Pe 8 aprilie, dr. Zahi Hawass, candva cel mai vizibil cap si brat director al Ministerului Egiptean al Turismului si Antichitatilor -denumit anterior Consiliul Suprem al Antichitatilor, a facut publica stirea. „Aparitia Orasului de Aur Pierdut este a doua cea mai importanta descoperire arheologica care a fost facuta de la mormantul lui Tutankhamon”.
Si nu i-a pus cuvintele in gura egiptologului egiptean, ci a doctorului Betsy Bryan, profesor de Arta si Arheologie Faraonica la prestigioasa Universitate Johns Hopkins din Baltimore (SUA). Ca nu este ca, pentru ca sunt ale lui, sunt cuvinte mai mari decat ale doctorului Hawass. Dar suntem mai obisnuiti sa-l vedem pe platourile de filmare cu aceste tipuri de fraze grandioase. Apoi, cu apele tsunami-ului mult mai calme, s-a dovedit ca doctorul Bryan nu spusese asa ceva. Nici orasul nu era atat de pierdut si nici nu a pastrat nimic de aur intre zidurile sale. Ce s-a intamplat atunci, in Egipt, cu aceasta descoperire?
Prima data cand m-am apropiat de site-ul in cauza, la inceputul lunii mai, mi-au cazut peste cap 46 de grade de putere arzatoare a zeului Ra. Neabatut, de parca controversa nu era cu ea, acolo statea orasul, la marginea soselei, cu zidurile sinuoase si ondulate care inconjurau globul. Dupa cum a declarat dr. Salima Ikram, egiptolog la Universitatea Americana din Cairo – de data aceasta da – peisajul parea sa anunte o abandonare brusca de catre locuitorii sai. „Un Pompei egiptean”. Cu aproximativ 3.400 de ani in urma, toti acei barbati si femei care au construit, lucrat si locuit in aceste incinte disparusera dintr-o lovitura de stilou. Nimic supranatural, nimeni nu este alarmat. Nu este nimic mai mult – si nimic mai putin – decat cel mai intrigant moment din istoria Egiptului antic: inceputul perioadei Amarna.
La sfarsitul dinastiei a XVIII-a, un rege la fel de puternic ca Amenhotep al III-lea, mostenitor al celui mai puternic imperiu al vremii, cauta o cale de a scapa de singura autoritate care putea arunca o umbra asupra comenzii sale: clerul zeul Amon al Tebei. Preotii pazeau cel mai formidabil centru administrativ si economic al antichitatii, templul din Karnak, in timp ce Amenhotep al III-lea avea consilieri de familie veniti de dincolo de granite, aducand cu ei noi aeruri care se imbinau prost cu jugul amonian la monarhie: Yuya, socrul monarhului, sau Ay, cumnatul sau, avea sa joace un rol foarte important in ceea ce urma.
La un moment dat al domniei lui Amenhotep al III-lea, stafeta carierei sale este preluata de fiul sau, Amenhotep al IV-lea, care nu va intarzia mult sa faca un pas mai departe si sa desparta perele cu Amon si poporul sau. Numele cu care a accesat la tron va fi schimbat pentru a onora singura divinitate care va avea loc in mandatul sau, discul solar Aton, si nu va exista alta cale de a ajunge la divinitate decat prin persoana sa. Amenhotep IV devine Akhenaton si incepe astfel o etapa care trebuie sa fi fost una de agitatie profunda, ciocniri fratricide si violenta extrema.
Acel „cum am ajuns la asta?” a fost, timp de decenii, unul dintre principalele focare de dezbatere in randul egiptologilor de specialitate din aceasta perioada. Oricum ar fi, tocmai in acest cadru complex al istoriei apare Orasul de Aur Pierdut, intrucat ne aflam in fata unui centru administrativ, fara indoiala alternativ la sarcinile din Karnak – atat de opus incat este, ca si palatul regal din Malkata caruia ii este atribuita existenta, pe celalalt mal al raului –, apartinand finalului. etapa din timpul domniei lui Amenhotep III. Adica, atunci cand toti adeptii reformei politice si religioase a familiei regale parasesc Teba si pleaca in noua capitala Akhenaton. Construit din nimic, in mijlocul nimicului si, pana la urma, degeaba. El l-a numit Akhet Aton, „orizontul lui Aton”. Si l-a construit si pe malul vestic al raului, precum Orasul de Aur Pierdut ridicat de tatal sau la Luxor si descoperit acum de doctorul Zahi Hawass.
