Este suficient să apară o singură femeie luminată şi excentrică pentru ca nebunia lumii să piară…
Jean Giraudoux, scriitor (romancier, eseist, dramaturg) și un diplomat francez, s-a născut la 29 octombrie 1882, Bellac, Haute-Vienne (Limousin), Franța, şi a decedat la 31 ianuarie 1944, Paris, Franța, dintr-o familie modestă; fiul perceptoruluiLéger Giraudoux și a soției acestuia, Anne, născută Lacoste. La botez a primit numele de Hippolyte-Jean.
A publicat romane poetice („Simon pateticul”, 1918; „Suzana şi Pacificul”, 1921; „Juliette în ţara bărbaţilor”, 1924; „Lupta cu îngerul”, 1934). Opera dramatică este constituită pe teme sociale moderne, capodopera sa fiind piesa „Războiul Troiei nu va avea loc” (1935). Scrierile sale au avut o influenţă considerabilă asupra literaturii europene. Originea modestă nu l-a împiedicat să facă studii strălucite. A învățat la școala primară din orașul natal, apoi Jean Giraudoux a urmat cursurile liceului din Châteauroux, iar din anul 1900, și-a continuat studiile la Liceul Lakanal, din Paris. Între anii 1903 – 1905, Jean Giraudoux a urmat studiile la Școala Normală Superioară, unde a optat pentru studii germanice. La absolvire, a reușit primul. Cunoașterea temeinică a Germaniei, a literaturii sale și a sufletului german i-a permis realizarea unor opere literare profunde: „Siegfried et le Limousin”, „Ondine”. A călătorit în Germania (profesor la o curte princiară), în America (lector la Universitatea Harvard), a frecventat mediile literare pariziene. În anul 1909 a publicat primul său roman, „Les Provinciales”. În anul 1910, Jean a îmbrățișat cariera diplomatică, în urma unui concurs primind funcția de viceconsul şi a activat în cadrul Ministerului de Externe. În această perioadă a publicat o singură carte: „L’École des Indifférents”, în anul 1911. În anul 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial, a fost mobilizat cu gradul de sergent, iar pe front a fost rănit în două rânduri, fiind citat prin ordine de zi.
În anul 1916 a fost trimis în Portugalia și în Statele Unite ale Americii, în calitate de instructor militar. Amintirile din război i-a inspirat scrierea a trei opere, în aparență ușoare, dar, mai ales, pudice: „Lecture pour une Ombre” (1917), „Amica America” (1919) și „Adorable Clio” (1920).
În privința scrierilor literare, în anul 1919 a văzut lumina tiparului lucrarea eroi-comică „Elpénor”, în care se narează războiul troian văzut prin ochii unui soldat obișnuit, în „Amica America”, Giraudoux își narează impresiile despre continentul american, iar în „Adorable Clio” au fost redate amintiri din războiul abia încheiat.
În 1928, întâmplarea îi scoate în cale pe actorul Louis Jouvet. Datorită acestui om de gust, inteligent şi de o admirabilă probitate, Giraudoux va izbuti să reziste tentaţiei de a fi „un mic Mesia pentru câteva obiecte şi câteva vieţuitoare mărunte”, după exemplul marelui său maestru La Fontaine, căruia i-a dedicat un admirabil studiu. Începând din 1928 şi până la moarte, Giraudoux va lucra pentru Jouvet şi trupa condusă de el. Scriitorul a renunţat să proiecteze, datorită unui neîntrerupt proces metaforic, cotidianul în lumea feerică, străduindu-se, dimpotrivă, să aclimatizeze legenda, basmul şi mitul în lumea de toate zilele.
Între 1928 și 1939, Jean Giraudoux a scris mai multe piese pentru Compania teatrală Jouvet: „Siegfried” (1928), „Amphytrion 38” (piesă inspirată din mitologia greacă, apărută în 1929), „Judith” (piesă inspirată din Vechiul Testament, apărută în 1931), „Intermezzo” (1933), unde Giraudoux scoate în evidență poezia vieții de fiecare zi, „Tessa” (o adaptare a romanului scriitoarei engleze Margaret Kennedy, apărută în 1934), „Supplément au voyage de Cook” (1935), „Électre” (1937), tragedie, în care autorul tratează conflictul dintre Electra, doritoare a unei dreptăți absolute, și regele Egist, care dorește să se facă dreptate, ținând seama de contingențe. Autorul își manifesta solidaritatea față de toți oamenii care luptau împotriva fatalității.
