Recenzie – Cum alegem dragostea, de Dumitru BARĂU

2
737

Romanul Cum alegem dragostea”, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 412 pagini, 2016, semnat de scriitorul Dumitru BARĂU, este o caldă, sinceră şi emoţionantă carte închinată părinţilor, în egală măsură mamei şi tatălui, pe care o alătur, fără rezerve, temei epice a adoraţiei materne, mai ales, modelelor de-o diversitate convingătoare din literatura universală şi din cea română. Pentru a fi explicit, mă opresc la varianta lirică, cea mai la îndemână cititorului: „ Pe malul apei se-mpletesc / Cărări ce duc la moară / Acolo, mamă, te zăresc / Pe tine-ntr-o căscioară / … / Tu torci. Pe vatra veche ard, / Pocnind din vreme-n vreme, / Trei vreascuri rupte dintr-un gard / Iar flacăra lor geme” („Mama”, de George Coşbuc), dar amintesc şi modelul epic al Smarandei Creangă, imaginea-simbol a iubirii filiale, divinizată de Nică a lui Ştefan a Petrei din Humuleştii „Amintirilor din copilărie”, capodoperă a literaturii române, care nu prea mai are loc în manualele şcolare de azi, „atac” imoral şi periculos la adresa educaţiei generaţiilor de copii, aşa cum se întâmplă şi cu opera literară a unor Eminescu, Alecsandri, Coşbuc sau Marin Preda, Zaharia Stancu…

Noua carte a domnului Dumitru Barău, cu un titlu-metaforă provocator: „Cum alegem dragostea”, a ales să facă din iubirea pentru părinţi un subiect de proză, pe care l-a poziţionat în parametrii moderni ai literaturii-spectacol, o epică cu introspecţii lirice, care-l plasează pe scriitorul brăilean între două ipostaze sentimental-literare: poezie şi proză, din care a rezultat o lume şi o atmosferă autentice, pe un palmares editorial de referinţă pentru profilul său de creator: volumul de versuri „Anotimpul visării”, debut editorial, 2009, cu o candoare lirică de adolescent, când îndrăgostit, de natură sau de iubita sa; când trist şi melancolic, bulversat sufleteşte de meditaţii existenţiale şi de întrebări fără răspuns; sau riscând confesiuni, ori laice, ori în dialog cu Divinitatea, din care citez doar două versuri din poemul „Insomnii”: „Toată noaptea mi-am spălat sufletul / cu norii întunecaţi ai neliniştei”. Apoi volumul de proză scurtă „Casa umbrelor”, remarcabil pentru o componentă definitorie a stilului prozei sale, rezultată din structura, din „arhitectura” schiţelor şi nuvelelor: finalul! Sfârşitul, încheierea întâmplărilor este şocant, neaşteptat, imprevizibil, ca instantaneul unui blitz-foto, cu reacţii „la minut!”, printr-un click narativ abrupt, ca în literatura romanelor poliţiste sau în tehnica cinematografică a filmelor de acţiune, cu valoare de concluzie-impact! Iar între aceste două cărţi, un al doilea volum de versuri, „Vis albastru, Emeli”, confesiuni lirice semnate de un poet ardent şi suav în lirica sa de o extremă fineţe.

Romanul „Cum alegem dragostea”, cum îl numeşte, cu graţie şi… cu iubire, prozatorul Dumitru Barău, este o monografie sentimentală, cu datele unei „cronici de familie”, din vremuri cuminţi şi idilice, într-un stil convingător, în care am descifrat şi fraza stufoasă sadoveniană, şi oralitatea intimă şi uşor ironică a povestitorului sfătos şi fabulos de la Humuleşti, într-o alternanţă vivace cu rigoarea arhivarului, reunite într-un tutti tonal preclasic „Stabat Mater”, din compoziţiile vocal-simfonice semnate de Palestrina sau Josquin des Prés. De pildă, în portretul personajului principal, Ion, nume de referinţă în onomastica ortodoxă şi laică românească, tatăl, sunt relevante şi… uşor docte, trimiterile lămuritoare: „Aşezarea a fost atestată documentar de un privilegiu comercial acordat unor negustori din Transilvania, de Ilieş Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, în 9 aprilie 1433…” (pag. 12), ca-ntr-o lucrare ştiinţifică originală şi autentică, imposibil de a fi acuzat de… plagiat, ca în spectacolul mediatic al doctorilor orgolioşi de pe piaţa inteligenţei româneşti contemporane.

Tentaţia documentului autentic, uneori „rece” şi lipsit de fiorul ineditului incitant, este rapid înlocuită cu amănunte de o caldă intimitate, cu aura uşor naivă a frumuseţii sufleteşti, neîntinată de ipocrizia şi ifosele fără acoperire. Astfel, în portretul Mamei, personajul emblematic al romanului, este dominantă o viziune esenţialmente sentimentală, bazată pe alternanţă între ficţiunea impersonală, specifică genului epic cult şi ecoul, reverberaţia dominantă a amintirilor personale ale autorului, cu grijă pentru o psihologie plauzibilă: „Cea mai familiară imagine a mamei este legată de momentele când reuşea, pentru o vreme, să fugă din lumea ei reală, pentru a făuri închipuiri născute din lumea cărţilor citite sau din visele ei. Citea mult…” (pag. 8).

