Recenzie – Despre cum nu am ratat o literatură grozavă, de Angela Baciu

2
479

…Foarte dificil! Cum să scrii despre cum a decurs dialogul doamnei Angela Baciu cu cei 43 de scriitori români?! Ce-ar mai trebui să adaugi şi la ce cotă valorică, pentru ca să nu depăşeşti o minimă şi obligatorie eleganţă; şi cât (!?) să reţii după o lectură năucitoare de peste 450 de pagini din ceea ce îi reprezintă prioritar şi identificabil pe fiecare?! Cât loc să rezervi autoarei acestor fascinante interviuri cu nume de top ale vieţii literare de azi…

Solicit circumstanţe atenuante pentru calitatea mea de recenzor, de critic literar neutru, şi voi începe cu rolul pe care şi l-a asumat scriitoarea Angela Baciu, când a formulat un set de întrebări-standard, nuanţate inteligent după gena artistică a fiecărui interlocutor…

Veţi vedea în ce ipostaze delicate s-a aflat Angela Baciu, când a fost nevoită să salveze uneori tocmai postura incomodă a unui răspuns, care a ocolit, stângaci sau „diplomatic”, nu de puţine ori, adevărul sau doar o iluzorie alternativă pozitivă! De cele mai multe ori am reţinut reacţia manierată a doamnei Angela Baciu faţă de ostentative alternative, derivate din ifose de paradă, şi, deşi partenerul său era un nume greu din câmpul literaturii române contemporane, pe care îl aşez cu toate drepturile pe scara valorilor verificate şi ale preferinţelor mele de cititor, mă alătur poziţiei decente şi, uneori, pe drept uşor agresive, a acesteia.

Desigur, nu dau nume, din respect, şi pentru scriitorul intervievat, apreciat de mine, şi pentru poziţia corectă, profesională, a Angelei Baciu, când lucrurile „au luat-o razna”, salvate însă de un spiritual pizzicato şi de un bon-ton civilizat. Până la urmă, poate tocmai acesta este şarmul şi savoarea intelectuală a acestor interviuri, rezultate parcă dintr-un „suspect” complot între cei doi interlocutori, fiecare asumându-şi riscul unor atitudini incomode cu pistă falsă!?

Volumul de literatură-dialog „Despre cum nu am ratat o literatură grozavă”, Editura „Junimea”, Iaşi, 2014, 460 de pagini, semnat de scriitoarea Angela Baciu, este structurat pe două capitole esenţiale: I „Interviuri la o cafea”, cu 31 de scriitori în viaţă; şi II „Îţi mai aduci aminte, Doamnă…”, cu 14 nume reprezentative ale literaturii române, decedaţi.

Sunt interviuri percutante, uneori fără menajamente, cu care Angela Baciu impune o ritmică şi o incitantă explozie de vitalitate ideatică, dirijată spre o tulburătoare autenticitate, ponderată apoi dintr-o raţiune polemică convenabilă şi de-o parte, şi de cealaltă. Un „pas de deux” echilibrat, din care rezultă tocmai şarmul personalităţii artistice a partenerului de dialog, pe care Angela Baciu îl evidenţiază „trăgându-l de limbă” şi sugerându-i percepţia reală, convenavilă ori surprinzându-i latura de excepţie. Există în tot dialogul cu scriitorii români din acest volum o intimă şi respectuoasă apreciere a calităţii şi a unicităţii unei personalităţi autentice, iar tot şarmul pozitiv şi altruist al Angelei Baciu decurge dintr-o generoasă încredere în talentul acestora. Procedeul, metoda, absolut publicistice, salvează fericit, în ipostaze uneori de-o naivă gentileţe, tocmai ceea ce, pozitiv şi convingător, autoarea intenţionează să smulgă de la partenerul de discuţie.

…Şi începe cu NORA IUGA, poeta şi iniţiatoarea unei reviste de cultură literară, „Poesis”, din Satu Mare, reperul-simbol pentru o adolescentă care descoperă poezia şi de la care reţine categoric: „- Cei mai dragi îmi sunt cititorii aşa-zişi obişnuiţi. Cititorii fără ifose de scriitori” (pag. 18), din primul capitol: „Interviuri la o cafea”.

Într-un spaţiu limitat pentru recenzia mea, voi selecta doar elementul definitoriu, scânteia de inteligenţă şi talent pentru fiecare interlocutor al doamnei Angela Baciu.

