Să ne cinstim românii – episodul 29: Familia Delavrancea

“Hagiul îşi trânti capul pe o pernă de paie. Trupul lui , o flacără. Ce friguri! Sub el se deschisese ca o mare fără fund. Şi se ducea adânc, adânc, tot mai adânc. Şi pe gât gustul aurului, sângelui viu al aurului! Nefericit părinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur!
Când Leana intră în odaie, el se ridică în coate şi-i strigă:
-Stinge focul …să dai cărbunii şi cenuşa înapoi!… Aruncă ciorba… şi să dai fulgii şi bucăţelele înapoi… Vreau banii pe jumătate, dacă nu toţi!
Şi începu să plângă în hohote.
-Ucigaş!… nebun!… nelegiuit!… în veci n-o să te saturi!
Leana, înmărmurită, să uita la el. Tocmai atunci s-auzi miorlăind la uşe cotoiul, tovarăşul ei de foame şi de tremurat, singura fiinţă care o mângâie şi pe care o mângâie.
Leana crăpa uşa. Hagiul se uită speriat şi, văzând cotoiul strecurându-se pe ușe, se resti:
-Să-i tai coada!… Să-i tai coada!… O coadă d-un stânjen!… până să intre, se răceşte odaia!… Să cheltuiesc eu pentru el?… Unde e toporul?… Am să i-o tai eu!
Se ridică în picioare. Picioarele tremurară, se îndoiră,trosniră din încheieturi. Hagiul se curmă de mijloc; deschise ochii, mari şi roşii; căscă gura şi căzu pe spate.
Leana, speriată, fugi afară, închinându-se…
Pe la miezul nopţii se păru că în odaia Hagiului se târăşte cineva d-a buşile. Ascultă.Auzi desluşit un sune de bani.
-El e. N-a murit, şopti Leana, banii îi prelungesc viaţa. Săracu nenea Hagiu!” (Hagi-Tudose)

*Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor, orator, avocat, primar.
*Cella Delavrancea, pianistă şi scriitoare.
*Henrieta Delavrancea, arhitect.
S-a născut la 11 aprilie 1858, în Bucureşti, a fost scriitor, orator şi avocat român, membru al Academiei Române şi primar al Capitalei. Este tatăl pianistei şi scriitoarei Cella Delavrancea, precum şi al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.
În 1866, Barbu e înscris la Şcoală sucursala nr 4 din “Coloarea Neagră“, direct în clasa a II-a, deoarece căpătase primele noţiuni şcolare anterior, cu dascălul Ion Pestreanu de la biserica Sf . Gheorghe Nou. Institutul Spiridon Danielescu adăugă la prenumele tatălui sufixul “-escu”, şi astfel viitorul scriitor poartă numele Barbu Ştefănescu.
În 1867 se înscrie în clasa a III-a la Şcoală domnească de la Maidanul Dulapului, unde cunoaşte pe profesorul Ion Vucitescu, prototipul eroului din nuvelă “Domnul Vucea “ .
În 1870 devine elev în clasa I-a la gimnaziul Gh.Lazăr din Bucureşti , unde frecventează numai un trimestru , iar pe 1 decembrie se transfera la liceul Sf.Sava .
În 1877, la 9 iunie debutează în ziarul “România liberă” , cu poezia patriotică “Stanţe” semnată Barbu . După absolvirea liceului Sf. Sava , devine student al Facultăţii de drept din Bucureşti .
În 1878 publică prima plachetă de versuri : Poiana lungă , semnată Barbu .
În 1882 îşi ia licenţa în drept ,cu teza :  Pedeapsa , natura şi însuşirile ei . Cu ajutorul familiei Verghy , al fratelui său , avocatul Nicu Ştefănescu , şi al ziarului România liberă , pleacă la Paris , pentru pregătirea doctoratului în drept .
Spre sfârşitul anului 1884 se întoarce în ţara , fără a-şi fi luat doctoratul în drept , dar cu o solidă şi vasta cultura literar-artistică . Se înscrie la baroul Ilfov ; reia colaborarea la România liberă .

