Vrei să te Măriți cu Mine?

0
301
This entry is part 14 of 23 in the series Fragmente

„O bere vă rog”, spuse Alex, așezându-se la una dintre mesele goale. Într-un colț al camerei, un
cântăreț al cărui nume nu îl mai știa, își cântă dorul în timp ce la masa alăturată două domnișoare zâmbesc complice oferindu-i priviri iscoditoare. Aprinzându-și o țigară, rămâne pe gânduri, cu ochii ațintiți asupra fumului ce se îndreaptă spre tavanul semi întunecat.

Descoperise barul acum câteva săptămâni, devenind în scurt timp unul dintre clienții săi fideli. Nu știa exact de ce îi plăcea. Atmosfera intimă sau semi-întunericul atât de potrivit meditației, servirea impecabilă ori senzația aceea de film vechi; ceva îi plăcea cu siguranță. Sau poate era vorba doar de nevoia de a se detașa, de-a se simți „el”, departe de birou, de costum, de afaceri. Barul acela era refugiul său, singura modalitate pe care o știa pentru a scăpa de societate, de banal, de stresul și monotonia din cursul zilei.

Sunetul telefonului mobil îi tulbură gândurile: „Alex la telefon! Mihaela? Da, desigur iubito! Și mie îmi este dor de tine! Și eu te iubesc! Da, te aștept aici!”

Inima începu să îi pulseze din ce în ce mai repede, nu o mai văzuse de ceva timp iar despărțirea lor, deși deloc tristă, îi lăsase un gust amar. În dimineața aceea era emoționat cum nu mai fusese niciodată. Urma să îi întâlnească părinții. Viitorii săi socri, părinții adoptivi, cum le place unora să spună. Își verificase cravata de sute de ori, un gest reflex pe care avea obiceiul să îl facă în momente de tensiune. Costumul impecabil, zâmbetul încrezător care îi câștigase atâtea semnături, cravata roșie asortată cămășii de culoare închisă, „or să mă iubească!”

Însă cum nici un plan conceput în tihna propriei case nu corespunde în totalitate cu realitatea, întâlnirea fusese un dezastru. Poate din cauza emoțiilor, poate din cauza altor factori ce nu depindeau de el, părinții Mihaelei îl urau și nu se străduiau să își ascundă măcar din politețe sentimentele.

Și culmea, imediat după fatidica întâlnire, o călătorie inopinată îi răpise șansa de-a o mai vedea, de-ai mai vedea, de-a repara măcar ce mai putea fi încă reparat.

„Bau!” se auzi o voce în spatele sau. Adoptând aerul unui gentleman desăvârșit, acesta se ridică și sărutându-i mâna, o îndemnă ușor către scaunul alăturat.

„Asa mă întâmpini?” Se opri brusc Mihaela, îmbufnându-se în felul acela care știa că îl innebuneste. „Lasa manierele și săruta-mă!” Nemaiașteptând o a doua invitație, Alex o luă în brațe și-o sărută pătimaș: „Doamne ce dor mi-a fost de tine! Au trecut două săptămâni dar parcă au fost ani! Hai să… hai să nu mai repetăm foarte des experiența aceasta!”

Cuibărită în brațele sale, Mihaela îi răspunse: „Stiu Alex, a fost groaznic. Și nu vreau să mai repetăm niciodată. Te iubesc și îmi este foarte greu să stau departe de tine!” Amintindu-și de scaunele vacante, aceștia se așezară, nu înainte de-a se săruta încă o data. „Și cum a fost fără mine? Ai cunoscut pe cineva?” spuse aceasta, zâmbind ștrengărește.

„Da, normal! Știi doar! Vreo două tipe! Niște exemplare excelente! Au fost până mai devreme aici dar le-am rugat să plece fiindcă îmi sosește soția.”

„Nici nu m-ai cerut încă și deja îmi spui soție! Să văd inelul și… mai vorbim!” glumi Mihaela în timp ce sorbea din băutura comandată.
„Ai dreptate. Nu te-am cerut încă” și nemaiașteptând ca Mihaela să realizeze intenția sa, îi strecură un inel pe deget: „Vrei să fi soția mea?”
„Doamne Alex… Da! Da, iubitule, vreau să fiu soția ta! Am știut asta încă din camera 501, mai ții minte, că am și discutat despre asta. Și…” fața ei se întristă deodată.
„…și despre copil am discutat, știu. Și mie îmi pare rău că nu s-a întâmplat însă… nu înseamnă că nu putem încerca în continuare, nu?” Sărutându-i mâna tandru, îi privi chipul, din nou luminos și zâmbitor. „Acum mai rămâne un singur salt, părinții tăi! Știi că nu mă prea plac.”
„Nu mă interesează!” Răspunse Mihaela, părăsindu-și scaunul și așezându-se în brațele sale. „Nu mă interesează, ai înțeles? Vreau să fiu soția ta iar părinții mei vor accepta fie că vor, fie că nu. Și dacă nu vor accepta… asta e, oricum nu vom sta cu ei!”
[…]
Două siluete se plimbă pe o străduță întunecată, ținându-se de mână. Sub lumina caldă a unui felinar, se opresc și îmbrățișându-se își lipesc buzele într-un sărut pasional, nerăbdători să înfrunte împreună noul lor viitor.

Series Navigation<< Un nou capitolSiluete cenușii >>

LEAVE A REPLY