Mama este un personaj delicat, cald, iubitor, cu o percepţie anume în a-şi educa feciorul: „Dacă vrei să fii mulţumit, trebuie mai întâi să-i faci pe alţii să se simtă mulţumiţi” (pag. 9); dragostea pentru copilul său este dominantă: „Mă strângea la piept, până când ochii ei luminoşi se închideau, scăpând pe la colţuri câte o lacrimă”; sau: „- Ştiam că ai să vii!” (Ibidem), de undeva, de la şcoală, de oriunde, pe coordonatele stilistice ale unei obsesii materne.

Cu adevărat, arta portretului  este convingătoare în literatura scriitorului Dumitru Barău şi cu totul originală, pentru că se menţine constant într-un spaţiu al verosimilului, pe care-l înnobilează cu proiecţii şi antecedente biografice, chiar dacă sentimentul identificării totale pare să-l îndepărteze de ficţiunea generalizatoare şi adaugă o vagă undă de… „Jurnal” şi o senzaţie  de supradozare a liricului, evident desigur în cărţile sale de poezie.

Scriitor modern de secol XXI, modifică scenariul „Amintirilor” sale din copilărie, înlocuind uneori efectul provocat de cauză, ca în tehnica literaturii de ficţiune, cu elemente-probă dintr-un „curriculum vitae” încărcat de elemente probatorii, dintr-un proces de paternitate. În acelaşi registru compoziţional se recompune şi portretul tatălui: „Era un tip jovial, cu nişte ochi, aparent banali, dar foarte expresivi, când trebuia să exprime blândeţea sau iubirea… Pentru el şi pentru mama, copiii deveniseră unicul scop al vieţii”; variaţiuni pe aceeaşi tehnică portretistică, sedus de mereu alte nuanţe, pe care domnul Dumitru Barău le reconstituie cu simţ narativ, cu o octavă necesară presiunii sentimentale: „Pe scena vieţii, tata era un actor sârguincios şi talentat…, pentru că l-am văzut interpretând mai toate ipostazele pe care marele regizor, viaţa, le cere unui om… l-am văzut râzând, când sufletul îi plânge, şi l-am văzut plângând, copleşit de revărsarea tumultuoasă a unei bucurii neaşteptate” (pag. 10).

Tehnica narativă, salvată de-o inteligentă selecţie şi dintr-o elegantă direcţionare spre ceea ce ar putea fi un scenariu biografic, conferă calitatea de roman, ca specie a genului epic cult de mare întindere, cu valenţele Faptului Divers ridicat la rang de Eveniment din orice posibilă biografie şi din orice timp sau loc, ori posibilă perspectivă. Amănuntele năucitoare, de-o melancolică expansiune sufletească, conferă, în ciuda riscului, pe care şi l-a asumat prozatorul, inconştient sau deliberat, tocmai şicul epic al cărţii sale.

Şi aş mai semnala o echilibrată manieră de a stăpâni presiunea întâmplărilor şi toată tevatura narativă din această carte, pusă pe seama unei galerii de personaje, adiacente scenariului principal, dar de-o amploare uneori egală cu a celor doi eroi de prim-plan. Sigur, sunt sesizabile diferenţierile, chiar dacă şi personajelor din plan secund autorul le-a adăugat o aură de simpatie şi de complicitate sentimentală.

Există în romanul „Cum alegem dragostea” un număr mare de astfel de personaje secundare, pe care Dumitru Barău le-a încadrat în parametrii unei generozităţi calde şi blânde de moldovean-sadea, cărora le-a protejat şi le-a individualizat personalitatea cu o anume molcomă şi iubitoare simpatie… În cele 412 pagini, a găsit pentru toţi eroii săi literari toate ingredientele biografice, de toate nuanţele şi de toate hachiţele, din care parcă n-a lipsit nimic, nici A.D.N.-ul personalităţii genetice, nici grupa de sânge şi nici numărul de la pantofi?!

Prozatorul Dumitru Barău este un portretist de-o  fineţe direcţionată spre arta plastică a „Anemonelor” lui Luchian sau, când sufletul său… „o ia razna!”, a unor El Greco sau Chagall, ori pe acordurile vivante din lucrarea simfonică „Tablouri dintr-o expoziţie”, de Modest Musorgski. În planul fluidităţii epice, linia melodică a prozei sale are gravitatea barocă a amănuntului, uneori în exces, balzaciană, dar îşi controlează decent ritmul narativ şi trece nonşalant spre sincopele verbale ale unui Marin Preda sau Eugen Barbu. Se păstrează în parametrii stilului său inconfundabil, pentru că fluenţa întâmplărilor are ceva din învolburarea năvalnică a „Vltavei” lui Bedrick Smetana, pe care tot prozatorul, născut în Adjudul Moldovei, ştie să-i pondereze curgerea, potolindu-i încrâncenările de tot felul, într-un registru delicat, populat de fantasme infantile din retrospectiva amintirilor. De fapt, un tip de… „tampon” şi „o frână de serviciu”, care-l scuteşte pe autor de reevaluări incomode, când simte presiunea impulsului familial al întâmplărilor. Fenomenul-blitz se petrece doar atunci când cele două personaje principale năvălesc intempestiv peste amintirile copilului de altădată, dintr-o viziune esenţialmente sentimentală, ca o reacţie de contextualitate. Echilibrul se restabileşte prudent, aproape inconştient, când Dumitru Barău întrerupe fluxul emoţional, ca o eliberare de o mare obsesie, al unor scene, întâmplări sau personaje, cu rezerve elegante, sfătoşenie şi o anume, calculată, detaşare.

2 COMMENTS

LEAVE A REPLY