Reîntors în ţară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulaţie şi de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiaţi, alături de Al. Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale şi plastice, precum şi nuvelele şi povestirile din prima ediţie a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Şuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmiriţa, Palatul de cleştar şi Odinioară, care anunţau cu pregnanţă un nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) şi cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacţia României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iaşi, publicând reportajele Ultimele ştiri şi Iaşi şi banchetul Junimiştilor (România liberă, octombrie 1884). Îl cunoaşte pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.

Face cunoştinţă cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare şi mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan, căpitan de plai) şi cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură şi ştiinţă, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înfiinţarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuţă şi Anghel Demetrescu.

Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem guvernaţi şi Fiii poporului şi sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere şi de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului şi ale politicianului de mai târziu. Continuându-şi colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică. În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor şi colaborator la ziarele Democraţia şi Voinţa naţională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală şi dramatică (Epoca, 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însuşiri intelectuale (O familie de poeţi).

E prezent în aproape toate domeniile artei şi ale vieţii publice, încercându-şi talentul în numeroase direcţii. La 19 aprilie 1887 tipăreşte revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuţă, C. Mille, P. Ispirescu şi Artur Gorovei. Atras de copleşitoarea personalitate a lui B.P. Haşdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică şi în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democraţia şi Voinţa naţională.

Publică, în continuare, la Vieaţa (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuţă şi, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând acelaşi interes tuturor problemelor literare, istorice şi filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăţie de culori.

De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariţia la Fălticeni a revistei de literatură populară Şezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat şi bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înţelege un popor este acela de a-i cunoaşte şi aprofunda tradiţiile, ştiinţa şi creaţiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast şi genial, pe care numai mulţimile şi popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă şi mai noi teorii de folclor comparat. Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicaţie a cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependenţă dintre om şi natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creaţiile poporane (Şezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observaţiei, cunoştinţele multilaterale şi adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), aşa cum va dovedi si studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepţie cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.

Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse şi alte articole în care, cu aceeaşi efervescenţă intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă şi de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creaţiei dramatice originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viaţa pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrăşcanu.

Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică şi de istorie literară, intrând adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeţi şi critici, publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific naţional al literaturii, având în vedere o strictă condiţionare socială şi istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, şi de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza în câteva articole şi unele observaţii deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-şi clarifica preferinţele şi de a-şi consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat şi entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor îmbrăţişa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre câţiva din artiştii români de la sfârşitul secolului trecut, în primul rând despre Nicolae Grigorescu şi Andreescu, pe care l-a admirat sincer:

„În faţa peisajelor lui Andreescu vezi natura vie şi mare. (…). Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energic şi suculent. La Grigorescu, bogăţia aparentă te răpeşte fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge şi te pune pe gânduri, te face să înţelegi, şi de aceea admiri fără regret şi fără reticenţă, căci pledoariile lui sunt nişte rezumate limpezi ale esenţialului din natură“ (Democraia, 1883)

Nuvele şi povestiri

Sultănica (1885)
Apă şi foc
Sorcova
Odinioară
De azi şi de demult
Văduvele
Linişte (1887)
Paraziţii (1892)
Trubadurul (1887)
Zobie
Milogul
Înainte de alegeri
Iancu Moroiu
Hagi-Tudose
Domnul Vucea
Bursierul
Suier
Răzmeriţa
Bunicul
Bunica
Boaca şi Onea
Micuţii
Angel Demetriescu
Irinel

Basme

Neghiniţă
Norocul dracului
Moş Crăciun
Palatul de cleştar
Dăparte, dăparte
Delavrancea
Stăpânea odată (1909)

