Siluete cenușii

0
450
This entry is part 15 of 23 in the series Fragmente

Maşina goneşte pe străzile oraşului către destinaţie, lumina rece a farurilor tăind negura nopţii. Pe bancheta din spate, cineva priveşte gânditor pe geam la siluetele grăbite să se adăpostească din calea furtunii ce pare a fi pe cale să înceapă. Un domn trist şi nepăsător, după mersul liniştit şi capul uşor aplecat, se opreşte, privind spre un punct ştiut doar de el. Grăbite, două persoane ţinându-se de mână, cu sacosile pline de cumpărături, îl depăşesc. O privire scurtă şi un oftat spun totul: este
singur. Îşi imaginează momente din trecut în care se grăbea şi el spre casă, la mână cu iubita sa, în suflet cu dragoste, în minte cu gânduri de mai bine. “Mâine merg să caut un inel, este timpul”, gândea pe atunci. Tot drumul spre casă l-au petrecut discutând nimicuri. Despre vreme, despre ei, despre prieteni. Era perfect. Erau perfecţi. Şi la fel de perfect a fost şi sfârşitul lor. “Vom rămâne prieteni”,”te voi iubi mereu”, “nu a fost să fie”,”nu mai plânge, te rog, ştii că nu e finalul”.
Semaforul arata lumina verde. Pe obrazul acestuia străluceșe o lacrimă. Îşi cunoaşte traseul deja: înaintea sa au mai fost destule. Cu capul în continuare aplecat şi mersul liniştit, acesta îşi continuă drumul. Undeva în noapte, taxi-ul se apropie de destinaţie.
“Aici, pe dreapta” se auzi o voce din spatele şoferului. O mână întinde două bancnote.
“Mulţumesc mult şi o seară bună”, spune şoferul încântat de bacşişul primit.
“La fel!” Coborând, persoana se îndreaptă cu paşi înceţi spre casă, întârziind sosirea. Încă simte gustul ei pe buze. Se gândeşte la clipele ce doar au trecut şi oftează, aprinzându-şi o ţigară. De la un timp îi este din ce în ce mai greu să se întoarcă acasă. Din ce în ce mai greu să adoarmă şi tot mai greu să stea fără ea. Se gândeşte la viitor, la clipele când vor fi împreună, când nu va mai fi nevoit să plece. Îl bufneşte râsul: “Am 27 de ani şi mă comport ca un puşti. De m-ar vedea…”
Gândul îi este întrerupt de sunetul telefonului. Mesajul ei suna simplu: “Te iubesc, Alex!” Pe buzele sale, un zâmbet cald îşi face remarcată prezența. “Şi eu pe tine, Mihaela!”

Ultimele urme de zăpadă vestesc sosirea primăverii. Anotimpul începuturilor şi renaşterii. Anotimpul vieţii, anotimpul lui!

Series Navigation<< Vrei să te Măriți cu Mine?Un nou capitol >>
Previous articleLa Vie En Gris
Next articleUn nou capitol
"dupa cate-am tras ca boii suntem iarasi fii ploii, numai buni de dus cu vorba, sa-ti manance altul ciorba, numai buni de dusi cu sacul si-o sa dam cu toti de dracul, cu stilul nostru fistichiu de-a scoate din rahat rachiu"

LEAVE A REPLY