„- Exilul marchează un fel de final, pentru că rupe continuitatea cu existenţa în locul naşterii şi al formării” (pag. 21), afirmă NORMAN MANEA; „- Plăcerea de a scrie cred că e suprema cerinţă a unui text bun” (pag. 26), se confesează CONSTANTIN ABĂLUŢĂ; „- Am sentimentul că sunt într-un mixer care se învârte din ce în ce mai repede şi ameninţă să se oprească prin explozie” (pag. 34), recunoaşte… exploziva poetă ANA BLANDIANA. De la LIVIU ANTONESEI a aflat că „- Se scrie o literatură excelentă, cred că suntem într-un moment al literaturii române comparativ cu cel interbelic” (pag. 48); de la scriitorul român din Republica Moldova, LEO BUTNARU, a sesizat dilema shakespeare-iană: „A fi (sau.. a nu fi?) basarabean – aceasta e una din temele principale ale vieţii mele” (pag. 63), iar ADRIAN POPESCU a precizat că: „- Poezia de acum… are nerv, îndrăzneala de a trece peste orice tabuuri…” (pag. 79), deoarece „Fiecare val cu noutatea şi identitatea sa lirică” (pag. 78).

La întrebări uşor incomode, nu neapărat pentru interlocutorul momentului, răspunsul poetului ADRIAN ALUI GHEORGHE este spontan şi fără crispări de circumstanţă: „- Cred că un premiu literar e un prim pas spre risipirea confuziilor”… (pag. 85), iar „- Premiul Nobel e o convenţie, nu toţi cei care l-au luat îl meritau…” (pag. 87), afirmaţie pertinentă, dacă ne gândim cu toţii la recentul laureat al „Premiului pentru literatură”, versificatorul Bob Dylan!

Există întrebări blitz! şi răspunsuri pe măsură: „- Eu scriu fiindcă-mi face bine, traduc, fiindcă nu mi-am pierdut încă toate iluziile (pag. 99), punctează scriitorul CHRISTIAN W. SCHENK; doamna IOANA PÂRVULESCU n-are nicio rezervă: „- În fabricarea, de-a lungul anilor, a unui model valabil, un rol esenţial îl au antimodelele” (pag. 109); scriitorul LUCIAN VASILIU are vocaţia prieteniei: „- Pot să spun că m-au marcat şi mă marchează prietenii literare mai vechi şi relativ recente…” (pag. 115) şi are susţinerea totală a lui GELLU DORIAN: „- Dacă ai conştiinţa adevăratei prietenii, eşti un om salvat” (pag. 123); ca o raţiune a altei conştiinţe de creator, cu o dublă intenţionalitate: „Mihai Eminescu este şi va rămâne multă vreme modelul absolut al oricărui poet de limbă română” (pag. 139), după aserţiunea moral-patriotică a poetului DANIEL CORBU, cu intenţia declarată de a contracara acţiunile detractorilor „poetului nepereche”, ameninţat să fie scos şi din manualele şcolare, la fel cum se întâmplă cu Ion Creangă, M. Sadoveanu, Marin Preda.

Pentru relaxare, Angela Baciu, maestră a qui-pro-quo-ului publicistic, „atacă” pe partituri de echilibru, dar şi pentru a-şi ierarhiza valorile evocate, şi-l întreabă pe vulcanicul recitator de poezie modernă, uneori prea modernă, MIHAI GĂLĂŢANU: „- Eşti dificil? Ai schimba ceva la tine?”, şi primeşte un răspuns pe măsură: „- Aş schimba foarte multe. În primul rând, cred că aş fi mai digerabil, ca om, dacă nu aş fi atât de orgolios” (pag. 145-146).

Renunţă la tonalitatea rococo şi revine la arhitectonica gravă a unei PARTITA preclasice, pentru un răspuns aşteptat, intuit al exegetului THEODOR CODREANU: „- N-aş spune că nu avem critică literară în momentul de faţă, deşi mulţi din generaţia lui Eugen Simion şi Nicolae Manolescu au abandonat critica foiletonistică sau de întâmpinare” (pag. 153); şi, mai ales, „- Nu poţi face carieră în cultură, dacă nu eşti purtător de cultură” (pag. 165), sau „- Cu siguranţă, literatura română merită, de mult, un premiu Nobel…” (pag. 170), după convingerile ferme ale poetului GEORGE VULTURESCU; adaugă, cu o notă de pesimism incurabil, cât de „- Nemeritat de puţin cunoscută Peste hotare este literatura română”, (pag. 182), după aserţiunea poetului ION CRISTOFOR.

