Zâmbetul ei

0
532
This entry is part 20 of 23 in the series Fragmente

Obişnuiam ador barurile. Stăteam de dimineaţă până seară cu un pahar de whiskey şi un pachet sau poate două de ţigări, privind lumea din jur. De când s-a dat legea anti-fumat, am devenit un om al teraselor. Acelaşi lucru însă mai puţină intimitate. Mă aşez la o masă şi observ bucuros nu mai este nimeni. Undeva în celălalt capăt al terasei, un tip plictisit se uită la mine cu speranţa cu care un om îşi priveşte salvatorul. “Pesemne e chelnerul,” îmi spun şi cu mâna dreapta îi fac semn se apropie.
Bună ziua!
Salut! Un macchiato te rog. Şi lasă meniul.
– Desigur, imediat sosesc!
Îmi aprind o ţigară şi fac mai comod, aşteptând licoarea comandată. Licoare ce nu se lasă aşteptată şi spre surpriza mea este exact ce am comandat: un espresso scurt. Mai scurt de-atât şi îmi aducea doar linguriţa. gândesc îi atrag atenţia însă mă abţin: am lucruri mai importante de făcut. Cum ar fi  o aştept. Doar nu credeaţi voi fi singur. Am cunoscut-o din întâmplare, într-o zi în care viaţa îmi dăduse puţin mai multe lovituri decât puteam atunci duc. De fel nu îmi place vorbesc pe Internet dar ceva la ea mi-a stârnit interesul. Câteva zeci de ore mai târziu, încă vorbeam. Cursiv, fără pauze ciudate din lipsă de inspiraţie, cum se întâmplă de obicei pe Internet. Aşa am invitat-o la o cafea. Şi a acceptat. Acum iată aici cu o umbră de macchiato în faţă şi o ţigară. Mi-a spus o întârzie puţin aşa scufund în gândurile mele.
Bună!
Bună, îi răspund încercând păstrez cel mai neutru ton posibil. Ia loc, te rog.
abţin cu greu nu o privesc insistent. E frumoasă. Într-un mod matur. Acel gen de femeie ce îţi face albe nopţile în timp ce cauţi un trandafir sau un extraveral, după necesitate. Discutăm nimicuri şi nu îmi pot lua ochii de la zâmbetul ei. Îi place cafeaua. Şi mie. Şi probabil altor câteva miliarde. Nu interesează; leg de orice m-ar putea apropia de ea. Zâmbetul acela inebuneste. Încrezător, de femeie puternică şi totuşi îndeajuns de ştrengar încât te scoată din zona de confort. Câteva cafele mai târziu, ne pregătim de plecare. ofer plătesc consumaţia – acele câteva cafele şi o umbră de macchiato – însă nu lasă. Glumesc rămân dator plătesc eu data viitoare. Îmi spune nu sunt dator cu nimic. Accept, bucuros în sinea mea nu a spus “nu” unei viitoare întâlniri. Ne despărţim şi îndrept nonşalant către cel mai apropiat taxi. Sau cel puţin aşa consider eu. În sinea mea jubilez şi parcă îmi simt pasul puţin mai vioi decât în mod normal. Sper nu observe. Cum sper nu observe nici mi-am întors privirea după ea.
Staţia de taxi-uri este goală. Doar câţiva “particulari” ce speră le ofer o mică avere pentru drumul făcut până acasă. uit la ei, zâmbesc şi pregătesc de o lungă călătorie pe jos. Acum sunt doar eu şi gândurile mele. Ah şizâmbetul ei!

Series Navigation<< Un ultim toastBarul >>

LEAVE A REPLY