Proză poetică

Nu e giaba cafea
Sadi-el-Mahib
Fanta-Cella
Sentino

 Dramaturgie

Trilogia Moldovei:
Apus de soare (1909)
Viforul (1910)
Luceafărul (1910)
A doua conştiinţă
Irinel (1912)
Hagi-Tudose (1913)
” O văz ca prin vis.O văz limpede aşa cum era. Nalta uscăţivă cu părul alb şi creţ cu ochii căprui cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene de la nas în jos.Cum daschidea poarta îi săream înainte.Ea baga binişor mana în san şi-mi zicea:
– Ghici…
– Alune!
– Nu.
– Stafide!
– Nu.
– Naut!
– Nu.
– Turta-dulce!
– Nu.
Până nu ghiceam nu scotea mâna din san.Şi totdauna sânul ei era plin.Îi sărutăm mâna.Ea-mi da părul în sus şi mă sărută pe frunte.Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.Ea îşi înfigea furca cu caierul de în în brâu şi începea să tragă şi să rasuceasca un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei.Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră.
– Ei ce mai vrei? îmi zicea bunica.
Surâsul ei mă gâdilă în creştetul capului.
– Să spui…
Şi niciodată nu isprăvea basmul.Glasul ei dulce mă legăna; genile mi se prindeau şi adormeam; uneori tresaream ş-o întrebam câte ceva; ea începea să spuie şi eu visam înainte.
– A fost odată un împărat mare mare…
– Cât de mare?
– Mare de tot. Şi-şi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi ii părea rău îi părea rău că nu avea copii…
– Bunico e rău să nu ai copii?
– Fireşte că e rău. Casa omului fără copii e casa pustie… . „
(Bunica)

„Un om poate greşi ,căci aşa este omul , perfectibil , iar nu perfect ,corigibil ,iar nu infalibil . În politică , în artă ,în literatură,în critică,în filosofie şi în ştiinţa ,omul greşeşte şi pentru aceasta nici calea adevărului nu i se închide ,nici aceea a reabilitării” (Barbu Ştefănescu Delavrancea )

Barbu Ştefănescu Delavrancea moare la 29 aprilie 1918, în Iaşi .

*

Cella Delavrancea, nascută la 15 decembrie 1887 ,a fost o pianistă, scriitoare şi profesoară română de pian, fiica cea mare a scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea, soră a arhitectei Henrieta Delavrancea, a Niculinei Delavrancea şi a lui „Bebs” Delavrancea, membră a cenaclului lui Eugen Lovinescu. Căsătorită cu un diplomat numit Tillea în timpul Primului Război Mondial (divorţată), cu Aristide Blank (divorţată), cu Philippe Lahovary. Una din prietenele intime ale reginei Maria a României.

Concertează în Europa, de multe ori în duet cu George Enescu, cu care urcă pe podium. Îşi face debutul literar în revista lui Tudor Arghezi, Bilete de papagal. Este autoarea unor nuvele, romane şi texte cu caracter memorialistic.

Din 1950 începe cariera didactică, mai întâi ca profesoară la Liceul de muzică din Bucureşti, între 1950 şi 1954, predând apoi pianul la Conservatorul de muzică din Bucureşti, din 1954 până la ieşirea la pensie. Mulţi pianişti celebri au fost elevii săi: Nicolae Licăreţ, Dan Grigore, Radu Lupu. Cu Dan Grigore stabileşte o colaborare şi o prietenie artistică de lungă durată. A scris şi a publicat sute de cronici muzicale şi de texte consacrate fenomenului muzical. Extrem de longevivă, a fost primul artist din istoria culturii române care a participat la sărbătorirea propriului centenar, în 1988, la Ateneul Român, printr-un concert de gală în care a cântat alături de pianistul Dan Grigore. (Sculptorul Ion Irimescu va fi al doilea artist care participă la sărbătorirea propriului centenar, organizată de Academia Română în anul 2003).
Este cunoscută şi pentru legătura sa romantică cu profesorul Nae Ionescu.
A scris ,,O vizită în ateleierul lui Brâncuşi”, o întâmplare adevărată din viaţa scriitoarei care are loc la Paris în anul 1922.

Cella Delavrancea , semnifică pentru toţi oamenii acestui străvechi pământ daco-roman  „întruchiparea unui veac” de „artă românească” . Într-un interviu acordat Magdalenei Popa Buluc , în revista „Contemporanul” , din 1 ianuarie 1988 , pianista şi scriitoarea Cella Delavrancea spunea despre ceea ce reprezintă muzica în viaţa ei , şi anume :