Condiţia de poet, cu toate ingredientele sale definitorii, are nuanţările şi melodica „Şeherazadei” lui Rimski-Korsacov: „- Inspiraţia e un animal rar, care vine când vrea el şi care fuge repede, lăsându-te în suferinţă atunci când l-ai ratat” (ANGELA FURTUNĂ, pag. 202); modelele literare ale poetului şi jurnalistului DAN MIRCEA CIPARIU sunt… „Eminescu, Barbu, Rilke, Traki, Dante sau Petrarca” (pag. 218); iar poetul NICOLAE GRIGORE-MĂRĂŞANU este dominat de „- Trăirea de excepţie. Când văd un fapt de viaţă de excepţie, trăit de un alt personaj, mi-l asum…” (pag. 232); „- Literatura noastră cea de toate zilele este cea care m-a salvat în orele de singurătate, este cea care nu m-a decepţionat niciodată” (PAULINA POPA, pag. 236); „- Mă gândesc la cititori ca la nişte privilegiaţi” (HORIA GÂRBEA, pag. 250); „- Am compus multă poezie Zen, adică tanka, renku, haiku, haibun…” (ŞERBAN CODRIN, pag. 256); „- Critica literară este o încrucişare de florete care, ca exerciţiu de împuns, face totdeauna bine spiritului” (ŞTEFAN ION GHILIMESCU, pag. 263); „- Cultura este singurul lucru pe care nu ţi-l poate lua nimeni” (VASILE BOGHIU, pag. 286); iar pentru poetul ADRIAN MUNTEANU, sonetul, poezie de formă fixă, „…Comportă în sine un joc al imaginilor, o succesiune a secvenţelor, o atenţie încordată, dar armonioasă la accente şi sonorităţi, la finalităţi şi rostire plenară” (pag. 288).

Un important reper tematic al volumului „Despre cum nu am ratat o literatură grozavă”, reluat cu îndârjire de Angela Baciu: „- Cum este privită literatura română în străinătate?”, primeşte un răspuns care pune în cumpănă o realitate cu vagi adieri de succes pentru acest obiectiv cultural naţional, ca o contradicţie între intenţionalitate şi şanse: „-…într-o mare librărie din New York sau de aiurea nu găseşti o carte de un autor român, nu găseşti un manual de învăţare a limbii române, deşi am văzut pentru albaneză, pentru bulgară, croată etc.” (pag. 310), după afirmaţiile descurajante ale scriitoarei MIHAELA ALBU. O contrazice cu aplomb şi vivace scriitorul ADRIAN GRAVENFELS, scriitorul evreu din România, unde s-a născut, şi românul din Israel, unde s-a stabilit, care afirmă ritos: „- După cum mulţi ştiu, când este vorba de limba română, Israelul este a doua ţară în lume (după România, desigur), care tipăreşte şi publică masiv literatură, ziaristică, poezie, estetică, critică şi ficţiune” (pag. 317). Interesant… Şi convingător! Un vecin de bloc, intelectual rasat cu care comunicam adesea, plecat de ceva timp din ţară, dar care revine destul de des la rudele sale din Brăila, îmi spunea amuzat şi vesel: “…Toată viaţa mea, în România, mi s-a spus evreul, iar acum, în Israel, mi se spune românul!”

Câtă dreptate are un scriitor evreu născut în România, întăreşte cu alte argumente un scriitor român de expresie maghiară stabilit la Bratislava, BALASZ F. ATTILA: „- Scriitorul nu trebuie să explice nimic, opera îşi trăieşte viaţa proprie după ce a fost publicată. Este sarcina cititorului şi a criticului de a interpreta textele” (pag. 323). Şi, ca un intermezzo de echilibru, pe partitura vivace a unei arii din „Rigoletto” de Verdi, fascinante elogii ale scriitoarei CRISTINA RHEA, care acceptă, după ce le-a cunoscut pe Ana Blandiana şi Irina Mavrodin, că „sunt absolut fascinante, două mari doamne ale culturii române, de mare fineţe intelectuală…” (pag. 329). Revine „cu picioarele pe pământ”, CONSTANTIN FROSIN, un sceptic incurabil, care dă semne timide de optimism: „- Îmi doresc să văd ţara renăscând din propria ei cenuşă, chiar dacă, la un moment dat, va (mai) trebui să mărşăluim prin cenuşa nu ştiu cărui imperiu” (pag. 340).

