Ţara Românească de la Mircea cel Bătrân până la Vlad Ţepeṣ

2
3832

I. Aṣezări, populaţie ṣi căi de comunicaţie

Ţara Românească de la Mircea cel Bătrân până la Vlad ŢepeṣŢara Românească, la ȋnceputul secolului XV, se ȋncadra din punct de vedere social, politic ṣi economic, ȋn rândul civilizaţiilor europene medievale. “Realitatea demografică se ȋntemeiază pe continuitatea românilor ȋn spaţiul carpatic ṣi pe unitatea de limbă” (Dinu C. Giurscu, Ţara Românească ȋntre secolele XIV-XV, Editura Ştiinţifică, Bucureṣti, 1973, p. 6). Din punctul de vedere al populaţiei, ţara era formată, aproape ȋn totalitate, din români, alături de care convieţuiau ȋn câteva oraṣe ṣi târguri, comunităţi mici de saṣi, secui, unguri, raguzeni, greci, iar ȋn Dobrogea musulmani. Dacă am ȋncerca a vedea ȋntinderea ţării prin ochii oamenilor vremurilor respective am putea reda cel mai bine cuvintele egumenului chir Iosif de la 1451 care, vorbind despre libertatea acordată de Vadislav al II-lea negoţului mânăstirilor, afirma: ”nicăieri să nu dea vamă la toate târgurile ṣi la toate vadurile, de la Severin până la Brăila, nici pe drumul munţilor (…)” (D. H.R., B, I, p.187). O altă imagine ne-o putem forma din privilegiul lui Dan al II-lea către târgoviṣteni pe care, scutindu-i de plata vămii, le spune urmatoarele ”să umblaţi pe la Severin ṣi pe la toate Târgurile ṣi la Brăila ṣi prin toată ţara domniei mele (…) (D. H.R., B, I, p.109). Despre aṣezarea geografică a Valahiei ne vorbeṣte ṣi călugărul dominican Ioan, arhiepiscop de Sultanieh. Acesta participând la tratativle diplomatice ȋntre Timur Lenk ṣi unele state din Europa, redacteză la 1404 “Cartea despre Cunoaṣterea lumii”. Ȋn această carte spune că la nord de Bulgaria se afla “Volaqia” aṣezată la “Marea cea mare sau Pontică”, “ţară mare” pe unde trece “Dunărea cel mai mare fluviu de pe pământ ce coboară din Germania” ṣi se varsă ȋn Marea cea Mare lângă Lycostomo (Ştefan Papacostea, Un călugăr ȋn ţările române la ȋnceputul veacului XV,, p. 39-40). O altă mărturie ne este dată de Hans Schiltberger, care ȋn anul 1427 ȋntorcându-se din Imperiul Otoman ȋn Bavaria (după o pribegie de 31 de ani) a trecut ȋn ȋnsemnările sale de călătoriile ceea ce văzuse prin zonele pe unde a trecut. Despre Valahia Mare (Muntenia) notează despre cele două capitale pe unde trecuse, Argeṣ ṣi Târgoviṣte, ṣi despre Brăila.  Satele din Valahia, la acea perioadă, erau de două mărimi ce se cunoṣteau bine astfel ȋncât diecii actelor nu considerau necesar a da si alte amănunte. Un exemplu legat de mărimea lor este dat de Mircea cel Bătrân care dăruieṣte mânăstirii Cozia “satul Luncavaţ, Bucureṣtii ṣi pe Olt, două sate mici,Bugdăneṣti ṣi Luncani” (DHR, B, I, p.44 – document din 8 ianuarei 1392). Tot Mircea porunceṣte ȋntemeirea unor noi aṣezări pe Ialomiţa “ca oricine ar dori să mergă ȋn satul mânăstirii din satele boiereṣti mari ṣi mici să fie slobod de orice dăjenii (…)” (DHR,B, I, p.66). Ca atare, satele din acea perioadă se ȋncadrau ȋn sate mari ṣi sate mici fără a se cunoaste câte familii cuprindea fiecare tip ȋn parte. Conform cu documentele păstrate, putem identifica cu aproximaţie numărul de aṣezări din această perioadă, numărul de sate ṣi târguri se ridica la 3220 din care 2045 mai există ṣi astăzi (63%) iar ȋntre timp au dispărut 1175 de aṣezări. Totuṣi, considerăm că documetele au prezentat doar un minim de state ṣi anume doar pe acele care necesitau a fi ȋnregistrate din diferite motive.  