” Reprezintă tot  – preciza . Sunt un instrument care vibrează în permanenţă la muzică. Aud cântând continuu. Muzica ascute sensibilitatea până la exces . Graiul muzicii este cel mai vast şi cel mai apropiat de viaţă,pentru că principiul ei este mişcarea ,puterea ei -ritmul,forţa de convingere – cântecul . În  viaţă sunt impresii simple , de o măreţie care nu poate fi surprinsă în cuvânt : singură muzica le poate exprima ” .
Viaţa ei reprezintă o tainică corelaţie între trecutul cultural al neamului nostru de melodişti şi prezentul acestuia , nelipsind perspectiva senină a viitorului . Iată ce spune Cella Delavrancea în acest context plin de muzicalitate :
„Debutul meu adevărat este în scrisori . Scriam mult încă de copilă . Tata îmi spunea : ” Taica,tu ai dar în literatură . Tu ai putea să scrii” . Am beneficiat de o formaţie spirituală complexă . În locuinţa noastră vibra dragostea pentru artă în toate formele ei , iar flacăra patriotismului nu se stingea niciodată . Într-adevăr ,la noi acasă se perindau mulţi oameni politici , scriitori, pictori,muzicieni … Cu Gherea , tata discuta politică ; arhitectul Ion Mincu era un prieten mult preţuit ; Octavian Goga ,pe care îl poreclise „Pribeagul” , cânta lieduri de Schubert şi eu îl acompaniam . Venea şi doctorul Jubi Doma , marele colecţionar de artă ,medicul artiştilor , veneau şi Nicolae Iorga , Victor Eftimiu,Gala Galaction,Ion Pillat,Duiliu Zamfirescu , Mateiu Caragiale ,poet-medic Vasile Voiculescu . Mai veneau şi alţi tineri poeţi ,primiţi întotdeauna de tata cu acea simpatie pe care o manifesta ori de câte ori descoperea o scânteie de talent . Venea la noi şi Gh.Petrascu , de o omenie caldă şi naturală . Şi Liviu Rebreanu ,învăluit ca un nor ; şi compozitorul Mihail Jora , cu mult farmec ,cu un suflet de fier ,pe care nimeni nu îl putea clinti . Cu Ionel Teodoreanu eram prieteni şi rude . Venea la noi şi pictorul Grigorescu . Tata îi săruta întotdeauna mâna cu evlavie . Era atât de melodios în peisajele lui ,iar mersul ţărăncilor lui este muzical . Şi,totuşi ,Grigorescu nu putea să suporte muzica . În ceea ce mă priveşte ,am rămas întotdeauna cu o mare admiraţie şi un mare respect pentru el . Mi-l amintesc şi pe sculptorul Medrea , ce a desăvârşit în piatră fizionomia atât de expresivă a lui Delavrancea . Dar cei mai buni prieteni ai tatălui meu au fost Vlahuţă şi Caragiale , despre care am scris şi am evocat verbal amintiri atât de multe . N-a fost supărare să n-o împartă cu ei , cum nu a fost nici bucurie să nu-i fi luminat pe toţi trei . „
Marea admiraţie a acestei artiste de renume mondial a constituit-o orfeul moldav , nepieritorul George Enescu , despre care spunea:

„E cea mai enigmatică figură pe care am întâlnit-o în viaţă şi cred că nimeni nu l-a cunoscut într-adevăr . Porecla de „Sfinx” i se potrivea de minune. Am concertat împreună de multe ori .Bunăoară ,prima dată când am cântat cu el , era o piesă lungă , „Sonata ” de Cesar Frank şi ne-am înţeles de minune ., încât nimeni nu a vrut să creadă că nu repetasem de nu ştiu câte ori . Este o piesă care nu poate fi cântată dacă nu se produce ,de la început,o perfectă sudare între pian şi vioară . „

Cella Delavrancea este simbolul fuziunii fascinante dintre muzica şi literatura , admirată de Enescu , Reiner Maria Rilke sau Gabriel Faure . Dar cele mai semnificative cuvinte ale ei se leagă de „Simfonia patriei ca meditaţie ” ,pornind de la clasicismul nostru ,care a fost folclorul românesc :
„Norocul muzicii noastre este bogăţia ritmică şi melodică foarte variată ,plămădită în secole de creaţie populară ,care stă la dispoziţia compozitorilor . Acolo sălăşluieşte inspiraţia şi originalitatea . Despre literatura este şi mai greu de dat o judecată ,deşi cunosc şi preţuiesc literatura de azi . Scriitorul trebuie să scoată la iveală zăcămintele de gând şi fapta ale romanilor , fiindcă suntem un popor pentru care sufletul îşi găseşte expresia cea mai deplină umană.”