Capitolul II, „Îţi mai aduci aminte, Doamnă…”, cuprinde 14 interviuri ale doamnei Angela Baciu, „în dialog cu regretaţii”, scriitori care au trecut cu opera lor literară cu tot în Istoria Literaturii Române, şi deschide „necrologul” artistic cu poeta NINA CASSIAN, care s-a referit la condiţia stresantă a scriitorilor români, nevoiţi să aleagă exilul în perioada comunistă: „- În ce priveşte exilul, nu m-am consultat cu inima, ci cu limba, cea care nu m-a părăsit niciodată! M-am simţit perpetuu acasă folosind-o cu ardoare” (pag. 352); iar dramaturgul GEORGE ASTALO crede că provincia are un rol esenţial în viaţa culturală a ţării, deoarece „dispar distanţele geografice inerente dintre metropolă şi satele marginal-frontaliere” (pag. 360); Prof. univ. CONSTANTIN CIOPRAGA, istoricul literar de anvergură, este categoric când „decretează”: „- Cel mai glorios moment din literatura română este, cu siguranţă, cel al marilor clasici din interbelic” (pag. 370).

Criticul literar DAN ALEXANDRU CONDEESCU, exeget redutabil al lui Nichita Stănescu, precizează: „este un poet citit, dar… aici e problema, nu este şi înţeles şi, mai ales, cunoscut, ca operă” (pag. 375). Scriitorul EMIL IORDACHE „atacă” şi clarifică nedreapta poziţie a scriitorilor români în lume: „-… în afară de Panait Istrati, care a beneficiat de o notorietate în Franţa, dar este şi ea discutabilă, nu prea avem pe cine cita, din păcate” (pag. 381).

CEZAR IVĂNESCU, printre altele, se opreşte la starea de azi a Revistelor de Cultură din România, care „- au o situaţie destul de încurcată la ora actuală, unele fiind susţinute (finanţate) de Uniunea Scriitorilor, altele de Ministerul Culturii” (pag. 387); şi este completat de scriitorul EMIL MANU: „- Desigur, cele mai bune reviste din ţară sunt cele coordonate de Uniunea Scriitorilor, dar şi altele încep să se afirme prin ţinuta lor din ce în ce mai distinsă pe plan estetico-literar” (pag. 399).

FĂNUŞ NEAGU, fabulosul povestitor din Bălţile Brăilei, „prinţul metaforei”, a avut vocaţia prieteniei: „-… am fost strâns legat de Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Băieşu, Cosaşu, Grigore Hagiu ş.a., a fost o generaţie superbă, care nu se va mai repeta” (pag. 408). MIRCEA SÂNTIMBREANU are cea mai originală, veselă şi persiflantă opinie despre opera sa literară: „-… Am scris de-a lungul vieţii, cred, vreo 600 de schiţe şi povestiri, vreo 60 le mai pot citi, vreo 30 mă încântă încă. Pentru celelalte sunt gata să cer scuze…” (pag. 417). MIRCEA HORIA SIMIONESCU afirma: „-…Criticii trebuie să spună ce se întâmplă în proza şi poezia nouă, dar critica este încă adânc dependentă de istoria literară, de cercetarea sociologică a literaturii…” (pag. 428), iar RADU G. ŢEPOSU este necruţător: „- Critica de direcţie nu mai are, în clipa de faţă, gloria şi entuziasmul de dinainte de 1989” (pag. 432); LAURENŢIU ULICI este conciliant: „- Istoria literară este notarea evenimentelor culturii dintr-un anumit moment, anumit timp; ea nu are neapărat un caracter formativ, ci mai degrabă informativ” (pag. 430).

Volumul de interviuri „Despre cum nu am ratat o literatură grozavă” se încheie cu mărturisirile optimiste ale scriitorului MIRCEA ZACIU: „-… Continui să cred că avem o mişcare poetică interesantă, cu multe şi variate personalităţi, deplin afirmate, şi altele, numeroase şi ele, nou intrate în arenă” (pag. 446) cu Cap. III, „Aşa cum i-am cunoscut”, în care doamna Angela Baciu povesteşte „câteva amintiri despre oameni dragi, scriitori pe care-i preţuiesc”, şi cu promisiunea: „Mai multe întâmplări le voi publica, însă… în următoarea carte” (Coperta IV).

2 COMMENTS

  1. Calitatea dvs de recenzor nu are puncte de suspans, am citit multe recenzii, impartialitate si calitate.
    Cu respect pt volumul dialog initiat de autoare.

LEAVE A REPLY