Nimeni nu se indoieste, asadar, ca aceasta descoperire arheologica recenta de la Luxor poate oferi o cantitate atat de mare de informatii despre acea perioada tulbure incat devine una dintre cele mai importante descoperiri din egiptologia recenta. Controversa apare atunci cand, se pare, constatarea se dovedeste a nu fi atat de recenta. In anii 1930, doi egiptologi francezi, C. Robichon si A. Varille, documentand ramasitele templului funerar al unui personaj pe nume Amenhotep, fiul lui Hapu, unul dintre oamenii de incredere ai lui Amenhotep al III-lea, au localizat ramasite ale zidurilor si locuintelor si cladirilor a ceea ce ei numit village de l’epoque d’Amenofis III. Asa apare reflectata si fotografiata in publicatia care, in 1936, a fost realizata de Institutul Francez de Arheologie Orientala. Ziduri ondulate, sinuoase, si constructii care, fara indoiala, corespund celor anuntate recent de ministerul egiptean. Aceleasi ramasite, acelasi sit, dar diferite zone de sapatura, la un secol distanta.
Asadar, daca orasul nu s-a pierdut si nici nu a pastrat nimic minim auriu, despre ce este tam-tam si jubila nestapanita? Este doar din cauza unor probleme stiintifice sau mai exista ceva? Asa cum subliniaza foarte inteligent egiptologii argentinieni Bernarda Marconetto si Silvana Yomaha, „turismul este prima sursa a Egiptului de venituri in valuta; reprezinta 11% din PIB iar legatura cu trecutul faraonic al acestui venit este practic incontestabila. Ecuatia care asociaza valuta, antichitati si turism, legata de actiuni si discursuri menite sa recupereze sosirea vizitatorilor pierduti – din cauza Revolutiei din 2011, a unor atacuri si a covid-19 – pare simpla a priori”. Desi, in adancul sufletului, nu este atat de mult.
Egiptul a avut pana in 2020 un minister dedicat exclusiv gestionarii studiului si conservarii antichitatilor sale. Ceea ce francezii fondasera, nu mai putin decat in 1859, sub numele de Departamentul de Antichitati, a fost redenumit Consiliul in 1994 prin decret prezidential, ca parte relevanta a Ministerului Culturii al natiunii. Ulterior, a continuat sa-si creeze propriul portofoliu individual, ceea ce a implicat relevanta pe care arheologia faraonica a insemnat-o pentru tara.
Astfel, in ianuarie 2011, a luat nastere Ministerul Antichitatilor, a carui prima functie ministeriala a fost detinuta de dr. Zahi Hawass, director al Consiliului Superior al Antichitatilor din 2002. Dar aceasta tendinta de a prioritiza preponderenta economica pe care sporirea valorii vestigiile arheologice a dus la fuziunea, in 2020, a ambelor portofolii, odata cu crearea Ministerului Antichitatilor si Turismului. Acum, vacantele si descoperirile arheologice sunt gestionate ca doua fete inseparabile ale aceleiasi monede.
Din aceasta perspectiva, va fi necesar sa ne pregatim pentru mai multe descoperiri de zacaminte pierdute si mai multe descoperiri de obiecte de aur, fara ca lectura sa aiba de-a face exclusiv cu o ascensiune a nationalismului in arheologia egipteana sau cu o reevaluare excesiva a propriilor capacitati fata de cele externe. intr-o stiinta initial colonialista precum egiptologia, care a generat atatea jefuiri de mostenire spre deliciul celor mai importante muzee europene si americane. Astazi, este vorba doar despre marketing: societatea cere egiptologie si egiptenii cred ca au gasit cheia modului de a o vinde. Sa luam nota si noi, academicienii, mereu atat de lipsiti de resurse economice, inainte de a ne arunca in jugulara cuiva.
