Chiar de la inceput, acel prim, plan al unor trupuri care se impletesc in mangaieri usoare si sincere, sub o ploaie de lumina care le straluceste porii imbibati de sudoare, cu acea muzica minimalista care insoteste atat de bine, intram intr-o poveste poetica care plaseaza privitorul intr-un ritm alert, care este ceea ce marcheaza chiar scenariul literar al lui Marguerite Duras si pe cel al imaginilor exploratoare in care regizorul francez cauta amplorea indeclinabila temporara.
Hiroshima mon amour (1959, Alain Resnais) se concentreaza pe relatia efemera — vor avea doar treizeci si sase de ore sa fie impreuna — in care, in orasul japonez lovit cu paisprezece ani mai devreme de bomba atomica, un arhitect japonez si o actrita franceza . Ambii sunt casatoriti si poarta diferitele consecinte traumatizante ale razboiului. El, bombardamentul care i-a ucis familia, de la care a fost salvat luptand pe linia frontului. Ea, dragostea interzisa si tragica cu un tanar soldat german.
„N-ai vazut nimic din Hiroshima, nimic”, repeta vocea protagonistei, in timp ce a ei descrie groaza ei de urmarile inca vizibile ale bombei atomice. „Intotdeauna am plans soarta Hiroshimei, mereu”, spune ea, care este acolo pentru a participa la un film despre acea realitate extraordinara pe care incearca sa o impregneze trecand prin vestigiile, decorurile, monumentele sale funerare. Imaginile care ilustreaza cuvintele sunt foarte grele. Sunt cele ale documentaristului care fusese pana atunci Resnais. Cruzimea, trupurile deformate, mancarea infricosatoare. Ea pronunta denuntarea nebuniei umane, a inegalitatilor aberante si a impunerilor fatidice de dragul unui presupus bine mai mare.
„Te gasesc, te amintesc, cine esti? Ma omori, ma vindeci. Cum puteam sa banuiesc ca acest oras va fi sculptat la masura iubirii? Cum puteam sa banuiesc ca ai fost sculptat pentru a se potrivi cu propriul meu corp? Imi place de tine, ce bucurie, imi place de tine”. Acestea sunt cuvintele ei, care crede ca recunoaste in acel barbat o legatura cu acea dragoste nefasta pe care a trait-o in orasul natal, la Nevers. Ea spune ca a venit la Hiroshima pentru a invata cum sa arate bine. Dar cand isi vede iubitul dormind, mana pe care o vede asupra lui este cea insangerata a iubitului ei german. Apoi, in ea se reproduce senzatia de sarut ca moarte inca atat de calda.
Filmul functioneaza ca o poezie lunga sau ca o piesa muzicala cu tensiune dramatica ridicata.
Nu isi spun niciodata numele, nu stim daca le cunosc, daca le este dor de ei. O intreaba ce inseamna Hiroshima pentru un european: „Sfarsitul razboiului, si indiferenta si frica de indiferenta”, raspunde frantuzoaica. Si apoi: „Ti se intampla des asemenea povesti?” Si ea, sincera si zambitoare: „Nu, atat de des, dar mi se intampla mie. Imi plac barbatii. Am o moralitate indoielnica, stii?” Dar relatia cu acel japonez nu mai este doar dragoste, ci devine psihanalitica. El incearca sa investigheze nebunia pe care ea i-a subliniat ca locuia in Nevers. Se adanceste in personalitatea acelei femei la care acum tine si care ii spune ca mintea ei si-a recapatat incetul cu incetul aparenta normalitate: „Mai tarziu, cand am avut copii, ce remediu”. Dar a fost o adevarata dementa pe care a suferit-o, cauzata de durere si ridicol, pentru moartea tanarului ei iubit, dar si pentru reactia poporului ei, si a parintilor ei umiliti. La fel ca toate frantuzele care s-au indragostit „necuvenit” de tinerii soldati germani, atunci cand a venit eliberarea, a fost defilata in fata urii multimii cu parul ras. Dar asta nu a fost de ajuns. Parintii ei, care au fost nevoiti sa-si inchida farmacia din cauza rusinei, au decis sa o inchida la subsol, in timp ce ea prezenta semnele clare de nebunie. Dupa un timp, cand parul i-a crescut – bine noaptea tarziu, pentru ca rusinea nu a expirat niciodata – parintii ei au urcat-o pe o bicicleta ca sa plece spre Paris, sa incerce sa uite. La fel ca toate frantuzele care s-au indragostit „necuvenit” de tinerii soldati germani, atunci cand a venit eliberarea, a fost defilata in fata urii multimii cu parul ras. Dar asta nu a fost de ajuns. Parintii ei, care au fost nevoiti sa-si inchida farmacia din cauza rusinei, au decis sa o inchida la subsol, in timp ce ea prezenta semnele clare de nebunie. Dupa un timp, cand parul i-a crescut – bine noaptea tarziu, pentru ca rusinea nu a expirat niciodata – parintii ei au urcat-o pe o bicicleta ca sa plece spre Paris, sa incerce sa uite. La fel ca toate frantuzele care s-au indragostit „necuvenit” de tinerii soldati germani, atunci cand a venit eliberarea, a fost defilata in fata urii multimii cu parul ras. Dar asta nu a fost de ajuns. Parintii ei, care au fost nevoiti sa-si inchida farmacia din cauza rusinei, au decis sa o inchida la subsol, in timp ce ea prezenta semnele clare de nebunie. Dupa un timp, cand parul i-a crescut – bine noaptea tarziu, pentru ca rusinea nu a expirat niciodata – parintii ei au urcat-o pe o bicicleta ca sa plece spre Paris, sa incerce sa uite. in timp ce ea prezenta trasaturile clare ale nebuniei. Dupa un timp, cand parul i-a crescut – bine noaptea tarziu, pentru ca rusinea nu a expirat niciodata – parintii ei au urcat-o pe o bicicleta ca sa plece spre Paris, sa incerce sa uite. in timp ce ea prezenta trasaturile clare ale nebuniei. Dupa un timp, cand parul i-a crescut – bine noaptea tarziu, pentru ca rusinea nu a expirat niciodata – parintii ei au urcat-o pe o bicicleta ca sa plece spre Paris, sa incerce sa uite.