Volume publicate

Vraja, nuvele, Cultura Naţională, 1946
O vară ciudată, roman, 1975
Arpegii în ton major, 1970
Mozaic în timp, Impresii. Călătorii. Portrete. Amintiri, 1975
Trepte muzicale, 1984
Dintr-un secol de viaţă, 1987

„Cella Delavrancea ,pianista apolinică şi scriitoare cu vocaţia poeticii care tainic,dar trainic canta ,este o fiică a acestui popor înfrăţit cu codrul şi cântecul ,al cărui suflet se contopeşte până la identificare cu armonia pe care o generează ,simfonic ca un ocean ,bună înţelegere între toate făpturile alese ale planetei „(D.Popovici)

Cella Delavrancea moare la 9 august 1991 .

*

Henrieta Delavrancea – Gibory, arhitect.

Henrieta Delavrancea – Gibory , s-a născut la 19 octombrie 1897 , a fost una dintre primele arhitecte din Bucureşti. A fost fiica lui Barbu Ştefănescu Delavrancea şi soră a scriitoarei şi pianistei Cella Delavrancea. Alături de Horia Creangă, George Matei Cantacuzino şi Octav Doicescu, face parte din generaţia de arhitecţi care a avut o contribuţie importantă la formarea şcolii de arhitectură modernă românească .
Mezina familiei afirma în 1980: „Henrieta este numele meu oficial, nume romantic, franţuzesc şi demodat, complet străin”. În cartea sa „Dintr-un secol de viaţă”, Cella Delavrancea aminteşte un episod când sora sa cea mai mică, Henrieta, care avea numai 6 ani, dădea examenul de trecere în clasa a doua. „Domnul Mincu îşi jucă rolul de examinator cu toată seriozitatea şi, după felicitările meritate, o întrebă ce vrea să devină când va fi mare: Arhitectă, răspunse fetiţa.” Henrieta Delavrancea Gibory s-a simţit arhitect, s-a uitat la tot ce s-a întâmplat în jur ca un arhitect, a trăit din arhitectură, parcursul ei intelectual a fost cel de arhitect.

„Mama era profesoară şi inspectoare de stat, sora mea, Cella, era mare pianistă de mult afirmată, sora Babilas era profesoară, Niculina urma belle arte cu mult talent şi eu eram sortită profesoratului… ca orice fată cuminte. Eram în clasa a VII-a de liceu, tata, ministru al Lucrărilor Publice, căpătase un album mare cu fotografii artistic prinse din monumentele noastre istorice şi eu seara le admiram şi aşa s-a născut în mintea mea că aş fi sortită la aşa ceva. Dar femeie arhitect parcă n-ar fi. Aflu, însă, că ar fi totuşi una, elevă a lui Mincu, Ada Zăgănescu. Aşa am intrat în horă” între 20 de colegi, în anul 1913, împreună cu Marioara Ioanovici. „Am fost a patra arhitectă, după Ada Zăgănescu, Virginia Andreescu şi Mimi Friedman”, povestea într-un interviu din 1980 doamna Delavrancea Gibory. Acestea au fost urmate de Maria Cotescu şi verişoara Henrietei, Lucia Dumbrăveanu, viitoarea soţie a lui Horia Creangă.

Pe Emile Gibory îl cunoscuse, în 1916, la Bucureşti, acesta făcând parte din misiunea generalului Berthelot. În timpul războiului a fost infirmieră la Tecuci, căsătorindu-se în 1918. Au locuit o vreme la Paris, dar s-au întors stabilindu-se la munte, doi ani la Nehoiu, apoi alţi doi la Penteleu. În 1924 se hotărăşte să îşi reia studiile, absolvind în 1927.

„Am avut o viaţă mare, variată şi chinuită, nevrând să mă las copleşită. Nu mă plâng, nu-mi pare rău, aş reîncepe tot aşa. Din ceea ce mi-a fost totuşi îngăduit să creez: aş cita Institutul de Igienă din Bucureşti, Prefectura din Oraviţa pe care le-am câştigat prin concurs public. Institutul de Oncologie, Institutul de la Fundeni, ca lucrări mari. Ce păstrez în sufletul meu, sunt casele de la ţară şi cele de pe malul mării.”

Henrieta Delavrancea – Gibory, moare la 26 martie 1987.

Comments are closed.