Ȋn ceea ce priveṣte populaţia, cele peste 3000 de sate erau locuite aproape ȋn totalitate de români iar argument ȋn acest sens este dat de numele ţării Valahia – ţara locuită de valahi (români). Alte dovezi sunt date de mărturiile călătorilor străini, actele interne ṣi de cancelariile străine care interacţionau cu cea a Ţării Româneṣti. Totuṣi cel mai important raţionament ȋn ceea ce priveṣte originea populaţiei este dat de hotare – linia munţilor ṣi a Dunării cu Delta care este de fapt ṣi de drept teritoriul tradiţional de dezvoltare al geto-dacilor stămoṣi ai locuitorilor acestor meleaguri. Ȋn afara de români se mai găseau ȋn Muntenia saṣi, secui ṣi unguri, ce sunt atestaţi documentar ȋn jurul anului 1300 la Câmpulung, unul dintre fruntaṣii acestora, comitele Laurenţiu, este ȋngropat ȋn biserica Bărăţia construită pentru catolici de către Radu Negru Vodă. Tot ȋn această epocă au trăit ȋn Ţara Românească ṣi greci. Dintre cele “10 case” de greci ce se gaseau ȋn Târgoviṣte ce au fost puse de către Mircea cel Bătrân sub ascultarea mânăstirilor Cotmeana ṣi Cozia putem aminti pe cea a lui Ianachi, Caloian, Nicola Metaxer ṣi Paramali (DHR, B, I, p.84). Ȋntr-un număr foarte mic se găseau activând ȋn sectorul negoţului raguzenii. O dovadă ȋn acest sens este dată de cele două monezi găsite la Galiciula (drumul dintre calafat ṣi Caiova) ṣi la Turnu-Severin, monezi ce reprezentau pe “S.Blasius/S. Ragusii” (Bibliografia ṣi comentarea ṣtirilor la Dinu. C. Giurascu, Relaţiile economice ale Ţării Româneṣti, Sec XIV-XVI, p. 195, notele 1-7). O comunitate mult mai mare era formată din musulmanii ce se găseau ȋn Dobrogea. Despre acest lucru ne vorbeṣte o cronică a Selgicizilor din Anatolia care arată refugiul ȋn această zonă a lui Izzedin Keykavus ṣi pe Ali Bahadir (C.C. Giurascu, ṣtiri noi despre străromânii din Dobrogea, ȋn “Tomis”, 1967, p. 4).  Unul dintre lucrurile bine ancorate ȋn realităţiile sociale ale Ţării Româneṣte sunt căile de transport: dumuri de uscat, căi fluviale ṣi maritime, mijloace de transport. Ţara era străbătută de-a lungul ṣi de-a latul de drumuri de pământ ce deveneau ṣleaiuri pe timp de ploaie ṣi ce erau greu de străbătut pe timp de zăpadă. Aveau trecere directă prin vaduri ṣi râuri iar arare ori se mai găseu câte un pod. Ȋn drumeţiile lor prin ţară domnii mergeau ȋnsoţiţi de un ȋntreg alai ṣi cunoaṣteau foarte bine drumurile. Ȋn anul 1406 Mircea cel Bătrân ne detaliază cum străbaterea drumului până ȋn Severin: ”mergând domnia mea… să mă ȋntâlnesc cu craiul (Sigismund), astfel am ajuns la mânăstire, ȋn luna noiembrie 23 zile, cu toţi egumenii mânăstireṣti ṣi cu toţi boierii domniei mele” (DHR, B, I, p.71). Cel mai adesea, drumurile sunt amintite global nefăcându-se precizări ȋn plus. Dan al II-lea, de exemplu, le porunceṣte celor din Târgoviṣte “să umblaţi ṣi pe la Severin ṣi prin toate târgurile ṣi la Brăila ṣi prin toată ţara domneie mele” (DHR, B, I, p.109). Căruţele de la Cozia ”să umble slobode… nicăieri să nu dea vamă, la toate târgurile ṣi la toate vadurile, de la Severin până la Brăila, nici pe drumurile munţilor…” (DHR, B, I, p.187). Ȋn unele documente se găsesc ṣi precizări suplimentare “V-a slobozit Dumnezeu pretutindeni deumurile ṣi pe la Rrucăr ṣi pe Prahova ṣi pe Teleajăn ṣi pe Buzău. Deci umblaţi acum slobozi pe unde vă place ṣi hrăniţivă” (Dinu C. Giurscu, Ţara Românească ȋntre secolele XIV-XV, Editura Ştiinţifică, Bucureṣti, 1973, p. 197). Pe lângă căile mari de acces ce purta numele unor văi (Topologul) sau ale unor târguri (Slatina) se mai găseau foarte multe poteci ce făceau legătura ȋntre cele 3000 de sate