RĂZBOI CU TROIA NU SE FACE
(La guerre de Troie n’aura pas lieu)
1935
Inspirată din Iliada, piesa reprezintă o pledoarie antirăzboinică. În ciuda apelurilor lui Hector la pace și la rațiune, războiul va izbucni la instigările partizanilor lui.
ACTUL I
Scena a III-a
ANDROMACA: Ție-ți place războiul ?
HECTOR: Ce-nseamnă întrebarea asta ?
ANDROMACA: Mărturisește că uneori îți place.
HECTOR: Dacă poate să placă ceea ce te despoaie de speranță, de fericire, de ființele cele mai dragi…
ANDROMACA: Nici nu-ți dai seama cât adevăr grăiești…Află că place.
HECTOR: Dacă le place micul semn pe care li-l fac zeii în momentul luptei…
ANDROMACA: Aha ! Te simți un zeu, în momentul luptei ?
HECTOR: Ba, foarte des, mai puțin decât un om…Dar uneori, în unele dimineți, te ridici de jos, ușurat, mirat, schimbat. Trupul, armele au altă greutate, alt aliaj. Te simți invulnerabil. O dragoste te năpădește, te acoperă, o varietate de dragoste a bătăliilor: ești drăgăstos pentru că ești nemilos. Cam așa ceva trebuie să fie dragostea zeilor. Mergi spre dușman, încet, aproape nepăsător, dar cu dragoste. Și te ferești să calci un cărăbuș. Și alungi țânțarii fără să-i omori. Nicicând n-a respectat omul mai mult viața în drumul lui…
ANDROMACA: Apoi sosește adversarul ?…
HECTOR: Apoi sosește adversarul, spumegând, crâncen. Ți-e milă de el, vezi în el, dincolo de balele și ochii lui albi, toată neputința și tot devotamentul bietului funcționar omenesc ce este, ale bietului soț și ginere, ale bietului văr primar, ale bietului iubitor de rachiu și de măsline ce este. Simți dragoste față de el. Ți-e drag negul de pe obrazul lui, albeața din ochi. Ți-e drag…Numai că el stăruie….Și atunci, îl omori.
ANDROMACA: Și te apleci ca un zeu peste bietu-i trup; numai că nu ești chiar zeu, nu-i poți reda viața.
HECTOR: Nu te mai apleci. Te așteaptă alții. Alții cu balele lor și privirile de ură. Alții, plini de familie, de măsline, de pace.
ANDROMACA: Și-atunci îi omori ?
HECTOR: Îi omori. Așa-i războiul.
ANDROMACA: Îi omori pe toți ?
HECTOR: De data asta, i-am omorât pe toți. Înadins. Pentru că poporul lor era cu adevărat seminția războiului, pentru că prin el, războiul nu pierea, ci se răspândea și în Asia. Unul singur a scăpat.
ANDROMACA: Peste o mie de ani, toți oamenii vor fi fiii acestuia. A scăpat degeaba, de altfel…Și fiului meu îi va fi drag războiul, căci și ție ți-e drag.
HECTOR : Cred mai degrabă că-l urăsc. Nu mai mi-e drag.
ANDROMACA: Cum poți face să nu-ți mai fie drag ceva ce ți-a fost foarte drag ? Povestește. Mă interesează.
HECTOR: Știi și tu: când ai descoperit că un prieten e mincinos. La el, atunci, totul sună fals, chiar și adevărul…Pare ciudat de spus, dar războiul îmi făgăduise bunătatea, generozitatea, disprețul de ticăloșii. Credeam că lui îi datoram dorința și plăcerea de-a trăi, și pe tine însăți…Și, până la această din urmă campanie, n-a fost dușman să nu-mi fie drag…
ANDROMACA: Așa cum spuneai adineaori: nu omori bine decât ceea ce ți-e drag.
HECTOR: Și habar n-ai tu cât de bine acordată era gama războiului ca să mă facă să cred în noblețea lui. Galopul nocturn al cailor, zgomotul de tinichea și de mătase totodată, al regimentului de hopliți trecând pe lângă corturi, strigătul șoimului pe deasupra companiei de ostași culcați pe pământ, la pândă, totul sunase până atunci just, minunat de just.
