In ultimele zile, Franta s-a portretizat din nou in conflictul libian, iar impreuna cu Franta intreaga Uniune Europeana. Joi, francezii, germanii si italienii au emis o declaratie vaga cerand o incetare imediata a focului si inceperea negocierilor; iar vineri presedintele Emmanuel Macron a vorbit la telefon cu Vladimir Putin pe aceeasi problema.
Macron a denuntat ipocrit ingerinta straina in diferite ocazii, dar se intampla ca Parisul sa nu regrete amestecul aliatilor sai, in principal Emiratele Arabe Unite, Egipt si Rusia, care il sustin pe Khalifa Haftar, un personaj de moralitate indoielnica in aceea ca mai sus mentionat. tarile vor sa-l foloseasca pentru a combate islamul politic in Libia.
Incidentul militar care a avut loc in aceasta saptamana in apele libiene intre navele de razboi franceze si turcesti ilustreaza natura luptei. O corveta franceza a detectat un transport de arme navlosit de Turcia si adresat guvernului de la Tripoli recunoscut de comunitatea internationala. Corveta a vrut sa opreasca incarcarea, dar doua fregate turcesti au amenintat corveta pana cand aceasta a cedat. Incidentul aproape a scapat de sub control.
Ulterior, a rezultat ca incarcatura transporta vehicule blindate si rachete antiaeriene fabricate in SUA. Parisul spune ca corveta sa incerca sa aplice embargoul ONU asupra armelor, dar francezii nu fac nimic pentru a opri transportul de arme rusesti si din Emiratele Arabe Unite (EAU) catre rebelul Haftar. De fapt, armele se revarsa prin granita cu Egiptul si la fel se intampla si in aeroporturile controlate de Haftar.
Este cinic faptul ca Franta se prezinta acum ca o parte ofensata pentru ca a trimis arme la Tripoli, cand Parisul si aliatii sai exporta neincetat arme in Arabia Saudita si Emiratele Arabe Unite pentru razboiul lor din Yemen, o tara care de cinci ani sufera de un conflict care a costat mult mai multe vieti decat cea din Libia, a provocat distrugeri mai mari si despre care europenii nu au nimic de spus.
Critica Turciei se ciocneste cu tacerea in fata sprijinului altor tari pentru Haftar, incepand cu Emiratele Arabe Unite, Egipt si Rusia. Cand Parisul s-a aliniat cu Haftar, a redus la minimum posibilitatile de a actiona ca mediator. Si nu trebuie sa uitam ca deja in 2011, in caldura asa-ziselor primaveri arabe, Parisul a fost implicat alaturi de NATO in conflictul care a dus la moartea lui Gaddafi si la haosul general al tarii.
Guvernul francez a decis sa internationalizeze conflictul facand apel la Uniunea Europeana, NATO si Natiunile Unite, dar acestea sunt entitati carora le lipseste orice aparenta de autoritate in Orientul Mijlociu. Parisul insusi a contribuit cu generozitate la discreditarea UE si ONU, doua organizatii care nu servesc niciunui scop decat sa emita declaratii ridicole.
Intr-adevar, vina pentru lipsa unei politici externe serioase a UE cade pe umerii lui Macron insusi si a cancelarului Angela Merkel. In cazul Orientului Mijlociu, situatia nu ar putea fi mai alarmanta din moment ce, pe absolut toate fronturile, europenii profita de orice situatie pentru a da peste cap. In ceea ce priveste NATO, aceasta a cerut o ancheta a incidentului maritim, dar nu a condamnat Turcia.
Macron si-ar fi dorit ca aliatii sai europeni sa dea dovada de mai multa rigoare si sa apere energic pozitia franceza, dar acest lucru nu a fost posibil pentru ca UE este o cutie de catuse cu interese conflictuale. Macron si Merkel sunt lideri ai neantului absolut, reprezentati de UE si, atata timp cat nu vor lua o intorsatura radicala, Europei ii vor lipsi obiective clare, in special in Orientul Mijlociu.
Dovada ca Europa nu are obiective clare a devenit clara in urma cu o saptamana, cand ministrul italian de externe Luigi di Maio a vizitat Ankara. Roma, care a cunoscut afluxul masiv de refugiati prin Libia, este mai aproape de presedintele Recep Tayyip Erdogan decat de Macron, iar acea vizita a fost interpretata ca o sustinere a prezentei turce alaturi de guvernul de la Tripoli. Mai mult, spre supararea Parisului, Di Maio a vizitat si Tripoli saptamana aceasta, marcand distante cu Haftar.
Libia a devenit un teatru in care puterile isi apara interesele economice si geostrategice. Franta, Rusia si Turcia sunt infometate de petrol libian, cautand concesii pentru marile lor companii din sectorul pe care Haftar le poate promite. Interesul final sunt banii, in acelasi mod in care europenii nu se obosesc sa vanda arme Arabiei Saudite si Emiratelor Arabe Unite pentru a atenua somajul pe continent si a strange o gramada de dolari.
Puterile implicate au reusit sa adune mii de mercenari. In randurile lui Haftar se afla aproximativ 2.500 de mercenari de la firma rusa umbrita Wagner, care sunt platiti de Emiratele Arabe Unite. In plus, exista aproximativ 3.500 de mercenari sudanezi platiti si de Emiratele Arabe Unite si aproximativ 500 din Ciad. Se estimeaza ca exista si o mie de mercenari sirieni.
Ceea ce se intampla pe teren indica faptul ca ne confruntam cu un conflict in care tarile conducatoare sunt Turcia si Rusia si ca scenariile viitoare vor depinde de ceea ce fac aceste doua tari. Moscova continua sa-si sporeasca prezenta militara in Libia, la fel ca si Turcia, care creeaza o situatie din ce in ce mai volatila si in care UE nu are putin sau nimic de perforat.