ale Munteniei. Din documente aflăm că drumurile nu erau ȋntotdeauna sigure. Ȋn timpul lui Vald Dracul, Zanvel din Târgoviṣte este ucis Ţara Bârsei ṣi prădat. (Dinu C. Giurscu, Ţara Românească ȋntre secolele XIV-XV, Editura Ştiinţifică, Bucureṣti, 1973, p. 198). “Tatul Duvalmă din Râṣniv ṣi Secară ṣi alţi robi ȋmpreună cu ei… au venit ȋn muntele mare (Bucegi) ṣi s-au făcut tâlhari ṣi au omorât oameni ṣi multă marfă au furat. Şi au dat niṣte femei sărace cu carul ṣi le-au luat tot ce aveau ṣi le-au dezbrăcat ṣi le-au lăsat numai cu pielea. Astfel au dat acolo peste ei niṣte oameni buni ai noṣtri ṣi i-au lovit, ca să scoată pe acele femei, atunci ei au săgetat pe un om bun al nostru, pe ginerele lui Voinea din Buzău, care acum e mort. Apoi au mai omorăt doi turci ṣi acum ni se cere să plătim pentru ei năpaste 50 000”, relatează Vald Călugărul (Ibidem) (Chiar daca această informaţie este posterioară perioadei de studiu aferentă acestui capitol, ea este relevantă privind siguranţa drumurilor din acea perioadă). Ȋn ceea ce priveṣte căile fluviale ṣi maritime cunoṣtem că acestea erau străbătute foarte des de către români. Ȋn anul 1445, Walerand de Wavrin notează “și a făgăduit acel domn al românilor că, pentru a călăuzi grânele pe râu, el le va da 40 sau 50 de vase numite monoxile, care sunt făcute dintr-o singură bucată ca o troacă pentru porci, lungi ṣi ȋnguste ṣi cu mulţi luptături ȋnuntru, ȋn unele mai mulţi ȋn altele mai puţini” (Călători Străini, I, p.89). Ȋncepând cu anul 1403, hotarul Munteniei ȋnaintează spre est incluzând ṣi Chilia ce se afla până atunci ȋn stăpânirea genovezilor. Un an mai târziu Mircea ia ȋn stăpânire ṣi Dobrogea ducând hotarul ţării până Marea Neagră reuṣind astfel a stăpânii ṣi peste românii din aceste zone. Prin acest demers reuseṣte a stăpânii ṣi controla traficu fluvial ṣi maritim. Acestă situaţie favorabilă durează puţin timp, ȋn 1411 Chilia intră ȋn stăpânirea Moldovei iar ȋn 1417 Dobrogea intră sub stăpânirea turcilor. Legat de mijoacele de transport pentru ȋncărcăturile mari se cunoaṣte că se folosea carul. Acesta se găseṣte ca unitate de taxare la vamă ȋn toate privilegiile acordate baṣovenilor ȋntre 1413-1437. Capacitatea carului ȋnsă varia, un exemplu este dat de sare, unde se puteau ȋncărca până la 400 de bolovani (Nicolae Iorga, Istoria Comerţului, I, p.104). Conicarul Wavrin ne arată că se efectuau transporturi ṣi cu “căruţi mici cu patru roţi” (Călători Străini, I, p.89). Din documentele ulterioare ṣtim despre variaţia capacităţii caruţelor care puteau duce ȋntre 445 ṣi 1272 kg, evident ȋn funcţie de numărul boilor care erau puṣi la jug. Acolo unde drumurile erau anevoioase sau pentru tansporturile mici se foloseau caii: ”un cal ȋncărcat, fie cu orice, 3 ducati” avea vamă fixată ȋn 1413 (Dinu C. Giurscu, Ţara Românească ȋntre secolele XIV-XV, Editura Ştiinţifică, Bucureṣti, 1973, P.212). Ȋn registrele din Braṣov este ȋnregistrat tariful vămii din calafat la anul 1502, echivalând cu aproximativ 135 kg dar variind ȋntre 127 ṣi 159 de kg, ȋn cazuri excepţionale ajungându-se la 180 kg. Legat de traficul pe apă tot la anul 1502, ni se arată că la transportul de peṣte sărat, pornind de la punctele de pescuit Balta Albă, Bistreăul ṣi Platăţa se percepea o taxă de 30 de aspri per corabie (DIR, XVI, B, I, p.14).

2 COMMENTS

  1. Se vede ca ai o pasiune puternica, rara la varsta ta (daca este poza ta) si cu atat mai laudabil ce publici, dincolo de munca care sta in spatele ei (documente, interpretari, lecturi, timp).

LEAVE A REPLY