu de dată această.” Ajung acasă și cu greu reușesc să pun pauză gândurilor pentru îndeajuns de mult timp încât să pot adormi.

Dimineața vine repede. Mesajul ei de asemenea, nu se lasă așteptat. Zâmbesc, iar copilul acela de 14 ani ia din nou stăpânire asupra mea. Ziua trece ușor: schimbăm mesaje, glumim, batem apropo-uri. Seara mă sărută “virtual” de noapte bună și sunt în al nouălea cer. Peste câteva zile vine weekend-ul și mă gândesc cum să fac pentru a-l petrece cu ea. Adorm gândindu-mă la sarutarea ei. Parfumul sau încă îmi curge prin vene. Următoarele zile la fel.

Este vineri și dorul de ea este copleșitor. Fac în așa fel încât restul zilei să o pot petrece cu ea. Îmi iau inima în dinți cu grijă, pentru a nu mă răni și îi dau un mesaj. Răspunsul se lasă așteptat și după câteva zeci de minute în care mă prefac că nu mă interesează, făcând una altă prin casă, aud vibrațiile telefonului. Precum în desenelea acelea vechi cu diavolul tasmanian, las totul baltă și mă îndrept în fugă către telefon: nu poate, este până peste măsură de ocupată astăzi. Zic “ok” și las invitația deschisă pentru următoarea zi.

“Bună ziua, dumneavoastră până la cât aveți deschis? Inclusiv bucătăria!”

Gata, rezervarea este făcută, acum este momentul! Mesajele curg pe ecranul telefonului și nu mă mai satur să vorbesc cu ea. Găsesc în sfârșit un răgaz și o întreb: “știi…mă gândeam pe seară să ies undeva la masă…mi-ar face plăcere să ieșim amândoi.”

Aflu că nu are chef acum, că are niște probleme și chiar nu are chef de nimic. Mă întreb în gând de ce ‘nici de mine’ însă răspund sec “ok, oferta rămâne totuși pe masă.” Îmi îndrept atenția spre altceva încercând să mă prefac că nu doare, că nu vreau să o văd și de fapt nici măcar nu îmi este dor de ea. “A fost o întâlnire, hai să fim serioși. Ce dacă îi simți parfumul și acum? Hai, trezirea! E muncă de făcut și tu stai pe chat.”

Un mesaj pe telefon mă scoate la timp din gândurile mele: “Bună ziua, mai păstrăm rezervarea?”

“Nu.”

“…poți să o transformi în literatură”

–          Nu știu frate, chiar nu știu.

–          Ce nu știi mă? Mie mi se pare simplu. Nu merită.

–          Nu înțeleg cum ție ți se pare simplu. Mie nu. Totul în mine spune să nu cedez, spune “încearcă.” Și sunt momente în care este caldă și momente în care nu. Dacă era permanent rece ok, înțelegeam și mergeam mai departe. Dar nu e…

–          Mai scrii?

–          Ce mă?

–          Dacă mai scrii, Cătălin. Nu ai mai publicat nimic. Mai scrii?

–          Nu, știi foarte bine că nu mai scriu de câțiva ani.

–          Ar trebui să te apuci.

–          Adică?

–          Cel mai bun cadou pe care i-l poți face unei femei este să o transformi în literatură.

Mai continuăm câteva minute conversația și închid telefonul. Cuvintele lui îmi răsună prin minte: “poți să o transformi în literatură.” Nu mai beau alcool de ceva timp. O vreme am lăsat și țigările. Mă îndrept către sticlă de whiskey și îmi torn un pahar. O țigară aprinsă mă așteaptă în scrumieră.

“Taxi-ul gonește de parcă Cerber însuși este pe urmele sale…”

 

LEAVE A REPLY