ANDROMACA: Și, de data asta, războiul ți-a sunat fals ?
HECTOR: Din ce pricină ? Să fie vârsta ? Să fie sila de meserie , care îl cuprinde deodată până și pe tâmplar lucrând la vreun picior de masă, și care pe mine m-a copleșit în momentul când, aplecat peste un dușman de vârsta mea, mă pregăteam să-l dau gata ? Până atunci, aceia pe care urma să-i ucid îmi păreau tocmai contrariul de ceea ce eram eu. De data asta, îngenuncheasem deasupr unei oglinzi. Uciderea ce-aveam să săvârșesc era un fel de sinucidere. Nu știu ce face tâmplarul într-un asemenea moment, dacă aruncă-ncolo rindeaua și lustrul sau dacă-i dă înainte…Eu am dat înainte. Dar, din clip-aceea, nimic n-a mai sunat cum trebuie. Lancea care a alunecat peste scutul meu a sunat deodată fals, ca și zgomotul celui ucis când s-a prăbușit la pământ, ca și, peste câteva ceasuri, prăbușirea palatelor. Războiul a văzut și el, de altfel, că pricepusem. Și nu se mai jena….Până și vaietele muribunzilor sunau fals…Iată unde am ajuns eu.
ANDROMACA: Dar pentru ceilalți totul suna just.
HECTOR: Și ceilalți sunt ca mine. Oștirea pe care am adus-o îndărăt urăște războiul.
ANDROMACA: E o știre fără ureche muzicală.
HECTOR: Nu. Nu-ți poți închipui cum totul i-a sunat deodată bine, acum un ceas, la vederea Troiei. N-a fost regiment să nu se fi oprit de emoție la concertul ăsta. Până-ntr-atâta, încât n-am mai îndrăznit să intrăm crunt pe porți, și ne-am împrăștiat în grupuri în jurul zidurilor…Este singura misiune vrednică de o armată: să-și împresoare pașnic patria deschisă.
ANDROMACA: Și n-ai înțeles că tocmai asta era cea mai mare minciună ? Războiul se află în Troia, Hector ! El te-a întâmpinat la porți. El mă dă ție astfel, rătăcită, și nu amorul.
HECTOR: Ce tot spui acolo ?
ANDROMACA: Nu știi doară că Paris a răpit-o pe Elena ?
HECTOR: Mi s-a spus adineaori…Și ce-i cu asta ?
ANDROMACA: Și că grecii o cer înapoi ? Și că solul lor sosește astăzi ? Și că, dacă nu le-o dăm, înseamnă război ?
HECTOR: Și de ce nu le-am da-o ? O să le-o dau eu însumi.
ANDROMACA: Paris nu ar admite niciodată.
HECTOR: Paris o să se învoiască peste câteva minute. Mi-l aduce Casandra aici.
ANDROMACA: Nu se poate învoi. Gloria, cum ziceți voi, îl silește să nu se-nvoiască. Și poate, și iubirea lui, cum zice el.
HECTOR: O să vedem. Aleargă să-l întrebi pe Priam dacă mă poate asculta îndată, și liniștește-te. Toți aceia dintre troieni care au făcut și pot face războiul nu doresc război.
ANDROMACA: Rămân toți ceilalți.
CASANDRA (intrând) : Uite-l pe Paris.
(Andromaca dispare)
Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a determinat o receptare diferită a operelor semnate de Giraudoux. După explozia bombei de la Hiroshima, părea „absurd” să vorbeşti despre viaţă şi moarte, despre pace şi război în fraze impecabile, în care umorul se îmbină cu o duioasă fantezie, aşa cum fac personajele lui Giraudoux.
În acei ani nu s-a mai pomenit numele scriitorului şi dramaturgului decât folosind epitetele: preţios, artificial, depăşit. Imputările nu erau cu totul gratuite şi unele opera, în special romanele, au pierit sau sunt pe cale să piară, înăbuşite de bogăţiile revărsate asupra lor de cel care nu şi-a ştiut struni inventivitatea verbală. Giraudoux pare să-şi fi dat seama că darurile primite îi putuseră fi oferite nu numai de o zână bună, ci şi de o zână maliţioasă, căci, în 1924, se plângea de agresivitatea cuvintelor care l-au silit să devină „operatorul unei centrale telefonice ce leagă cuvintele unele de altele prin fire electrice” (Juliette au pays des hommes – Juliette în ţara bărbaţilor). Scriitorul nu va putea ţine singur piept perfidelor metafore, insidioaselor epitete ornante – jeturi de lumină atât de orbitoare, încât nimeni nu mai poate şti dacă vede sclipirile unor bijuterii veritabile sau ale unor strasuri.
