Vagonul este aproape gol. Gara la fel. Nici eu nu mă simt foarte plin, în dimineața asta. Câteva zgomote ciudate însă, îmi atrag atenţia. O doamnă bine trecută de 60 de ani trăgea un geamantan imens după dânsa, cautându-și locul de pe bilet. În spatele dânsei, un domn iritat, cu chipiu de “ceferist” o atenționează pe un ton dur:
– Aşezaţi-vă doamnă undeva, nu vedeţi că vagonul e gol?
Contrariată, doamna respectivă se întoarce către dânsul probabil cu intenţia de a-i spune obişnuitul “nu ştii cine sunt eu?” În aceeaşi secundă însă, realiză că adevărul stă puţin mai diferit şi că, dacă a fost “cineva” la un moment dat, momentul respectiv a apus de mult. Cu capul plecat îşi alege un loc pe unul dintre scaunele vacante şi priveşte în gol.
După trăsături, nu pot decât concluziona că în tinereţe a fost de o frumuseţe rar întâlnită. Genul de femeie fatală care primeşte întotdeauna ce doreşte. Curtată de toţi, de la mardeiaşi la persoane influente în stat. Genul de femeie care ştie că este frumoasă şi nu se teme să se folosească de asta, care mizează totul pe “cartea frumuseţii.” Mizează şi pierde.
Câteva clipe mai târziu, inerţia mă anunţă că trenul s-a pus în mişcare. Privesc pe geam: un cuplu de îndrăgostiţi îmbrăţişaţi, se sărută insistent. Îi privesc.
Este ianuarie. Şoferul autocarului mă smulge din gânduri:
– Domnule, domnule! Am ajuns!
Cobor din autocar şi privesc în jur. Rafale de zăpadă împinse de la spate de vântul rece de ianuarie, îmi lovesc obrazul. Este prima oară când vizitez oraşul. Mă simt străin. Nu cunosc clădirile, nu cunosc trecătorii, nu mă cunoaşte nimeni, decât ea. Mă simt bine. Întru într-un magazin şi cer un pachet de ţigări. Trag cu sete din ţigara proaspăt aprinsă şi formez numărul ei.
– Bună! Eu… am ajuns.
– Ok, unde eşti?
– În centru la voi, în faţa unui fast food.
– Ah, ştiu unde! Stai acolo, vin imediat! Ah şi… bine ai venit iubitule!
– Mulţumesc. Hai, grăbeşte-te fiindcă vreau să te văd.
Închid telefonul. O stare ciudată de nerăbdare combinată cu nervozitate, mă loveşte. Îmi simt pulsul crescând, iar inima îmi cântă concerte în timpane. Echivalentul unui secol, măsurat după bătăile inimii, trece cu greu. O văd. Cu paşi repezi se apropie de mine. Încă puţin şi îi simt parfumul, îi gust buzele, îi cuprind talia cu braţele mele. Încă puţin şi…
Trenul pune o frână bruscă şi mă trezeşte din visare. Îmi arunc privirea pe geam, căutând un semn cu numele gării. Un cuplu de îndrăgostiţi, îmbrăţişaţi până aproape de contopire, se sărută intens. Îi privesc câteva clipe şi observ oglindindu-se în geamul murdar, un surâs trist, aplicat unui chip obosit, încărunţit înainte de vreme. Realizez că este vorba de mine cam în acelaşi timp în care realizez şi câte ore mai am până la sosire. Trenul se pune iarăşi în mişcare şi încerc să mă întorc la ea. Îmi vin în minte amintiri, precum nişte poze vechi uitate prin podul casei părinteşti. Buzele sale moi, pielea catifelată, şoapte. Prima ceartă, momentul în care mi-a mărturisit că este a altcuiva. Imaginea unui călător cu lacrimi în ochi. Poza mea. Mai tânăr, cu părul negru, fără urme de “alb.”
Cu o mişcare a mâinii drepte înlătur o muscă ce şi-a găsit loc în compartimentul trenului şi frate de suferinţă în persoana mea. În acelaşi timp dispar şi gândurile. Îmi pare rău pentru muscă. Îmi pare bine pentru restul.
Încerc să mă adâncesc în gânduri mai plăcute însă de această dată sunt deranjat de soneria insistentă a telefonului mobil. Este “ea.” O alta. Ultima. Îi răspund. E tristă, îmi spune că ar fi vrut să mai rămân. Aproape că simt gustul sărat al unei lacrimi ce I se prelinge pe obraz. Aproape că îmi simte mâna cum tremură pe aparat.
– Hai că nu durează mult şi ne vedem iarăşi.
– Ştiu iubitule, o să fie bine. Trebuie să închid… te iubesc mult!
– Şi eu! Vorbim mai în colo! Ai grijă de tine.
Închid telefonul şi ezit să privesc pe geam, lăsând somnul să mă poarte spre locuri mai bune. Mă trezesc cu 5 minute înainte de sosire şi îmi pregătesc bagajele. Atât fizice cât şi sentimentale. Cobor cu greu din tren, încercând să-mi croiesc loc prin mulţimea grăbită. Pe lângă mine trece un cuplu îndrăgostit. Ea îi spune lui:
– O să fie bine!
– Hai că nu durează mult şi ne vedem iarăşi!
Se sărută şi îmi feresc, ruşinat, privirea. Nu vreau să le stric universul. Grăbesc pasul şi mă arunc în primul taxi liber rostindu-i, “din picaj,” adresa. Melodia de la radio mă duce cu gândul la seara de dinainte. La corpul ei, la buzele sale şi la pielea ei catifelată. “Nu durează mult şi ne vedem iarăşi,” îmi spun. La radio Emeric Imre îşi continuă melodia:
Mi-e dor de tine şi îţi caut chipul,
În fiecare margine a firii.
În podul palmei dacă iau nisipul,
Simt un inel jucandu-se de-a mirii.
Deodată, melodia este întreruptă de o ştire de ultima oră:
Dansatoarea Maria S. a fost găsită decedată în trenul ce venea din direcţia A-B. Artista s-a făcut cunoscută atât prin mişcările sale impresionante pe ringul de dans dar şi pentru frumuseţea sa unica. Din păcate, ultimii ani din viaţa şi i-a petrecut singură, tăind orice legătură cu societatea. Călătoria cu trenul a reprezentat prima ieşire în public a doamnei Maria, ce urma să participe la înmormântarea domnului C.R. Ziarele vremii îl descriau pe acesta ca fiind “marea dragoste dar şi marea dezamăgire a frumoasei dansatoare.”
