Codex Rohonczy (pronunție maghiară: [rohont͡s]) este o cronică, apreciat a fi scrisă între anii 1100-1200 într-un alfabet încă necunoscut. Denumirea cărţii a fost dată după orașul Rohonc, în vestul Ungariei (acum Rechnitz, Austria), în care a fost păstrat până în 1838 când a fost donat Academiei Maghiare de Științe de către Gusztáv Batthyány. Chiar dacă există mai multe teorii privind provenienţa, originea codexului este necunoscută. Una dintre teorii aparține istoricilor români şi o vom prezenta în acest articol.
●●● Primul care a studiat această lucrare a fost savantul maghiar Ferenc Toldy în jurul anului 1840, iar mai târziu de către Hunfalvy Pál, dar fără nici un rezultat. Cartea a fost, de asemenea, examinată de expertul austriac în paleografie Mahl dar fară sorţi de izbândă. Josef Jireček și fiul său, Konstantin Josef Jireček, amândoi profesori ai universităţii din Praga, au studiat 32 de pagini din Codex între 1884-1885, tot fără succes însă. În 1885 lucrarea a fost trimisă unui cercetator german, Bernhard Jülg, un profesor de la Universitatea din Innsbruck, dar nici acesta nu a fost capabil să descifreze alfabetul în care a fost scris Codex-ul. Unii savanților maghiari consideră că această carte este o farsă atribuită lui Samuel Nemes cofondator al Bibliotecii Naționale Széchényi din Budapesta, renumit pentru falsurile istorice care au înșelat chiar și pe unii dintre cei mai renumiţi istorici maghiari ai timpului.
●●● Cei care susţin faptul că acestă lucrare nu este o farsă au afirmat că limba de scriere are legătură cu proto-maghiară, limba dacilor, cumana-română, hindusă. Niciuna dintre ipoteze nu a putut fi susţinută cu dovezi știinţifice. Cei care pretind autenticitatea maghiară a Codex-ului, fie au presupus că acesta este o scriere paleo-maghiară ori au încercercat să găsească asemănări cu maghiara vechie.
●●● O traducere a fost făcută de către prinţesa indiană Mahesh Kumar Singh. Aceasta susține despre Codex că este scris de la stânga la dreapta şi de sus în jos, într-un dialect Brahmi. Ea a tradus primele 24 de pagini şi a obținut un text hindus, care a fost tradus în limba maghiară. Traducerea coincide în cea mai mare parte cu începutul unei evanghelii apocrife (necunoscut anterior). După Mahesh Kumar Singh primele doua rânduri se traduc în felul următor: “Bhagwan el jurnalul bahoot Garib yahan bimar aur bhookhe hai / Inko itni Sakti aur Himmat face Taki voi apne karmo ko pura dragul kar” – în limba română: “Oh, Dumnezeule! Aici oamenii sunt foarte săraci, bolnavi și înfometați, ajutăi şi dă-le puterea pentru satisface nevoile lor“.
Această traducere a fost imediat criticată iar ca şi contra-argument se afirmă că din transcriere lipsesc complet paragrafe, ulterior a fost consderată în general, o farsă.
●●● Cercetătorii români afirmă despre Codex Rohonczy că este o cronică românească din secolele XI-XII, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică cu alfabet geto-dacic. În regiunea Dobrogea din România s-au găsit simboluri similare gravate în peșteri de către călugări sciți [1]. O traducere a fost făcută de către filologul român Viorica Enăchiuc. Ea susține că textul este scris în latină vulgară dialectul al Daciei, și direcția de scriere este de la dreapta la stânga. Traducere indică faptul că textul este din secolul XI-XII, apartinând Blaki (vlahiilor) care au luptat împotriva ungurilor și pecenegilor. Interesnt este că se regăsesc toponime şi hidronime ca Arad, Dridu, Olbia, Ineu, Rarău, Nistru și Tisa. Contactele diplomatice dintre Vlad și Alexie Comnenul, Constantin Dukas și Robert de Flandra sunt, de asemenea, menționate. Totuşi traducerea a fost criticată argumentându-se că unele paragrafe care apar de mai multe ori, în Codex sunt scrise cu litere diferite.