Dacă Giraudoux nu a izbutit, aşa cum a dorit, să creeze un limbaj în care poezia să izvorască din „formele cele mai banale şi cele mai rituale” folosite de secole de toţi oamenii pentru a vorbi despre dragoste, despărţire, durere şi moarte, nu este mai puţin adevărat că, prin anumite procedee stilistice ce-i reduc amploarea, mitul antic a fost reanimat de Giraudoux.
Se cere, în primul rând, amintită inovaţia stilistică a dramaturgului: utilizarea frecventă a anacronismelor. În treacăt fie spus, inovaţia constă din lansarea procedeului pe scenă, căci în proză André Gide îl făcuse, încă din 1899, pe Prometeu să-şi însuşească felul de a se exprima al intelectualilor sec. XIX în Le Prométhée mal enchaîné (Prometeu rău înlănţuit). Inaugurarea acestui procedeu pe scenă are loc în 1928 (Amphytrion 38), el fiind apoi preluat de Jean Cocteau, de Jean-Paul Sartre şi în special de Jean Anouilh, discipolul lui Giraudoux.
O inovaţie stilistică, fie şi din cele care au o certă valoare funcţională, nu poate asigura întotdeauna viabilitatea unei opere de artă. În această situaţie se află piesele de teatru ale lui Giraudoux, căci numai în unele dintre ele, datorită anacronismelor, barierele dintre oamenii care au trăit într-o epocă nedeterminată în timp şi oamenii de astăzi se estompează, ca şi marea graniţă ce separă sacrul de profan. Actualitatea teatrului lui Giraudoux se datorează atât problematicii ridicate, cât şi fanteziei creatorului, graţie căreia întrevedem o altă dimensiune a teatrului antic.
În toate operele lui Giraudoux revine, sub diferite forme, ideea că dezbinarea unei perechi menite să întruchipeze dragostea adevărată generează ură, asasinate, ba chiar şi războaie. Giraudoux considera o ruptură de echilibru pe plan local capabilă de a genera o ruptură de echilibru pe plan cosmic, şi în acest caz scriitorul rămânând credincios propriei vocaţii – adaptarea.
Importanţa lui Giraudoux constă nu în reînvierea unui mit exemplar ce nu diferă esenţial de cel propus ulterior de Albert Camus, care declara că „trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit”. Cum altfel decât fericiţi îi putem imagina pe eroii lui Giraudoux, conştienţi că eforturile lor sunt, poate, sortite eşecului şi care acceptă condiţia umană, socotind-o superioară celei oferite zeilor din Olimp, tocmai fiindcă viaţa se termină prin moarte?
În piesele simbolice scrise de Giraudoux, zeii atotputernici se simt umiliţi în prezenţa muritorilor care luptă cu biete arme omeneşti pentru ca războiul să nu izbucnească, pentru ca să li se dea răgazul să ridice cetăţi unde rodul iubirii, gândirii şi al fanteziei să arate celor ce vor veni după ei că trecerea lor pe acest pământ nu a fost zadarnică.
„O poveste despre triumful binelui asupra răului. Evident, fantezie!”, spune chiar Jean Giraudoux în motto-ul piesei „Nebuna din Chaillot”. „Este suficient să apară o singură femeie luminată şi excentrică pentru ca nebunia lumii să piară”.
Jean Giraudoux a murit, potrivit versiunii oficiale, ca urmare a unei otrăviri alimentare, dar, cel mai probabil, ca urmare a unei pancreatite, la 31 ianuarie 1944, fără să fi trăit eliberarea Franței de sub ocupația nazistă. La câteva zile după înmormântare, care a avut loc la 3 februarie 1944, în cavoul provizoriu al cimitirului Montmartre, se zvonește că Jean Giraudoux ar fi fost otrăvit de Gestapo. A fost înmormântat în cimitirul Passy, la Paris.