Limita de timp disponibila — ea trebuie sa plece in Franta a doua zi pentru a-si intalni sotul si copiii — determina prezentul acestei intalniri amoroase. Ea, in principiu, nu indrazneste sa continue, sa fie explorata de acel barbat care intentioneaza sa-i dezgroape durerea, sa ajunga in fundul interiorului ei. Dar, incetul cu incetul, reuseste sa-i faca sa predomine dorinta ei de a grabi acea legatura, pe cat de efemera, pe atat de absoluta. Acum, amandoi trec dincolo de erotismul initial preponderent si exploreaza cu nesatiune vechea durere. El presupune sa devina pentru ea – ca sa-i incolteasca amintirile, ca sa apara catharsis – in acel soldat german. „Cand esti la subsol, am murit?” „Da”, raspunde ea. Si apoi ii spune: „Mi-a placut sangele de cand l-am gustat pe al tau”.
Acea poveste teribila a ramas ascunsa in ea. Sotul ei nu o cunoaste. Numai ca japoneza este acum depozitul secretului intunecat. Doi straini, locuitori ai unor lumi extrem de indepartate, conformati intr-o viata de familie pe care o recunosc fericita, se reunesc pentru a-si deschide cea mai ascunsa intimitate celuilalt. Pare ansamblul uman perfect, dar este imposibil de consolidat in timp. Ceasul marcheaza fara gres orele si ies cuvintele de disperare, ideea inacceptabila de a nu se mai vedea niciodata, distanta descurajatoare pe care o vor accepta. Ea spune: „Paisprezece ani fara a gasi dragostea unei iubiri imposibile”. Si el: „Peste cativa ani imi voi aminti de tine de parca iubirea insasi ar fi fost uitata”. Dar exista indoieli, contradictii, o lupta intre realitatea sensibila si dorinta irezistibila. Ea spune: „Am fost flamand de infidelitati, de adultere, de minciuni si de moarte, pentru totdeauna. Stiam ca intr-o zi te voi gasi. Te asteptam cu nerabdare fara margini.” Si apoi, in ratacirea ei nocturna, cu cativa pasi inaintea lui, cufundata in vartejul gandurilor ei: „Vom fi singuri, iubirea mea. Noaptea nu se va sfarsi niciodata. Ziua nu va incepe pentru nimeni.”
Acea separare este atat de sangeroasa, iar calea lor a fost atat de dureroasa in interior, incat in ei apare dorinta mincinoasa ca tot ceea ce i-a dus acolo sa nu fi existat niciodata. El: „As prefera sa fi murit in Nevers”. Ea: „Si eu”. Iar cand ea, contradictorie, se desparte de mai multe ori, el o cauta si o gaseste, sa-i spuna: „Imposibil sa nu vina”. Si face un efort sa se convinga ca asta nu va reproduce pe deplin durerea pe care a simtit-o la Nevers: „Te voi uita. Deja te uit. Uite cum te-am uitat. Uita-te la mine”.
Filmul functioneaza ca o poezie lunga, sau ca o piesa muzicala cu mare tensiune dramatica, desi tonul este soapta care ii preocupa pe cei care patrund incet in secretele amanate. Literarul se contopeste cu cinematografic intr-un ritm mereu exact. Scenariul de la Hiroshima nu este intamplator. Este punctul de plecare, tema dezastrului devastator care sta la baza fiecarei particularitati, a fiecarui gest. Chipul Emmanuelle Riva se schimba de la dulceata frumoasa a unei femei superficial eliberate la duritatea chipului ingrozit al tineretii sale si de la pletele sale gratioase la coama cosita de ignominie. Resnais renunta la flashback -ul prelungit si recurge la imaginea punctuala, ilustrativa a ceea ce se povesteste, in acea voce care uneori este oprita.Cu aparatul, fotografiile si montajul rafinat, el rescrie un acompaniament perfect pentru frumosul text oferit de Marguerite Duras. Se realizeaza astfel una dintre cele mai perfecte si stralucitoare simbioze intre literatura si cinema.