●●● Academicianul Ştefan Pașcu [2] afirmă că textul cronicii este scris într-o limbă cumană [3], necunoscută încă. Despre existenţa unui alfabet geto-dacic se poate afirma că este posibil să fi fost creat cu multe milenii în urmă, descinzând chiar din scrierea pictografică, descoperită pe tăbliţe aparţinând perioadei neolitice cu peste 5500 de ani în urmă. Vestitul specialist belgian Vulcanius Bonaventura [4], într-o lucrare de referinţă apărută în anul 1592, precizează, pe baza mărturiilor arheologice scrise în alfabetul geto-dacic pe care le-a văzut, că un alfabet autohton geto-dacic a fost inventat cu mult timp înaintea celui latin roman. Descoperirea unor surse documentare privind existenţa lucrării lui Aeticus Dunăreanu, intitulată Cosmographia, scrisă în limba daco-românească, cu alfabetul geto-dac în secolul al IV-lea din era noastră, este o altă dovadă a existenţei unui alfabet propiu.
●●● Folosirea de către români a acestui alfabet geto-dacic şi în secolele XII-XIII este dovedită de cronicarul ungur Simon de Keza [5] care, în a sa lucrare din 1282, referindu-se la secuii care convieţuiau atunci cu românii la vest de Munţii Apuseni, preciza expres: “De aceea (secuii) amestecându-se cu blackii (românii) se zice că se foloseau de literele lor” fapt trecut cu vederea de către istoriografia ungară. În această ordine de idei, merită să mai subliniem şi afirmaţia Papei Inochentie al IV-lea la anul 1243 conform căreia: “De un secol şi jumătate valahii (românii) din Dacia traduseseră, pe nesimţite, în limba lor, liturghia”. Rezultă, aşadar, cu claritate că pe la anul 1100 românii, adică clericii ortodocşi, au tradus şi Liturghia în limba lor proprie.
Textul original al lucrarii Codex Rohonczy se poate vizualiza accesând acest link.
[1] Numele de sciți (în greacă Skytai, iar în latină Scythae) era folosit de scriitorii antici pentru a denumi mai multe popoare din răsăritul Europei, așa că totalitatea sciților de care se vorbește trebuie considerată ca un conglomerat de popoare.Sciții au ocupat în secolul VIII î.Hr. stepele nord-pontice, din sudul Republicii Moldova de azi, întinzându-se spre câmpia Donului în Federația Rusă, luând locul cimerienilor așezați aici din timpuri preistorice. Sciții considerați a fi cei adevărați, erau sciții regești de care vorbește Herodot, sau „socoloți” (scoloți) de rasă indo-iraniană, amestecați într-o oarecare măsură cu alte neamuri asiatice. Triburile rătăcitoare ale sciților au ocupat părți din Dacia până prin secolul II î.Hr., când urma lor se pierde printre geți. La răsărit de triburile dacice, în stepele din nordul Marii Negre, locuiau sciții, un neam de păstori, foarte buni luptători. Călăreți neînfricați, ei se foloseau mai ales de arc, aruncând săgeți din fuga calului. Năvala lor era înspăimântătoare. Se abăteau ca un uragan acolo unde nimeni nu știa că vor lovi. Agatârșii, un trib de sciți care au izbutit să se așeze în Transilvania a fost asimilat de daci.Atrași de bogățiile Transilvaniei, agatârșii, în momentul în care s-au stabilit pe teritoriul Daciei, au folosit aurul și argintul care se găseau acolo pentru podoabe.
[2] Ștefan Pascu- născut în 1914, Apahida, județul Cluj – decedat 2 noiembrie 1998, Cluj-Napoca a fost un istoric român, membru titular al Academiei Române.
[3] Cumanii (numiți în trecut și cománi) au fost un popor originar din Asia, din grupul turcilor-kîpceak (kιpçak). Prin tradiție ei și-au avut la origine tribul primordial Kîmek (Kιmek). Numele tribal kιpçak a fost interpretat ca fiind, în antichitate, identic cu cel al “sciților roșii” (“Sakalar Iskitler”).
[4] Vulcanius Bonaventura s-a născut la 30 iunie 1538, Bruges – decedat octombrie 1614, Leide- a fost o personalitate de frunte în umanismul olandez al secolului al 16-lea și 17-lea.
[5] Simon de Keza (sec. al XIII-lea) a fost unul din cei mai însemnați cronicari ai secolului al XIII-lea. A activat la curtea regelui Ladislau al IV-lea
